ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3149/2015

Decizia nr. 3149/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Prahova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

- anularea în totalitate a Deciziei nr. 251 din 23 august 2013 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulată împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 3759 din 02 aprilie 2013 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 3760 din 02 aprilie 2013, întocmite de către intimata Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Prahova;

- în principal, trimiterea dosarului la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și obligarea acestei instituții de a soluționa pe fond contestația administrativă;

- în subsidiar, reținerea cauzei spre soluționare pe fond, cu consecința anulării Raportului de inspecție fiscală nr. 3759 din 02 aprilie 2013 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 3760 din 02 aprilie 2013, întocmite de către intimata Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Prahova.

Prin sentința nr. 144 din 6 iunie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Prahova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

Prin Raportul întocmit la data de 24 martie 2015, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a constatat că recursul nu îndeplinește toate cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) și art. 486 alin. (2) C. proc. civ., deoarece:

- la cererea de recurs nu a fost atașată împuternicirea avocatului recurentului, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 486 alin. (2), coroborate cu prevederile art. 486 alin. (3) și ale art. 176 pct. 2 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității recursului (pct. 2.1.1.);

- recursul nu a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ (pct. 2.1.2.).

Prin încheierea din 6 mai 2015 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3), prin care s-a apreciat ca fiind fundamentată soluția de anulare a recursului, pentru motivele expuse la pct. 2.1.1., 2.1.2. și 2.3. din raport.

Având în vedere faptul că ulterior întocmirii raportului, prin Decizia Curții Constituționale nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 539/20.07.2015, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile din C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 84 alin. (2), precum și în art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic sunt neconstituționale, Înalta Curte reține că nu se mai susține propunerea de anulare a recursului pentru motivul expus la pct. 2.1.1. din raport.

Înalta Curte, verificând data la care a fost formulat recursul, constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.: „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.”

Însă, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care la art. 20 alin. (1) stipulează că: „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința recurată a fost comunicată reclamantei la data de 24 iunie 2014, iar recursul a fost declarat la data de 12 iulie 2014, prin poștă, conform dovezii aflate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, depășindu-se, așadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textul legal sus citat.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

„(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.”

În cauză nu s-a făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.

Astfel, chiar dacă în dispozitivul sentinței recurate a fost menționată calea de atac a recursului și termenul de 30 zile de la comunicare pentru declararea acestuia, recurenta nu se poate prevala de această împrejurare, deoarece, pe de o parte, condițiile, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel încât o hotărâre judecătorească nici nu le poate acorda ea însăși, nici nu le poate suprima, iar, pe de altă parte, partea nu poate invoca necunoașterea legii, potrivit adagiului „nemo censetur ignorare legem”.

Cum în cauză, recurenta nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicată în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul este tardiv formulat și, în temeiul art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ., se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva sentinței nr. 144 din 6 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2015.