ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6197/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 octombrie 2014, nr. 6106/2/2014, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin lichidator Cabinet Individual de insolvență "B.", în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, a solicitat anularea Deciziei nr. 407/28.05.2014, privind soluționarea contestației administrative și a Deciziei de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 270 din 04 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 2534 din 20 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator C., împotriva sentinței civile nr. 270 din 04 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1468 din data de 27 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator C., a anulat Decizia nr. 407/28.05.2014, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul Soluționare Contestații și Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

Împotriva sentinței civile nr. 1468 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

În mod eronat instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantă, anulând Decizia nr. 407/28.05.2014, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

Așa cum rezultă din actul de control, nu a fost acordat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe bază de facturi emise de societatea D. S.R.L., întrucât devizele prezentate în vederea justificării prestărilor de servicii reprezentând transporturi cu autoturisme, autoutilitare și autocamioane, nu conțin date cu privire la rutele efectuate și la lucrările efectuate cu acestea.

De asemenea, s-a constatat că nu a fost dovedită necesitatea efectuării acestor prestări de servicii, atâta timp cât societatea nu deținea în patrimoniu utilaje tehnologice.

În mod corect organele de inspecție fiscală au interpretat și aplicat dispozițiile art. 145 și art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, societatea reclamantă avea drept de deducere a TVA aferentă serviciilor prestate doar în situația în care aceste servicii s-ar fi efectuat în folosul operațiunilor taxabile, prezentând în acest sens documente justificative.

Cu privire la suma de 922.539 RON reprezentând TVA deductibilă pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere, reclamanta consideră în mod eronat că îndeplinește condițiile pentru a avea drept de deducere a TVA, susținând că obiectul său de activitate este agricultura, iar cheltuiala a fost efectuată în folosul operațiunilor taxabile, pentru înființarea unor culturi agricole.

În mod corect organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere a TVA în sumă de 922.539 RON pentru înființarea culturilor agricole, întrucât aceste cheltuieli nu au condus la realizarea de operațiuni taxabile, societatea neprezentând documente justificative care să ateste că respectivele culturi au fost calamitate.

Cu privire la suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA colectată suplimentar, s-a reținut în mod eronat că reclamanta nu datorează obligațiile suplimentare de plată, întrucât estimarea bazei impozabile s-a realizat prin compararea cu producțiile agricole obținute de alte societăți care au înființat culturi similare, fiind încălcate dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.G. nr. 92/2003.

În realitate, pe baza datelor obținute de la Direcția Județeană pentru Agricultura Giurgiu, conform adreselor nr. x/2013 și nr. y/2013, menționate în raportul de inspecție fiscală, s-a procedat la compararea producțiilor de grâu, porumb și rapiță, realizate și înregistrate în evidența reclamantei cu media obținută la nivelul localităților Mârșa și Slobozia, și cu producția medie la hectar obținută pentru aceleași culturi de către societăți comerciale cu activitate similară, rezultând diferențe în minus în privința reclamantei.

Având în vedere diferențele, suprafețele cultivate și prețurile medii de valorificare practicate de societatea reclamantă, organele de inspecție fiscală au stabilit prin estimare venituri suplimentare în sumă de 5.349.588 RON, pentru care s-a calculat TVA colectată suplimentar în sumă de 1.011.469 RON.

La stabilirea veniturilor realizate de reclamantă pe perioada verificată, organul fiscal a aplicat prevederile art. 67 alin. (1) și alin. (3) din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 2 lit. d) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 3389/2011 și ale pct. 1.4 din anexa la ordin.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantei în sensul că realizarea unei producții sub cea medie a fost determinată de existența unei perioade de secetă, întrucât în urma solicitării de înscrisuri de către organele de inspecție fiscală, societatea nu a prezentat procese-verbale de calamitate întocmite și avizate de organele abilitate și nici documente de plată a despăgubirilor, cu care să dovedească realizarea unei producții sub nivelul producțiilor medii înregistrate de societăți comerciale cu un obiect de activitate similar.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C., a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

În ceea ce privește suma de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe baza facturilor emise de D. S.R.L., intimata-reclamantă a susținut, în esență, că prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 sunt date în vederea aplicării art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, text de lege care reglementează calculul profitului impozabil și care nu poate fi aplicat prin analogie și regimului TVA.

Condițiile necesare acordării dreptului de deducere sunt cele prevăzute la art. 145 din Legea nr. 571/2003, pentru îndeplinirea cărora este necesar ca achiziția să fie realizată în scopul operațiunii taxabile, și aceasta să aibă la bază o factură ce trebuie să cuprindă informațiile menționate la art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003.

