ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1140/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată la 27 decembrie 2018, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, revizuenții A. și B. au solicitat anularea deciziei nr. 892 din 5 decembrie 2018 a Tribunalului Buzău, considerând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1409 din 12 decembrie 2016 a Tribunalului Buzău.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 și care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 1409 din 12 decembrie 2016 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, reclamanta B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. să se dispună stabilirea limitelor de graniță între cele două proprietăți vecine, restituirea terenului lipsă aflat în deținerea nelegală a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat, în esență, obligarea reclamanților să îi lase în deplină proprietate suprafața de 4 mp teren ocupat de aceștia, demolarea gardului aflat pe această suprafață și aducerea ei la starea inițială.

Prima instanță învestită, Judecătoria Buzău, prin sentința nr. 3183 din 27 aprilie 2016 a admis în parte acțiunea reclamantei, a respins cererea reconvențională a pârâtei, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară topografie, schița tehnică 1 dosar supliment și a dispus grănițuirea proprietăților limitrofe ale părților pe actualul aliniament.

Reclamanta B. a atacat cu apel această hotărâre, iar Tribunalul Buzău, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 1409 din 12 decembrie 2016, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, sens în care a stabilit limita de hotar dintre proprietățile părților în varianta a III-a a raportului de expertiză tehnică judiciară topografie și a obligat pârâta să îi restituie reclamantei 15 mp teren, delimitat conform schiței. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

În litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 și care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 892 din 5 decembrie 2018 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, reclamanții B. și A. au solicitat să fie obligată pârâta C. să mute sau să desființeze construcția aflată pe hotarul dintre cele două proprietăți, sub sancțiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 15 mp.

Prin sentința civilă nr. 3062 din 30 mai 2018 a Judecătoriei Buzău s-au respins, atât cererea principală, cât și cea reconvențională.

Părțile litigiului au declarat apel, iar Tribunalul Buzău, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 892 din 5 decembrie 2018, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, a admis cererea reconvențională și a constat că pârâta a dobândit prin uzucapiune suprafața de 15 mp teren, curte și construcție (magazie) și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Revizuenții B. au considerat că prin decizia nr. 892/2018 a Tribunalului Buzău, a cărei anulare au solicitat-o, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016 a Tribunalului Buzău, existând astfel două hotărâri definitive potrivnice în sensul art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia nr. 535 din 28 februarie 2019 a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenți.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs revizuenții A. și B..

Înalta Curte constată că recurenții au expus motivele de recurs prin două cereri distincte, formulate atât în nume propriu, cât și prin apărător ales în interiorul termenului de 30 de zile stipulat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Procedând la structurarea criticilor din aceste cereri, se reține că, după expunerea istoricului cauzei cu referire la litigiile în care au fost pronunțate hotărârile pretins contradictorii, au fost deduse judecății de către recurenți trei motive de recurs vizând decizia dată în revizuire.

Se reproșează curții de apel că nu a oferit o motivație proprie privind cererile părților din cadrul dosarului de revizuire, ceea ce conduce la nulitatea actului de justiție. În concret, se arată că instanța nu a făcut o analiză a obiectului dedus judecății prin raportare la susținerile revizuenților.

Hotărârea cuprinde o motivare succintă în care se statuează inițial asupra admisibilității revizuirii, iar, în final, calea de atac este respinsă ca nefondată.

În opinia recurenților, curtea de apel a reținut greșit că în dosarul nr. x/2017, instanța s-a pronunțat asupra autorității de lucru judecat. Revizuenții au invocat excepția autorității de lucru judecat, însă instanțele au analizat problema puterii lucrului judecat, deși cele două noțiuni nu sunt identice. În concluzie, nici prima instanță sesizată - Judecătoria Buzău și nici Tribunalul Buzău în calea de atac, soluționată prin decizia nr. 892/2018, nu au examinat autoritatea de lucru judecat, cererea de revizuire fiind formulată sub acest aspect în temeiul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În lipsa unei analize a actelor dosarului, instanța de revizuire a plecat de la o premisă greșită, că anterior judecătorul s-ar mai fi pronunțat asupra autorității de lucru judecat. Întrucât nu au fost analizate toate susținerile revizuenților și materialul probator în cauză, hotărârea în revizuire este nemotivată.

