ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3608/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 17 iunie 2015, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Agenția Naționala de Administrare Fiscală - Direcția Generală de soluționare a contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați în temeiul prevederilor art. 194 din Noul C. proc. civ. și a art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare a formulat acțiunea în anulare, prin care a solicitat:

Anularea ca nelegala a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - în reorganizare, din localitatea Posta Căinau, județul Buzău, înregistrată la Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala cu nr. x din 5 noiembrie 2014 pentru considerentele expuse la pet. 1 al prezentei acțiuni,

Anularea ca nelegală și neîntemeiata a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - în reorganizare, din localitatea Posta Căinau, județul Buzău, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu nr. x din 5 noiembrie 2014 precum și a Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. x din 10 septembrie 2014 întocmite de AJFP pentru considerentele expuse la punctul 2 al acțiunii;

Anularea ca nelegala și neîntemeiata a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - în reorganizare, din localitatea Posta Căinau, județul Buzău, înregistrata la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu nr. x din 5 noiembrie 2014 precum și obligarea paratei la soluționarea contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 emisa de AJFP Buzău pentru considerentele expuse la punctul 3 al acțiunii.

Prin Sentința nr. 258 din data de 2 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Buzău, Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău, ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat la data de 15 ianuarie 2016, cerere de completare a sentinței urmare a soluționării capetelor de cerere omise.

Prin Sentința nr. 19 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de completare hotărâre ca neîntemeiată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Buzău, Administrației Județene a Finanțelor Publice Buzău.

Reclamanta A. S.A. a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 258 din data de 2 decembrie 2015 și a Sentinței nr. 19 din 27 ianuarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, criticând soluțiile instanței de fond.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În esență, au fost formulate următoarele critici:

Prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 punctul 5 din C. proc. civ.).

În susținerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța s-a pronunțat doar asupra celui de-al treilea capăt de cerere prin care a solicitat anularea ca nelegală și neîntemeiată a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014, precum și obligarea pârâtei la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 emisă de AJFP Buzău, lăsând nesoluționate primele 2 capete de cerere.

Procedând astfel instanța a încălcat regulile de procedură stabilite prin dispozițiile art. 20 din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 22 și art. 9 din C. proc. civ.

Omițând a se pronunța asupra a două capete de cerere judecătorul nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut de parte prin acțiune ceea ce contravine dispozițiilor exprese ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și încălca principiul rolului activ al judecătorului pe care acesta trebuie să-l exercite pentru aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții corecte. Această situație reprezintă totodată și o încălcare a principiului disponibilității reglementat de art. 9 din Noul C. proc. civ. dat fiind faptul că prin acțiune partea a formulat mai multe cereri, 2 dintre ele rămânând nesoluționate.

Recurenta solicită să se rețină incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ. și în consecință să se dispună casarea sentinței recurate, rejudecarea acțiunii în fond și admiterea acesteia în sensul anulării ca nelegale a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - în reorganizare, din localitatea Posta Căinau, județul Buzău, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu nr. x din 5 noiembrie 2014 în considerarea încălcării de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispozițiilor art. 216 Codul de procedură fiscală;

În subsidiar solicită anularea ca nelegală și neîntemeiată a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu nr. x din 5 noiembrie 2014 dar și a Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 10 septembrie 2014 întocmite de AJFP pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală atât de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 401 din 12 decembrie 2014 în care arată că excepția de nelegalitate invocate de societate.

Recurenta a susținut că Decizia nr. 401/2014 este nulă, întrucât din cuprinsul deciziei contestate rezultă că Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a soluționat contestația în privința aspectelor de procedură invocate de societatea noastră și a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de S.C. A. S.A. doar pe fond, încălcând astfel dispozițiile art. 216 alin. (4) Codul de procedură fiscală.

În privința celui de-al doilea capăt de cerere prin care solicită anularea ca nelegală și neîntemeiată a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A., dar și a Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. x din 10 septembrie 2014 întocmite de AJFP pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală atât de către Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 401 din 12 decembrie 2014 în care arată că excepția de nelegalitate invocată de societate nu poate fi reținută cât și de către AJFP Buzău care a emis decizia de impunere fără respectarea cerințelor art. 107 Codul de procedură fiscală.