Prin invocarea cu ocazia reverificării a unor deficiențe de formă a documentelor justificative prezentate, organele de inspecție fiscală au încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac și prevederile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au încălcat și prevederile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, întrucât reverificarea perioadei dispuse prin decizia de soluționare a contestației nu dă dreptul organului de inspecție fiscală de a stabili o situație de fapt și de drept contrară celei stabilite inițial.

În ceea ce privește suma de 922.539 RON reprezentând TVA pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere, intimata-reclamantă a învederat, în principal, imposibilitatea obiectivă a societății de a pune la dispoziția organelor fiscale documentele menționate în cuprinsul deciziei de impunere, precum și nerespectarea de către organul de inspecție fiscală a prevederilor Deciziei nr. 11/22.02.2013, și a dispozițiilor art. 6 și art. 7 din O.G. nr. 92/2003, în privința exercitării dreptului de apreciere și a rolului activ al organului fiscal.

Referitor la suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA colectată suplimentar, intimata-reclamantă a formulat apărări vizând nemotivarea deciziei de impunere în ceea ce privește modul de calcul al bazei de impunere, nelegalitatea deciziei de impunere cauzată de estimarea bazei impozabile cu încălcarea dispozițiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, nelegalitatea și netemeinicia stabilirii din oficiu a bazei de impunere, nelegalitatea metodei de calcul a bazei impozabile în ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite suplimentar până la data de 17.09.2011, precum nerespectarea procedurii de stabilire prin estimare a bazei de impunere prin metoda produsului și a volumului, nelegalitatea modului de calcul a bazei impozabile pentru nerespectarea dispozițiile ce reglementează metoda produsului/serviciului și a volumului și încălcarea principiului neutralității fiscale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Prezentând, în esență, contextul faptic care a condus la emiterea actelor administrative fiscale contestate, se reține că reclamanta a fost supusă unui control care a avut drept obiectiv reverificarea modului de constituire, evidențiere și declarare a TVA aferentă perioadei 01.03.2008 - 31.05.2012, în baza Deciziei nr. 11/22.02.2013 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu - Biroul soluționare contestații, privind soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/30.10.2012, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu. Controlul s-a finalizat cu emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.10. 2013, încheiat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

În baza raportului de inspecție fiscală menționat, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu a emis Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, prin care nu a fost acordat drept de deducere pentru TVA în sumă totală de 2.033.258 RON, din care 1.079.696 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare și 953.562 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată.

Contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, a fost respinsă prin Decizia nr. 407/28.05.2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul soluționare contestații.

În ceea ce privește suma de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe baza facturilor emise de societatea D. S.R.L., criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate.

Dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu pot fi invocate pentru a justifica neacordarea dreptului de deducere a TVA, fiind incidente în materia impozitului pe profit și nu în materia TVA.

În speță, în mod judicios prima instanță a apreciat că indicarea eronată de către organul fiscal a dispozițiilor legale mai sus enunțate nu determină anularea deciziei de impunere, în condițiile în care în cuprinsul acestui act administrativ fiscal au fost menționate în mod corect prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, organul fiscal constatând că documentele prezentate de reclamantă nu fac dovada că achiziționarea serviciilor de transport s-a realizat în folosul unei operațiuni taxabile.

Referitor la susținerile reclamantei privind încălcarea de către organul fiscal a dispozițiilor art. 213 alin. (3) și a art. 105

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se reține că în urma reverificării efectuate potrivit Deciziei de soluționare a contestației nr. 11/22.02.2013, prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.10.2013 s-a constatat, în esență, că devizele aferente facturilor prezentate de societate nu probează prestarea efectivă a serviciilor și că nu se justifică deducerea TVA în cuantum de 99.250 RON.

În raport de concluziile Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.10.2013, prin care s-a reținut diminuarea cuantumului TVA în privința căreia s-a considerat că nu se justifică deducerea, de la suma de 197.824 RON la suma de 99.250 RON, în mod întemeiat instanța de fond a apreciat că în urma soluționării contestației administrative, nu a fost creată reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Din parcurgerea motivelor cuprinse în Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.10.2013, se reține însă nerespectarea prevederilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, text de lege care instituie obligația organului fiscal ca în situația în care urmează să încheie un nou act administrativ fiscal, să aibă în vedere strict considerentele deciziei de soluționare a contestației.

Astfel, deși prin Decizia nr. 11/22.02.2013 s-a hotărât că în cadrul reverificării, organul fiscal trebuie să efectueze o analiză a situației mijloacelor fixe aferente contractului de comodat și a mijloacelor fixe deținute de societatea reclamantă, la emiterea noii decizii de impunere nu au fost avute în vedere strict aceste considerente, ci organul fiscal a analizat caracterul efectiv al serviciilor prestate, prin raportare la pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nefiind analizat caracterul necesar al acestora pentru realizarea operațiunilor taxabile, potrivit art. 145 și art. 146 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Rezultă astfel că efectuarea reverificării trebuia să respecte limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, reținându-se că reverificarea dispusă prin decizia de soluționare a contestației administrative nu se confundă cu reverificarea reglementată de art. 105

1

din O.G. nr. 92/2003, astfel că organul fiscal nu putea invoca în motivarea noii decizii de impunere temeiuri de fapt și de drept care nu au fost avute în vedere la întocmirea deciziilor de impunere emise anterior.

