ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3905/2015

Decizia nr. 3905/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 94 din 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău și pe cale de consecință a dispus anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 309 din 07.09.2011, a Deciziei de impunere fiscală nr. 326 din 30.06.2011 și în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. 701 din 30.06.2011, pentru suma de 616.320 lei, cheltuială nedeductibilă.

Împotriva sentinței nr. 94 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2483 din 28 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice Buzău) împotriva sentinței nr. 94 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această sentință Înalta Curte, verificând susținerile recurentei-pârâte prin prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. a constatat că acestea sunt fondate, în condițiile în care sentința atacată reflectă evaluarea incompletă a materialului probator, cu consecința necercetării corespunzătoare a fondului raportului juridic litigios.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 august 2014, sub nr. x/42/2012*.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 32 din 16 februarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte contestația formulată potrivit Legii contenciosului administrativ de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați (succesoare a D.G.F.P. Buzău), s-a dispus anularea în tot a Deciziei nr. 309 din 7 septembrie 2011 și Deciziei nr. 326 din 30 iunie 2011 cu privire la suma de 616.320 lei. A fost respinsă contestația cu privire la raportul de inspecție fiscală.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut sub aspectul situației de fapt că în urma controlului efectuat în perioada 22-29.06.2011 la SC A. SRL, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. F-BZ 701 din 30 iunie 2011 și Decizia de impunere nr. F-BZ 1267 din 30.06.2011.

Totodată, a fost emisă și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 326 din 30 iunie 2011.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale, SC A. SRL a formulat contestație ce a fost soluționată prin Decizia nr. 309 din 7 septembrie 2011 a D.G.F.P. Buzău, respingându-se ca neîntemeiată contestația la măsura stabilită de organele de control fiscal, prin care cheltuielile cu studiile în sumă de 616.320 lei care au influențat pierderea contabilă, sunt nedeductibile fiscal.

S-a reținut, raportat la actele dosarului că societatea reclamantă a fost înființată în anul 2007, cu capital integral francez și că societatea franceză B. (în prezent A. Franța) a efectuat o ofertă de preț pentru producerea de storuri parasolare versiunea T84 și T87 către C., la data de 28.04.2009 fiind incheiat contractul de numire cu precizarea că „echipamentele de fabricație ale B. vor fi din România -Pogoanele”.

La finalizarea fazei de dezvoltare a proiectului A. Franța (fostă B.) a transmis toate drepturile sale societății din România.

S-a reținut că SC A. SRL a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli cu studiile în sumă totală de 616.320 lei - contul 614, suma respectivă reprezentând remunerarea personalului tehnic al ACS Franța, respectiv c./val. a 16.788 ore lucrate în perioada ianuarie 2007 - noiembrie 2009, salariul tarifar orar decontat a fost de 30 euro, a rezultat o valoare de 503.640 euro majorată cu un procent de 10%, reprezentând costuri financiare, rezultând o sumă finală de 554.004 euro, pe care A. Franța o va recupera în cinci ani de la A. România, în urma vânzărilor de produse prin aplicarea valorii de 0,94 euro/bucată vândută, astfel că suma de 616.320 lei, înregistrată pe cheltuieli în anul 2010 rezultă din aplicarea valorii de 0,94 euro la numărul de produse vândute.

A reținut prima instanță că organele fiscale au apreciat că aceste cheltuieli nu sunt deductibile fiscal față de prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 C. fisc. și față de prevederile art. 48 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale C. fisc.

Având în vedere textele invocate și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în primul ciclu procesual, curtea de apel a constatat că aceste cheltuieli au fost efectuate în baza unor documente justificative, serviciile fiind efectiv prestate și necesare societății reclamante pentru a putea dobândi tehnologia necesară producerii în mod direct a componentelor în discuție.