În susținerea acestei solicitări, solicită a se avea în vedere următoarele aspecte:

- din cuprinsul Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 rezultă că Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a analizat și soluționat prin decizia mai sus indicată "excepția ridicată de societatea contestatoare privind solicitarea de anulare a raportului de inspecție fiscală întrucât nu i-a fost acordat dreptul de a fi ascultat potrivit art. 107 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu completările și modificările ulterioare" arătând că excepția nu poate fi reținută, având în vedere următoarele considerente:

- "articolul de lege invocat de contribuabil se referă la dreptul de a fi informat, însă atât dreptul de a fi informat cât și dreptul de a fi ascultat i-au fost acordate de organele de inspecție fiscală, astfel cum reiese din documentele aflate la dosarul cauzei, contestatoarea manifestând constant o atitudine de tergiversare, nesocotind constant dispozițiile articolului precedent celui pe care l-a invocat, respectiv art. 106 alin. (1) din O.G. nr. 92/20033 republicată, cu completările și modificările ulterioare"

- "organele de inspecție fiscală au efectuat toate diligențele necesare desfășurării în bune condiții a inspecției fiscale parțiale privind soluționarea decontului de TVA cu opțiune de rambursare aferent lunii iunie 2014"

- "încălcarea prevederilor art. 107 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările și modificările ulterioare, nu constituie motiv de nulitate al actului administrativ fiscal contestat deoarece nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute de art. 46 din actul normativ menționat."

- "acțiunea formulată de petentă prin contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 10 septembrie 2014, acte întocmite de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, contestație care constituie obiectul prezentei decizii de soluționare, demonstrează că societatea contestatoare a putut exercita nestingherită procedura prealabilă prevăzută de art. 209 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nefiind împiedicată de nimeni în a formula apărările în cauză"

- "potrivit practicii judiciare, nerespectarea dispozițiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiție suficientă în anularea actelor emise cu nerespectarea legii, dacă nu se dovedește atât vătămarea, cât și imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât anularea acelui act, iar societatea contestatoare nu a probat nicio vătămare rezultată din această neregularitate procedurală, dovada în acest sens fiind însăși contestația formulată care face obiectul prezentei decizii de soluționare".

Considerând astfel că sub acest aspect al încălcării dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală contestația a fost soluționată, solicită atât anularea Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 și înlăturarea ca nelegale și neîntemeiate a motivelor care au condus la această soluție dar și anularea Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 10 septembrie 2014 întocmite de AJFP Buzău. În considerarea art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Apreciază recurenta că motivele invocate de Direcția Generală de Soluționare a Contestației prin care se soluționează aspectele de nelegalitate invocate de societatea reclamantă este nelegală având în vedere considerentele de mai jos; nerespectarea dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală atrage nulitatea integrală a deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 precum și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 10 septembrie 2014 întocmite de AJFP Buzău considerent pentru care solicitarea de anulare le vizează și pe acestea.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 punctul 6 C. proc. civ.), deoarece din cuprinsul sentinței recurate nu rezultă motivele de fapt și de drept avute în vedere de instanța pentru soluționarea primelor 2 capete de cerere ale acțiunii. Din considerentele sentinței recurate rezulta ca instanța nu și-a motivat soluția nefăcând trimitere nici dispozițiile art. 216 Cod procedură fiscală și nici dispozițiile art. 107 Cod procedură fiscală raportate la art. 176 C. proc. civ. în temeiul cărora am formulat primele două capete de cerere și nu a reținut niciun considerent pentru care primele două capete de cerere ar fi trebuit să fie respinse

Solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere și examinarea nelegalității sentinței recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., să constate că aceasta este nelegală pentru lipsa completă a motivării celor două capete de cerere, să dispună casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii în fond și admiterea acesteia în sensul anulării ca nelegale a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - în reorganizare, din localitatea Posta Căinau, județul Buzău, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala cu nr. x din 5 noiembrie 2014 în considerarea încălcării de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispozițiilor art. 216 Codul de procedură fiscală, iar în măsura în care instanța apreciază că nu se poate reține încălcarea art. 216 Codul de procedură fiscală, solicită instanței să dispună anularea ca nelegală și neîntemeiată a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 privind soluționarea contestației depuse de S.C. A. S.A. - pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală atât de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 401 din 12 decembrie 2014 în care arată că excepția de nelegalitate invocate de societate nu poate fi reținută cât și de către AJFP Buzău care a emis decizia de impunere fără respectarea cerințelor art. 107 Codul de procedură fiscală, așa cum am detaliat și la precedentul motiv de nelegalitate.