În ceea ce privește suma de 922.539 RON reprezentând TVA pentru care s-a refuzat dreptul de deducere, criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA, instanța de control judiciar reține că pentru acordarea acestui drept trebuie dovedită îndeplinirea condițiilor de formă și de fond, prevăzute atât de reglementările fiscale naționale, cât și de jurisprudența comunitară în materie.

Conform art. 65 din Codul de procedură fiscală, sarcina probei este partajată între contribuabil și organul fiscal, în sensul că, pe de o parte, contribuabilul trebuie să dovedească actele și faptele care au stat la baza solicitării adresate organului fiscal, respectiv îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru existența și exercitarea dreptului de deducere, iar autoritățile fiscale trebuie să dovedească pe bază de constatări proprii sau probe, existența unor elemente obiective din care să rezulte că deși cerințele legale pentru deducerea TVA sunt aparent întrunite, operațiunile economice nu au în realitate un conținut economic.

Legiuitorul român a impus contribuabilului cu titlu de obligații pentru justificarea deducerii TVA, deținerea unor facturi întocmite în conformitate cu prevederile art. 155 din O.G. nr. 92/2003 și utilizarea bunurilor/serviciilor achiziționate în scopul operațiunilor taxabile ale beneficiarului, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În speță, în mod corect instanța de fond a recunoscut societății reclamante dreptul de deducere a TVA pentru înființarea culturilor de orz, porumb, floarea soarelui și rapiță, întrucât nu s-a contestat că reclamanta deține, pentru achizițiile efectuate, facturi emise potrivit art. 155 din O.G. nr. 92/2003 sau că aceste cheltuieli sunt în folosul operațiunilor taxabile ale societății, din moment ce privesc înființarea unor culturi agricole iar societatea reclamantă are ca obiect de activitate agricultura.

Alături de aceste considerente ale sentinței recurate, la care instanța de control judiciar achiesează, sunt relevante în speță și argumentele conferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-219/12, în sensul că: "Dintr-o jurisprudență constantă a Curții rezultă că analiza definițiilor noțiunilor de persoana impozabilă și de activități economice scoate în evidență întinderea domeniului de aplicare al noțiunii de activități economice, precum și caracterul obiectiv al acestei noțiuni, în sensul că activitatea este considerată ca atare, independent de scopurile sau de rezultatele sale.

Or, atât din textul însuși al articolului 4 alin. (1) din A șasea directivă, cât și din jurisprudența Curții reiese că, pentru a considera că exploatarea unui bun corporal sau incorporal este exercitată în scopul obținerii de venituri, este indiferent dacă această exploatare urmărește sau nu urmărește să genereze profit.

(...) taxele achitate în amonte asupra unor bunuri sau servicii utilizate de o persoană impozabilă pentru operațiunile sale impozabile sunt deductibile. Deducerea taxelor în amonte este legată de perceperea taxelor în aval. În măsura în care bunurile sau serviciile sunt utilizate în scopul desfășurării unor operațiuni taxate în aval, o deducere a taxei care le-a grevat în amonte este necesară pentru a evita o dubla impunere."

În același sens, prin decizia nr. 7405 din 22 noiembrie 2013, pronunțată într-un litigiu în care s-a supus controlului de legalitate acte administrative fiscale prin care au fost stabilite în sarcina unei societăți obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA și majorări de întârziere, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că nu i se poate refuza societății reclamante dreptul de a deduce TVA aferentă operațiunii, chiar dacă nu a mai obținut venituri, fiind în sarcina fiscului să probeze implicarea societății în fraudă ori caracterul pur formal al operațiunii (lipsa unei baze economice reale). Totodată, făcându-se referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în cauza C-110/94, s-a reținut că instanța de drept comunitar a statuat în sensul că dreptul de deducere rămâne dobândit, chiar dacă activitatea economică planificată nu a generat operațiuni care să dea drept de deducere.

Mai mult, în prezenta cauză, așa cum a reținut prima instanță, în condițiile în care organul fiscal a stabilit TVA suplimentar de plată pentru venituri nerealizate de reclamantă, ci doar estimate, se impune recunoașterea dreptului de deducere a cheltuielilor efectuate în considerarea obținerii respectivelor venituri.