Recurenții se prevalează de dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 paragraf 1 din CEDO, care cuprinde, printre altele, și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Întrucât CEDO nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție stabilește, în special, în sarcina judecătorului obligația de a examina efectiv argumentele și mijloacele de probă ale părților, iar instanțele trebuie să indice cu suficientă claritate temeiurile pe care și-au fundamentat hotărârea în scopul de a face posibil ca acuzatul să își exercite în mod eficient dreptul la o cale de atac.

În concluzie, motivarea cuprinsă în decizia atacată nu este de natură să asigure exigențele impuse de art. 6 paragraf 1 din CEDO, în condițiile în care nu se argumentează de ce au fost înlăturate susținerile revizuenților cu privire la îndeplinirea condițiilor impuse de art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenții prezintă obiectul celor două dosare în care au fost pronunțate hotărârile pretins potrivnice, arătând că acestea nu pot fi puse în executare, întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat. De vreme ce prin decizia civilă nr. 1409 din 12.12.2016 a Tribunalului Buzău s-a statuat definitiv că reclamanții au calitatea de proprietari a suprafeței de teren de 15 mp în litigiu, admiterea cererii reconvenționale a pârâtei, prin decizia nr. 892 din 05.12.2018, s-a făcut cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de revizuire, reținând în mod eronat că instanța învestită cu soluționarea celui de-al doilea proces a examinat excepția autorității de lucru judecat și a dispus respingerea acesteia. Susțin recurenții că excepția a fost pusă în discuție la judecata în primă instanță în dosarul civil nr. x/2017, însă nu a fost discutată în faza apelului din acest litigiu.

Deși în cadrul acestui proces a fost invocată de reclamanți excepția autorității de lucru judecat, Judecătoria Buzău în mod greșit a analizat problema puterii lucrului judecat în condițiile în care noțiunile de autoritate de lucru judecat și putere de lucru judecat nu sunt identice.

Chiar dacă Judecătoria Buzău a apreciat că nu există putere de lucru judecat, prin decizia nr. 892/2018 nu a fost analizată autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 C. proc. civ. Mai mult decât atât, Tribunalul Buzău, în decizia antereferită, la pagina nr. 23, paragraful 2, reține în mod eronat că decizia nr. 1409/12.12.2016 este o hotărâre prin care se dispune stabilirea limitei de hotar și restituirea terenului de 15 mp către reclamanții D.. A doua instanță încalcă tocmai autoritatea de lucru judecat a primei decizii a tribunalului, nr. 1409/2016, în care se stabilea cine este titularul dreptului de proprietate.

Apreciază recurenții că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune reprezintă o sancțiune prevăzută de lege pentru proprietarii de teren care se află în pasivitate, însă acest lucru nu s-a întâmplat și în cazul de față, deoarece aceștia au obținut restituirea terenului prin decizia nr. 1409/2016. În opinia recurenților, hotărârea respectivă constituie o cauză de întrerupere a prescripției achizitive, care șterge cu totul orice prescripție începută anterior intervenției cauzei de uzucapiune. Nicio altă instanță nu putea dispune la doi ani de la data pronunțării primei hotărâri o altă hotărâre cu privire la acel drept de proprietate.

Cel de-al doilea dosar s-a soluționat în timpul executării silite a primului proces, prin urmare, trebuiau aplicate și dispozițiile art. 1865 din vechiul C. civ., care reglementează că întreruperea curgerii prescripției operează printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea execuției unui titlu căruia legea îi recunoaște puterea executorie.

Pârâta C. nu se bucură de o posesie utilă, continuă și netulburată, fiind formulate de către reclamanți în acest sens mai multe plângeri la poliție și la Parchetul Buzău.

Potrivit susținerilor recurenților, în mod eronat s-a constatat intervenirea prescripției achizitive, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016 a Tribunalului Buzău.

Prevederile art. 1842 C. civ. reglementează că prescripția achizitivă poate fi opusă în cursul judecății până la momentul pronunțării unei decizii definitive. Or, prescripția achizitivă nu mai putea fi opusă în cel de-al doilea litigiu, deoarece o altă instanță competentă a dispus deja asupra dreptului de proprietate în dosarul nr. x/2014, prin sentința civilă nr. 3183/2016 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1409/12.12.2016, în sensul revendicării de către reclamanți a terenului de 15 mp dintre cele două proprietăți. De asemenea, pârâta și autorii ei nu pot invoca o posesie de bună-credință, întrucât nu îndeplinesc condițiile impuse de lege.