În fine, prin ultimul motiv de recurs se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 punctul 8 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente:

- prin decizia de impunere nr. x din 12 decembrie 2014 s-a apreciat de către organul fiscal în aplicarea unor prevederi fiscale și anume art. 11 Codul fiscal, că tranzacția în baza căreia societatea a solicitat rambursarea TVA este una artificială; art. 11 alin. (1) Codul fiscal, invocat de organul de control, prevedea că "la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției, în cazul în care tranzacțiile sau o serie de tranzacții sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al convențiilor de evitare a dublei impuneri. Prin tranzacții artificiale se înțelege tranzacțiile sau seriile de tranzacții care nu au un conținut economic și care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice obișnuite, scopul esențial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obține avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate."

Societatea recurentă a contestat aplicarea dispozițiilor art. 11 Codul fiscal în situația de față și calificarea drept artificială a tranzacției precum și consecințele fiscale datorate acestor aprecieri, contestația fiind transmisă a fi soluționată de Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF.

Pentru a aplica dispozițiile art. 11 Codul fiscal și a considera drept artificiale tranzacțiile analizate, organul de control nu a apreciat în niciun fel că "situația fiscală" a societății nu ar fi una clară și nici că pentru lămurirea vreunui aspect dintre cele mai sus enumerate ar avea nevoie de probatorii suplimentare pe care doar un organ de cercetare penală le-ar putea instrumenta ci din contra a finalizat controlul printr-o decizie de impunere asupra căreia nu și-a exprimat niciodată îndoiala că nu ar corespunde cu situația fiscală a societății și că ar fi în consecință neîntemeiată.

Cu privire la sesizarea penală întocmită și la înrâurirea hotărâtoare pe care ar avea-o constatarea unei infracțiuni asupra soluției ce s-ar da asupra contestației administrative, apreciem că organul de urmărire penala urmează să cerceteze doar acele segmente ale activității unei societăți unde inspecția fiscală nu poate interveni fiindcă ii depășește obiectul și funcțiile, astfel încât constatările organului de cercetare penală cu privire la săvârșirea sau nu a infracțiunii pentru care s-a formulat sesizarea penală se impune cu autoritate de lucru judecat organului de soluționare a contestației care este obligat să admită, sau după caz, să respingă contestația administrativă în funcție de soluția organului judiciar penal. În cazul de față însă, organul de inspecție fiscală a folosit aceleași considerente de natură fiscală atât în cuprinsul raportului de inspecție fiscală pentru a refuza dreptul la deducerea TVA în legătură cu avansurile facturate cât și în sesizarea penală solicitând organului de cercetare penală să verifice dacă s-a săvârșit sau nu vreo faptă de evaziune fiscală.

Din cuprinsul procesului-verbal de sesizare a parchetului rezultă că organul fiscal nu solicită organului de cercetare penală să constate alte elemente de fapt în lipsa cărora inspectorul fiscal nu poate să tragă concluzii de natură fiscală și nici nu sunt indicate în mod concret indicii cu privire la săvârșirea de către societate a vreunei infracțiuni.

În mod greșit instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) apreciind că în cauza de față între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin decizia de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă ceea ce ar atrage suspendarea soluționării contestației administrative în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

În speță cerințele art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală nu sunt îndeplinite nici sub aspectul existenței unei decizii motivate a organului de soluționare competent în privința existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni. Pentru argumentarea acestei afirmații vă învederăm următoarele: sesizarea organului de cercetare penală de către organul de control s-a făcut în temeiul art. 108 Codul de procedură fiscală care stabilește că "organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală'

1

; echipa de inspecție fiscală a susținut însă că raportul de inspecție fiscală pe care l-au întocmit are la bază constatările efectuate de alte organe fiscale care au verificat societatea B. S.R.L. deoarece A. S.A. a refuzat să ii pună la dispoziție documente contabile, formulând cereri de amânare și respectiv de suspendare a controlului. Prin urmare organul de control nici nu putea reține în cazul de față existența unor indicii privind săvârșirea de către societate a vreunei infracțiuni în lipsa unei activități nemijlocite de control fiscal.