În ceea ce privește suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, criticile recurentei-pârâte sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Instanța de recurs apreciază a fi corectă constatarea instanței de fond referitoare la nemotivarea modului de calcul al bazei de impunere în ceea ce privește TVA în sumă de 1.011.469 RON, reținându-se că în cuprinsul deciziei de impunere nu a fost prezentat modul de stabilire a cuantumului obligației fiscale și nu au fost indicate dispozițiile legale avute în vedere de către organul fiscal, contrar prevederilor art. 43 alin. (2) și art. 87 din O.G. nr. 92/2003. Aceeași constatare se impune și în privința Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.10.2013.

Totodată, în raport de constatările cuprinse în Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.10.2012, de măsurile dispuse prin Decizia de soluționare a contestației cu nr. 11/22.02.2013, precum și de motivele reținute prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.10.2013, în mod judicios prima instanță a constatat că organul de inspecție fiscală nu a respectat dispozițiile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât la efectuarea reverificării și la emiterea noii decizii de impunere, nu a ținut cont de considerentele Deciziei nr. 11/22.02.2013 și de indicațiile din cuprinsul acesteia cu privire la elementele ce se impun a fi analizate.

În condițiile arătate, soluția dispusă prin decizia menționată nu are la bază analiza tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, fiind nerespectate și prevederile art. 6 și art. 7 din O.G. nr. 92/2003, referitoare la exercitarea rolului activ al organul fiscal.

În ceea ce privește susținerile reclamantei vizând nelegalitatea stabilirii din oficiu a bazei de impunere, în acord cu judecătorul fondului se reține că organul fiscal a încălcat principiul neretroactivității legii civile, aplicând dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, în forma modificată prin O.G. nr. 29/2011, și pentru obligațiile fiscale născute anterior intrării in vigoare a acestui act normativ.

În raport de prevederile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, anterior modificării aduse prin O.G. nr. 29/2011, se constată că singura situație în care organul fiscal poate estima baza de impunere este cea prevăzută la art. 83 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, care reglementează cazul nedepunerii declarației fiscale de către contribuabil, ipoteză care nu se regăsește în speță.

De asemenea, conform prevederilor pct. 65.2 din H.G. nr. 44/2004, organul fiscal are dreptul de a avea în vedere la stabilirea situației de fapt, date și informații deținute despre alți contribuabili care desfășoară activități similare doar în situația în care nu existau suficiente informații la dosarul fiscal al contribuabilului verificat.

Or, în cauză, s-au avut în vedere informații deținute despre alți contribuabili care desfășoară activități similare, fără a se susține că informațiile existente în dosarul fiscal al intimatei-reclamante ar fi insuficiente.

Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului și în ceea ce privește nelegalitatea metodei de calcul a bazei impozabile referitor la obligațiile fiscale stabilite suplimentar până la data de 17.09.2011.

Prin aplicarea prevederilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, în forma modificată prin O.G. nr. 29/2011, la stabilirea bazei impozabile aferente anilor 2008-2011, s-a avut în vedere prețul de vânzare practicat pe unitate de produs de către contribuabil, contrar metodei de calcul stabilite de art. 67, în forma anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 29/2011, text de lege potrivit căruia obligațiile fiscale trebuiau raportate la prețul de piață al bunurilor.

În mod corect prima instanță a reținut și nerespectarea de către organul fiscal a procedurii de stabilire prin estimare a bazei de impunere, prevăzută de Ordinul Președintelui ANAF nr. 3389/2011, constatându-se că în raportul de inspecție fiscală și în decizia de impunere nu există mențiuni cu privire la metoda folosită pentru estimarea bazei de impunere.

Astfel, condițiile pentru selectarea metodei produsului/serviciului și a volumului, prevăzută la art. 2 lit. d) din ordinul menționat, nu au fost consemnate într-o notă de fundamentare, în cuprinsul căreia să se indice motivul pentru care organul fiscal a ales una dintre metodele pe care le avea la dispoziție pentru estimarea bazei de impunere, în dauna celorlalte metode.

Totodată, se reține că modul de calcul a bazei impozabile nu respectă dispozițiile ce reglementează metoda produsului/serviciului și a volumului.

În acest sens, potrivit pct. 1.4 din Ordinul Președintelui ANAF nr. 3389/2011, la stabilirea bazei de impunere organul fiscal avea obligația de a avea în vedere nu numai eventualele venituri obținute din valorificarea pretinsei producții, ci și costurile pe care le implicau producerea acestor bunuri, aspect care, în speță, nu a fost urmărit.

Instanța de control judiciar împărtășește opinia instanței de fond și în ceea ce privește încălcarea principiului neutralității fiscale, reglementat de art. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Stabilirea bazei impozabile prin raportare la nivelul producției agricole medii realizate în județ, încalcă principiul neutralității fiscale, a cărui respectare ar fi presupus impozitarea proporțional cu mărimea veniturilor obținute, în vederea asigurării tratamentului egal al tuturor investitorilor

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, împotriva sentintei nr. 1468 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2020.