Recurenții consideră că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 1409/2016. Astfel, în primul litigiu, prin admiterea acțiunii în revendicare, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că pârâta C. a ocupat fără drept suprafața de teren de 15 mp, fiind obligată la restituirea ei în favoarea reclamanților prin decizia susmenționată. În al doilea proces, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta C. și s-a constatat că aceasta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra aceleiași suprafețe de teren.

Or, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia dată în revizuire, nu a analizat problema autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016.

În speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența autorității de lucru judecat. Prin cel de-al doilea proces, s-a realizat readucerea în fața instanței de judecată, prin cererea reconvențională introdusă de pârâta C., a litigiului soluționat definitiv în dosarul nr. x/2014, prin decizia nr. 1409/2016. Este prezentă cerința identității de părți prevăzută de art. 430 și 431 C. proc. civ., ambele litigii purtându-se între aceleași părți, respectiv B. și C.. Obiectul dosarelor este identic, respectiv suprafața de teren de 15 mp individualizată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul E.. Referitor la identitatea de cauză, condiția este îndeplinită ținând seama că cererea de chemare în judecată și cererile reconvenționale ale pârâtei urmăresc un scop identic - dobândirea dreptului de proprietate. Au fost reliefate considerații teoretice cu privire la elementele cauzei acțiunii civile în raport de obiectul dosarelor, respectiv acțiune în revendicare și uzucapiune, concluzionându-se că scopul celor două demersuri este identic, respectiv stabilirea titularului dreptului de proprietate.

În practica judiciară s-a statuat că autoritatea de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat cu același obiect, cauză și părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Pornind de la acest principiu, a fost făcută distincția între excepția autorității de lucru judecat și prezumția autorității de lucru judecat. Aplicarea excepției autorității de lucru judecat presupune o identitate de acțiuni sub aspectul părților, obiectului și cauzei juridice, ce oprește repetarea judecății, iar prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată, și anume, ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească.

Însă, Tribunalul Buzău, prin decizia nr. 892/2018, încalcă autoritatea de lucru judecat a primei decizii a tribunalului, nr. 1409/2016, prin care s-a stabilit titularul dreptului de proprietate.

Dacă în cel de-al doilea litigiu, instanțele ar fi făcut aplicarea art. 430 și urm. C. proc. civ., cererea reconvențională a pârâtei C. ar fi trebuit respinsă, deoarece într-o cauză judecată definitiv anterior, într-un alt dosar, s-a statuat că suprafața de teren revendicată de reclamanți face obiectul dreptului lor de proprietate, neputând fi restituită către intimata pârâtă.

În această ipoteză este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., confirmat de existența a două hotărâri judecătorești potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt reluate o parte din argumentele expuse ce susțin incidența în cauză a cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 7 C. proc. civ., privitoare la: neanalizarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea dosar; încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016, care a stabilit cine este proprietarul terenului; neanalizarea înscrisurilor depuse în fundamentarea cererii de revizuire. Au mai fost opuse critici vizând caracterul posesiei apreciat în decizia nr. 892/2018, precum și aspecte legate de întreruperea cursului prescripției achizitive, în sensul că orice termen al unei pretinse uzucapiuni invocate de pârâta C. este întrerupt prin efectul admiterii cererii în dosarul nr. x/2014, în final, arătându-se că, la momentul invocării uzucapiunii, nu era împlinit termenul de prescripție de 30 de ani.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, se relevă că cererea de uzucapiune a pârâtei C. se impunea a fi respinsă de vreme ce într-un alt litigiu, având la capăt decizia nr. 1409/2016, s-a dispus asupra acelui drept de proprietate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se invocă încălcarea art. 6 din CEDO din perspectiva liberului acces la justiție. Prin respingerea cererii de revizuire, cu ignorarea dispozițiilor legale aplicabile și fără a fi analizate susținerile revizuenților, s-a încălcat liberul acces la justiție - art. 6 din CEDO și Constituția României - art. 21. Menținerea celor două hotărâri potrivnice și imposibilitatea analizării speței sub aspectul motivelor invocate reprezintă încălcări grave aduse accesului liber la justiție și, implicit, a dreptului la un proces echitabil în condițiile în care efectele respingerii cererii de revizuire se răsfrâng în sens negativ în favoarea revizuenților.