În fine, în afară de lipsa constatărilor necesare unei sesizări penale potrivit art. 108 Codul de procedură fiscală și a ignorării cerințelor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, apreciază că înainte de orice demers de natură penală era necesară o încadrare fiscală corectă a situației de fapt și o interpretare a dispozițiilor legale aplicabile de către organul de soluționare a contestației în concordanță cu Directiva nr. 2006/112/CE și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pe care însuși organul fiscal o invocă. În privința interpretării legislației fiscale procurorul nu poate fi mai în măsură decât organul fiscal să califice niște fapte din punct de vedere fiscal iar organul de soluționare competent trebuia să analizeze temeinicia și legalitatea constatărilor fiscale ale organului de control așa cum acesta le-a reținut în decizia de impunere. Nu am invocat în cuprinsul contestației alte considerente decât cele reținute de organul de control în raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva Sentinței nr. 19 din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, recurenta a susținut în esență următoarele aspecte:

Din cuprinsul dispozitivului și considerentelor sentinței rezultă că instanța s-a pronunțat doar asupra celui de-al treilea capăt de cerere prin care am solicitat anularea ca nelegală și neîntemeiată a deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 (prin care s-a dispus în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) CPF suspendarea soluționării contestației) precum și obligarea pârâtei la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 emisă de AJFP Buzău, lăsând nesoluționate primele 2 capete de cerere.

În mod greșit, instanța a respins cererea de completare a Sentinței nr. 258 din 2 decembrie 2015, având în vedere că în considerentele sentinței menționate nu se regăsește niciun considerent care să facă trimitere la cererile formulate de societate prin care am solicitat anularea Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 în temeiul unei cauze diferite de cea analizată de instanță, este vorba despre dispozițiile art. 216 Codul de procedură fiscală prin raportare la care am apreciat că decizia menționată este nelegală. Instanța nu a analizat solicitarea societății noastre prin prisma respectării dispozițiilor art. 216 Codul de procedură fiscală, fapt dovedit prin lipsa oricărui considerent cu privire la acest aspect în Sentința nr. 258 din 2 decembrie 2015.

Lipsește de asemenea, în Sentința nr. 258 din 2 decembrie 2015 orice considerent cu privire la solicitarea de anulare a Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014, a Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 10 septembrie 2014 pentru încălcarea dispozițiilor art. 107 Codul de procedură fiscală. Această solicitare de anulare în temeiul art. 107 Codul de procedură fiscală nu a vizat doar anularea Deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 în temeiul unei cauze diferite decât cea examinată de instanță ci și anularea Deciziei de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. x din 10 septembrie 2014.

Respingând prin Sentința nr. 19 din 27 ianuarie 2016 ca neîntemeiată cererea de completare formulată de societatea reclamantă, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 444 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ. raportat și la prevederile art. 5 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Apreciază recurenta ca fiind incident în cazul de față și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că respingerea ca neîntemeiată a cererii noastre de completare a dispozitivului Sentinței nr. 258 din 2 decembrie 2015, instanța nu a dat eficiență dispozițiilor art. 5 alin. (1) noul C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.

În fine, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate, rejudecarea acțiunii în fond și la rejudecare admiterea acțiunii și completarea Sentinței nr. 258 din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești cu soluția dată capetelor de cerere omise de către instanța de fond, în sensul admiterii acestora.

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 9 mai 2018 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursurile declarate și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 30 octombrie 2018, cu citarea părților.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Starea de fapt relevantă este, în esență, următoarea:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 218 alin. (2) raportat la art. 216 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, Decizia nr. 401 din 12 decembrie 2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendare soluționării contestației, fiind reținut ca temei de drept disp. art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care, organul de soluționare competent poate suspenda prin decizie motivată soluționarea contestației atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei contestare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Curtea de apel a respins acțiunea, reținând, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, întrucât în speță operațiunile efectuate au implicații fiscale pentru care se opune problema realității prestațiilor efectuate, operațiunile înregistrate fiind considerate artificiale, fără conținut economic, având ca scop obținerea unui avantaj fiscal, respectiv rambursarea de TVA, comportamentul contribuabilului fiind supus analizei organelor de cercetare penală sub aspectul celor două infracțiuni menționate, subzistând interdependența cerută de textul de lege pentru suspendarea soluționării contestației administrative.

Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv de recurs, întrucât, contrar celor susținute de recurentă,instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investita de către reclamanta, hotărârea este amplu și temeinic motivată, conținând suficiente argumente logico-juridice pe baza cărora instanța și-a format convingerea.

Din analiza sistematică a considerentelor hotărârii atacate rezultă fără echivoc că, instanța de recurs s-a pronunțat tuturor motivelor de recurs invocate de recurentă și a răspuns punctual motivelor de nelegalitate a hotărârii instanței de fond invocate prin cererea de recurs.