S-a reținut și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-18/13, că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit art. 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea taxei pe valoarea adăugată și controlarea aplicării taxei pe valoarea adăugată de către autoritățile fiscale, s-a apreciat că trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză, în limitele prevăzute la art. 273 din aceeași directivă, să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, cu condiția ca măsurile adoptate în acest sens să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii. În această privință, Directiva 2006/112 se opune unei dispoziții naționale conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

Cum în cauză reclamanta a dovedit că prestațiile au fost efectiv realizate și necesare societății în procesul de producție, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, curtea de apel a admis în parte contestația, și a anulat în tot Decizia nr. 309 din 7 septembrie 2011 și Decizia nr. 326 din 30 iunie 2011 cu privire la suma de 616.320 lei.

Având in vedere că raportul de inspecție fiscală nu reprezintă un veritabil act administrativ, având caracterul unui act premergător care nu produce efecte juridice în mod direct, s-a respins contestația formulată împotriva acestuia.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., recurenta-intimată a susținut în esență că instanța de fond a apreciat în mod eronat că reclamanta ar fi dovedit că prestațiile respective au fost efectiv realizate și necesare societății în procesul de producție, cât și faptul că acestea au fost efectuate în baza unor documente justificative.

Consideră recurenta-pârâtă că societatea reclamantă nu a justificat cheltuielile înregistrate în evidența contabilă (cont 614) cu documente justificative, respectiv: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studiu de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare și în consecință aceste cheltuieli în sumă de 616.320 lei sunt nedeductibile fiscal.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat concluzii scrise depuse la dosarul cauzei solicitând respingerea recursului formulat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat având în vedere considerentele expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.ă cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de soluționare a contestației nr. 309 din 07.09.2011, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău a respins contestația administrativă împotriva Deciziei de impunere fiscală nr. 326 din 30.06.2011 și în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. 701 din 30.06.2011.

Prin actele administrativ-fiscale contestate, autoritatea fiscală a stabilit în sarcina intimatei-reclamante cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă de 616.320 lei reprezentând cheltuieli cu studii evidențiate în contul 614, suma respectivă reprezentând remunerarea personalului tehnic al A. Franța, respectiv contravaloarea a 16.788 ore lucrate în perioada ianuarie 2007-noiembrie 2009.

În esență, autoritatea fiscală a constatat că aceste cheltuieli cu studiile care au influențat pierderea contabilă sunt nedeductibile fiscal în raport de prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc., cât și prevederile art. 48 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare ale C. fisc.

Înalta Curte, efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat în ambele faze procesuale constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt fiscală și a interpretat și aplicat adecvat prevederile legale incidente în cauză în ceea ce privește caracterul deductibil al cheltuielilor cu studiile suportate de către intimata-reclamantă.

Potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. „următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:(…) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte”, iar potrivit pct. 48 din H.G. nr. 44/2003 privind Normele de aplicare a C. fisc. „pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

- serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice ale materiale corespunzătoare;

- contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate”.

Din perspectiva acestor prevederi legale, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că în cauză cheltuielile cu studiile efectuate de intimată sunt deductibile fiscal având în vedere documentele justificative depuse la dosarul cauzei, respectiv contractul încheiat cu Societatea A. SAS, facturile cu nr. 5, nr. 61 și nr. 131/2010 și situațiile de lucrări, rapoartele de lucru, înregistrărilor contabile ale cheltuielilor cu studiile în sumă de 616.320 lei în contul 614, reprezentând contravaloarea a 16-788 ore lucrate de personalul tehnic al A. Franța, salariul tarifar orar decontat (documente depuse la dosarul cauzei).

Totodată, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 potrivit cărora sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, din probatoriul administrat în cauză, dar și din raportul de expertiză contabilă efectuat în cadrul primului ciclu procesual rezultând caracterul deductibil al acestor cheltuieli serviciile fiind efectiv prestate, în baza unui contract și fiind necesare având în vedere specificul activității desfășurate de societatea intimată.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza în mod corect și din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniuni Europene, concluzionând în conformitate cu Directiva 2006/112 că serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea efectivă.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul Direcției Generale Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, împotriva sentinței nr. 32 din 16 februarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2015