ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1409/2016

Decizia nr.

1409/2016

chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu

Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, a formulat în temeiul art.

14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cerere de

suspendare a executării următoarelor decizii:

1) Deciziei

de impunere din 12 noiembrie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe

clădiri în cazul persoanelor juridice pentru anul 2013, prin care

Societatea a fost impusă la plata sumei de 843.404 RON reprezentând

impozit pe clădiri aferent anului 2013;

2) Deciziei

referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 decembrie 2013,

prin care Societatea a fost impusă la plata sumei de 710.140 RON

reprezentând accesorii aferente impozitului pe clădiri stabilit în Sarcina

Societății pentru perioada 2011 - 2013;

3) Deciziei

de impunere din 16 decembrie 2013 prin care A. a fost impusă la plata

sumei de 2.254.411 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilit pentru

perioada 2011 - 2013, precum și la plata sumei de 710.140 RON reprezentând

accesorii aferente, emise de autoritatea pârâtă, până la

soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ pe care o

vom promova împotriva acestor acte.

2.

Soluția instanței de fond

Prin

Sentința nr. 37 din 20 februarie 2014, Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a

admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din 16

decembrie 2013, formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești și a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere din 16 decembrie 2013

până la pronunțarea instanței de fond.

recurs

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Serviciul Public de

Finanțe Locale Ploiești, solicitând casarea sentinței și

respingerea cererii de suspendare formulată de reclamanta A. SRL.

În

esență, recurentul-pârât a susținut că instanța de

fond nu a motivat în niciun fel soluția pronunțată,

sentința atacată necuprinzând motivele pe care și-a întemeiat

instanța soluția.

În opinia

recurentului, suspendarea executării Deciziei de impunere din 16 decembrie

2013 solicitata de SC A. SRL nu îndeplinește cumulativ condițiile

stipulate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existenta unui

caz justificat care să impună suspendarea și necesitatea

înlăturării unei pagube iminente, în sensul dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a

susținut că Decizia de impunere din 16 decembrie 2013 se bucură

de prezumția de legalitate, care la rândul ei se bazează pe

prezumția autenticității și veridicității,

trăsături fundamentale caracterului executoriu. Serviciul Public

Finanțe Locale Ploiești a aplicat, la stabilirea impozitului pe

clădiri în sarcina reclamantei, dispozițiile art. 254 alin. (8) lit.

c) din H.G. nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

- C. fiscal, cu modificările și completările ulterioare, care

stipulează: "Atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul

persoanelor juridice, pentru clădirile executate potrivit Legii nr.

50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de

construcții, republicată, cu modificările ulterioare, data

dobândirii clădirii se consideră: c) pentru clădirile ale

căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul

prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a

solicitat prelungirea valabilității autorizației, în

condițiile legii".

Totodată,

recurentul-pârât a susținut că întrucât, SC A. SRL nu a pus la

dispoziția organului fiscal documente din care să reiasă

valoarea lucrărilor executate la data expirării Autorizației de

construire din 26 noiembrie 2007, s-a procedat la impunerea în evidența

fiscală a imobilului, începând cu data de 30 aprilie 2011, prin aplicarea

cote de impozitare de 1,5% asupra valorii prevăzută în aceasta

autorizație de construire.

S-a mai

arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei

pagube iminente care nu s-ar putea repara, scopul urmărit de lege fiind

acela de a asigura imediată executare a actelor administrative,

evitându-se întârzierile și cheltuielile.

În fine,

recurentul a susținut că în considerarea celor două principii

incidente în materie: al legalității actului administrativ și al

executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie

însă o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă

numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege,

reclamanta neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare.

la examinarea recursului în completul filtru, în condițiile art. 493 C.

proc. civ.

Raportul

întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.

proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților

în baza Încheierii de ședință din data de 23 iunie 2015, în

conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin

Încheierea de ședință din 17 noiembrie 2015 completul filtru a

constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză,

că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate

și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a

fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință

publică, pentru data de 1 martie 2016, cu citarea părților.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând

sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse,

față de prevederile legale aplicabile dar și de

apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu

subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în

considerarea celor în continuare arătate.

Examinând cu

prioritate excepția lipsei de interes a recursului promovat în cauză,

invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că

excepția nu este întemeiată urmând a fi respinsă ca atare.

Contrar celor

susținute de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că,

deși s-a admis în parte acțiunea pe fond, recurentul-pârât are

interes în respingerea cererii de suspendare, întrucât potrivit art. 15 alin.

(4) din Legea nr. 554/2004 "În ipoteza admiterii acțiunii de fond,

măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se

prelungește de drept până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat

suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)".

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurentul-pârât are interes în

susținerea cererii de recurs tocmai pentru a nu opera suspendarea de drept

prevăzută de alin. (4) al art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce

privește cererea de recurs, Înalta Curte reține că măsura

suspendării actului administrativ, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție

instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a

Uniunii Europene, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului.

În cadrul

procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu

poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care nu poate fi analizat nici

probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de

răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul

administrativ și nici analizei efectuate de instanță nu i se poate

pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe

care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la

acțiunea în anularea actului.

Pentru a se

dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative,

și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t)

din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt

și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ; (2) paguba

iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca

fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public.

Examinând

sumar actele dosarului, în limitele acestei proceduri în care nu este

îngăduită prejudecarea fondului, Înalta Curte constată că

prin Sentința nr. 113 din 13 mai 2015 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2014, s-a anulat în parte Decizia nr.

164 din 10 februarie 2014 și Decizia de impunere din 16 decembrie 2013,

emise de pârât, astfel că în cauză, este îndeplinită

condiția cazului bine justificat.

De asemenea,

se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie

dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci

când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de

factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de

probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația

dedusă prezentei judecăți.

În

cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act

administrativ prin care a fost stabilită o creanță bugetară

va avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantei, prin

urmare, Înalta Curte, ținând seama de considerentele de ordin legal

și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea din 13

septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei

privind protecția jurisdicțională provizorie în materie

administrativă, apreciază că executarea actului administrativ

este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă

consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

Va fi obligat

recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimată, cu aplicarea disp. art. 451 alin. (2)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de

intimata A. SRL.

Respinge

recursul declarat de pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale

Ploiești împotriva Sentinței nr. 37 din 20 februarie 2014 a

Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurentul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești la plata

către intimata A. SRL a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2)

Noul C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 10 mai 2016.

Procesat de

GGC - N