Prin urmare, se constată că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că sunt întrunite condițiile art. 214 din Codul fiscal, luând în considerare formularea sesizării penale de către organul de inspecție fiscală, atâta vreme cât constatarea unor infracțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să fie dată în procedura administrativă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile acesteia nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, întrucât nu este evidențiată existența unor considerente contradictorii care să afecteze raționamentul judecătorului fondului și nici pronunțarea hotărârii cu ignorarea obiectului și a cauzei raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, se observă că hotărârea primei instanțe este acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât sunt expuse situația de fapt și chestiunile esențiale supuse judecății, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care susținerile reclamantei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.

Prin urmare, nu va fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărârii se poate cere când "aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală:

"(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) Organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 - Sesizarea organelor de urmărire penală:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penala în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului".

Contrar susținerilor recurentei referitoare la legătura dintre soluționarea contestației și soluționarea laturii penale, elementele factuale din cauză justifică soluția administrativă de suspendare.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, a reținut în Deciziile nr. 1237/2008 și nr. 56/2013 următoarele:

"Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă".

Prin urmare, în speță, între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 10 septembrie 2014 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul că în cauză se ridică problema realității operațiunilor desfășurate, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă.

Astfel, chiar în situația în care condițiile de formă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA ar fi îndeplinite, respectiv dacă ar exista documente justificative, contribuabilul nu are drept de deducere în condițiile în care operațiunile nu sunt reale - orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat.

În aceste împrejurări, organul de inspecție fiscală a formulat sesizarea penală menționată prin care se arată că deoarece reprezentantul societății nu a pus la dispoziția organelor de inspecție fiscală actele și documentele de evidență contabilă și implicit nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru sumele declarate prin deconturile de TVA și declarațiile recapitulative 394 și întrucât nu au putut fi verificate acte și documente care să justifice realitatea și legalitatea achizițiilor, aceste tranzacții nu au putut fi luate în considerare la determinarea TVA, creând suspiciunea că operațiunile respective nu sunt reale.

Astfel, organele de inspecție fiscală au apreciat că datoria pe care societatea o are față de S.C. B. S.R.L. este o datorie pe termen lung, de șapte ani, astfel cum reiese din scadența biletelor la ordin emise, iar TVA solicitată la rambursare este considerată de contribuabil ca o scadență pe termen scurt de recuperat de la bugetul de stat, de unde se deduce și intenția societății de a obține un avantaj fiscal incorect în relația sa cu statul.

Prin urmare, câtă vreme în cauza de față, se pune în discuție realitatea tranzacțiilor efectuate de către recurenta-reclamantă, este evident că aceste aspecte nu pot fi cercetate de instanțele de contencios administrativ care nu dispun de mijloacele necesare pentru analizarea unor astfel de tranzacții fictive, aceste mijloace fiind specifice doar organelor de urmărire penală.

Așadar, nu va fi reținută nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate pentru considerentele expuse.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 19 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acestei hotărâri.

Înalta Curte constată că Sentința civila nr. 19 din 27 ianuarie 2016 este temeinică și legală, Curtea de Apel Ploiești, respingând în mod corect cererea societății privind completarea hotărârii.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că prin hotărârea pronunțata, respectiv Sentința nr. 258 din 2 decembrie 2005, prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită prin acțiune.

Instanța de control judiciar constată că prin formularea cererii de completare a dispozitivului, recurenta tinde, în realitate, nu la completarea dispozitivului sentinței cu soluții asupra unor cereri distincte, omise a fi soluționate de instanța, ci la modificarea soluției pe fondul cauzei, respectiv anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, acte ce nici nu au fost analizate în cadrul procedurii administrative întrucât s-a dispus suspendarea soluționarea contestației, aspect reținut în mod corect de prima instanța.

Prin urmare, în mod corect, Curtea de Apel Ploiești a respins, prin Sentința nr. 19 din 27 ianuarie 2016, cererea de completarea a dispozitivului Sentinței nr. 258 din 2 decembrie 2015, având în vedere că prima instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a solicitat și anume asupra solicitării de anulare a deciziei nr. 401 din 12 decembrie 2014 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației iar cele două capete de cerere chiar dacă sunt intitulate altfel, reprezintă doar aspecte adiacente dispozitivului deciziei contestate.

Prin urmare, criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Temeiul juridic al soluției pronunțate de Înalta Curte

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. SPRL împotriva Sentinței nr. 258 din 2 decembrie 2015 și Sentinței nr. 19 din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM