ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1409/2016

Decizia nr. 1409/2016 1. Cererea de chemare în judecată Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, a formulat în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cerere de suspendare a executării următoarelor decizii: 1) Deciziei de impunere din 12 noiembrie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul persoanelor juridice pentru anul 2013, prin care Societatea a fost impusă la plata sumei de 843.404 RON reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2013; 2) Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 decembrie 2013, prin care Societatea a fost impusă la plata sumei de 710.140 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe clădiri stabilit în Sarcina Societății pentru perioada 2011 - 2013; 3) Deciziei de impunere din 16 decembrie 2013 prin care A. a fost impusă la plata sumei de 2.254.411 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilit pentru perioada 2011 - 2013, precum și la plata sumei de 710.140 RON reprezentând accesorii aferente, emise de autoritatea pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ pe care o vom promova împotriva acestor acte.

2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 37 din 20 februarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din 16 decembrie 2013, formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere din 16 decembrie 2013 până la pronunțarea instanței de fond. 3. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești, solicitând casarea sentinței și respingerea cererii de suspendare formulată de reclamanta A. SRL. În esență, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu a motivat în niciun fel soluția pronunțată, sentința atacată necuprinzând motivele pe care și-a întemeiat instanța soluția.

În opinia recurentului, suspendarea executării Deciziei de impunere din 16 decembrie 2013 solicitata de SC A. SRL nu îndeplinește cumulativ condițiile stipulate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existenta unui caz justificat care să impună suspendarea și necesitatea înlăturării unei pagube iminente, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004. Recurentul a susținut că Decizia de impunere din 16 decembrie 2013 se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul ei se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, trăsături fundamentale caracterului executoriu. Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a aplicat, la stabilirea impozitului pe clădiri în sarcina reclamantei, dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) din H.G.

nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - C. fiscal, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează: "Atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră: c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, în condițiile legii". Totodată, recurentul-pârât a susținut că întrucât, SC A. SRL nu a pus la dispoziția organului fiscal documente din care să reiasă valoarea lucrărilor executate la data expirării Autorizației de construire din 26 noiembrie 2007, s-a procedat la impunerea în evidența fiscală a imobilului, începând cu data de 30 aprilie 2011, prin aplicarea cote de impozitare de 1,5% asupra valorii prevăzută în aceasta autorizație de construire.

S-a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei pagube iminente care nu s-ar putea repara, scopul urmărit de lege fiind acela de a asigura imediată executare a actelor administrative, evitându-se întârzierile și cheltuielile. În fine, recurentul a susținut că în considerarea celor două principii incidente în materie: al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie însă o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, reclamanta neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

3. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 iunie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin Încheierea de ședință din 17 noiembrie 2015 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 1 martie 2016, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale aplicabile dar și de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate. Examinând cu prioritate excepția lipsei de interes a recursului promovat în cauză, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că excepția nu este întemeiată urmând a fi respinsă ca atare.

Contrar celor susținute de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că, deși s-a admis în parte acțiunea pe fond, recurentul-pârât are interes în respingerea cererii de suspendare, întrucât potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 "În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)". Prin urmare, Înalta Curte reține că recurentul-pârât are interes în susținerea cererii de recurs tocmai pentru a nu opera suspendarea de drept prevăzută de alin. (4) al art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cererea de recurs, Înalta Curte reține că măsura suspendării actului administrativ, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care nu poate fi analizat nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și nici analizei efectuate de instanță nu i se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Examinând sumar actele dosarului, în limitele acestei proceduri în care nu este îngăduită prejudecarea fondului, Înalta Curte constată că prin Sentința nr. 113 din 13 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2014, s-a anulat în parte Decizia nr. 164 din 10 februarie 2014 și Decizia de impunere din 16 decembrie 2013, emise de pârât, astfel că în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat. De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită o creanță bugetară va avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantei, prin urmare, Înalta Curte, ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat. Va fi obligat recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimata A. SRL. Respinge recursul declarat de pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești împotriva Sentinței nr. 37 din 20 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești la plata către intimata A. SRL a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) Noul C. proc. civ. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2016. Procesat de GGC - N