De asemenea, imposibilitatea executării deciziei nr. 1409/12.12.2016 a Tribunalului Buzău care a stabilit în mod definitiv calitatea de proprietar a revizuenților pentru suprafața de 15 mp în raport de decizia nr. 892/2018, obiect al revizuirii, reprezintă o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din CEDO, care implică, printre altele, și accesul liber la justiție, executarea silită fiind parte a procesului civil.

Instanța de revizuire a încălcat și principiul securității raporturilor juridice, permițând astfel menținerea ambelor hotărâri judecătorești potrivnice având ca finalitate stabilirea dreptului de proprietate, pe rând, în sarcina fiecărei părți, cu privire la aceeași suprafață de teren.

Or, acest principiu constituie unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului și prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi repusă în discuție, deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Sunt reiterate elementele pentru incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva identității de părți, obiect și cauză.

În finalul cererii de recurs, recurenții invocă aspecte privitoare la fondul celor două litigii în care au fost pronunțate hotărârile pretins potrivnice.

Astfel, soluționând dosarul nr. x/2017, prin decizia nr. 892/2018, instanța nu a ținut cont de actele doveditoare privind proprietatea reclamanților. Nu s-a ținut seama că reclamanții au cumpărat terenul ce face obiectul cererii în anul 1995, iar până la data introducerii cererii au trecut 19 ani. Pentru perioada anterioară anului 1995 există acte de proprietate ale ambelor părți implicate, care demonstrează că terenul de 15 mp nu se afla în posesia pârâtei.

Se ignoră faptul că pârâta are un act de proprietate din anul 1992, prin care i se transmite dreptul de proprietate asupra unei părți din imobilul situat în strada x, nr. 5, iar autorii săi au contract de vânzare-cumpărare și certificat de moștenitor din anul 2006, fără însă ca aceste acte să cuprindă și terenul care face obiectul acțiunii în revendicare și al uzucapiunii.

Indiferent de perioada de timp avută în vedere de Tribunalul Buzău, în cauză erau relevante dispozițiile art. 430 C. proc. civ. și cele referitoare la data până la care poate fi opusă uzucapiunea.

Câtă vreme decizia nr. 1409/2016 a statuat în mod definitiv că reclamanții au calitatea de proprietari ai suprafeței de teren de 15 mp din litigiu, admiterea cererii reconvenționale a pârâtei prin decizia nr. 892/2018 s-a făcut cu încălcarea autorității de lucru judecat ce derivă din hotărârea nr. 1409/2016.

Se mai susține că pârâta are înregistrat terenul în CF fără cei 15 mp conform schiței cadastrale întocmită de F..

Cum corect a constatat prima instanță în apel, în analiza materialului probator, linia despărțitoare dintre imobilul reclamanților și imobilul învecinat al intimatei a fost evidențiată printr-o linie dreaptă, iar nu o linie frântă cum s-a reținut potrivit memoriului tehnic proiect din anul 1992. Deci, încă din 1992 linia proprietății era dreaptă.

Prin prezentul recurs recurenții pun în discuție și aspecte legate de efectuarea lucrărilor de extindere a magaziei, proprietatea pârâtei, susținându că aceasta este de rea-credință deoarece nu are autorizație de construire și a ignorat limitele de proprietate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat, la 26 septembrie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurenții au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că acesta este promovat în termen.

Completul de filtru C4, la 8 octombrie 2019, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

Recurenții au formulat punct de vedere la raport prin care și-au exprimat acordul față de conținutul și concluziile raportului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Lecturând motivele de recurs formulate în mod amplu, se constată că recurenții au dedus judecății critici care evidențiază nemotivarea hotărârii atacate, prin aceea că nu au fost analizate susținerile exprimate prin cererea de revizuire, și critici legate de aplicarea greșită a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează condițiile de admisibilitate a revizuirii în cazul contrarietății de hotărâri.

Întrucât pretinsul viciu al motivării atinge și problema aplicării corecte a legii din perspectiva analizării cerințelor pentru existența cazului de revizuire pretins în speță, respectiv cel al existenței a două hotărâri potrivnice, Înalta Curte va proceda la examinarea acestor critici împreună în limita impusă de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Se constată, însă, că fiind vorba despre încălcarea unor norme de drept procesual - art. 509 alin. (1) pct. 8, aspectele relevate sunt susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, invocate în recurs, și care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia nr. 535 din 28 februarie 2019, atacată în prezenta cauză, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de revizuire întemeiată de revizuenții B. și A. pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând că pentru a opera acest motiv de revizuire este necesar ca în al doilea proces să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în primul proces, sau, deși a fost invocată, instanța să nu se fi pronunțat asupra acestei excepții. În această privință a constatat că, în litigiul soluționat prin decizia civilă nr. 892/05.12.2018, a fost opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1409/12.06.2016 chiar de către revizuenți, iar instanța a analizat excepția și a respins-o prin încheierea din 21 martie 2018.

Ceea ce se critică în recurs este faptul că instanța de revizuire a apreciat în mod greșit că în cel de-al doilea dosar ar fi fost analizată autoritatea de lucru judecat. Potrivit susținerilor recurenților, a fost invocată în speță autoritatea de lucru judecat, însă instanțele au examinat problema puterii lucrului judecat, cele două noțiuni neavând aceeași semnificație. Întrucât instanțele din cadrul celui de-al doilea dosar nu au rezolvat excepția autorității de lucru judecat, revizuenții au considerat admisibilă revizuirea în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În lumina acestor din urmă prevederi, Înalta Curte reține că revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Așadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri tinde la respectarea puterii lucrului judecat în situația în care instanțele au dat soluții contrare, a căror executare este imposibilă, având în vedere că fiecare parte se poate prevala de hotărârea care îi este favorabilă, ieșirea din această situație putându-se realiza prin exercitarea căii de atac a revizuirii și anularea ultimei hotărâri.

În ceea ce privește admisibilitatea unei revizuiri pentru contrarietate de hotărâri, aceasta presupune, așa cum în mod corect a reținut și Curtea de Apel Ploiești, întrunirea cumulativă a mai multor condiții, una dintre acestea fiind aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori, deși invocată, aceasta să nu se fi analizat.

În cauză, revizuenții au susținut că decizia civilă nr. 892/05.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respins apelul declarat de aceștia împotriva sentinței nr. 3062/2018 a Judecătoriei Buzău și a fost admis apelul pârâtei C. în sensul admiterii cererii reconvenționale cu privire la constatarea de către aceasta a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeței de teren de 15 mp, este potrivnică deciziei nr. 1409/12.12.2016 a Tribunalului Buzău, dată în dosarul nr. x/2014, ce a statuat în mod definitiv asupra restituirii către reclamanta B. a suprafeței de teren de 15 mp, deținută de pârâta C..

Verificând actele și lucrările efectuate în dosarul nr. x/2017, se constată că reclamanții D. au invocat atât excepția autorității de lucru judecat, cât și puterea de lucru judecat a dezlegărilor date prin decizia nr. 1409/12.12.2016 în raport de prescripția achizitivă opusă de pârâtă prin cererea reconvențională și care a vizat aceeași suprafață de teren.

Însă, la termenul de judecată din 14 martie 2018, judecătoria a dat cuvântul părților prezente pe excepția autorității de lucru judecat, urmând să o respingă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 21 martie 2018. Instanța s-a raportat, în motivare, la dispozițiile art. 431 C. proc. civ. și a considerat că în cele două litigii există identitate de părți și obiect, însă cauza acțiunilor este distinctă, de vreme ce în al doilea litigiu se verifică întrunirea condițiilor pentru incidența prescripției achizitive în ce privește suprafața de teren de 15 mp.

În concluzie, Curtea de Apel a reținut, în mod corect, că în judecata celei de-a doua cauze a fost discutată excepția autorității de lucru judecat și soluționată în sensul respingerii ei, ceea ce înseamnă că desființarea hotărârii date cu încălcarea autorității lucrului judecat nu se mai poate face pe calea revizuirii. Drept urmare, toate susținerile recurenților pe acest aspect prezintă un caracter nefondat și vor fi respinse ca atare.

Cu referire la pretinsa incidență în speță a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte notează că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element de validitate a acesteia, iar instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în caz contrar actul fiind lipsit de suport probator și legal, pronunțat cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerințe a fost privită și din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franței și Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției.

Nu i se poate reproșa instanței de revizuire o nemotivare a hotărârii referitor la constatarea neîndeplinirii cerințelor impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care a examinat pe larg problema autorității de lucru judecat raportat la considerentele reținute prin încheierea din 21 martie 2018, pe care le-a și redat în cuprinsul deciziei. Constatând că ultima instanță a soluționat excepția autorității de lucru judecat prin aceea că a făcut o analiză cuprinzătoare a elementelor lucrului judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), Curtea de Apel a argumentat motivat respingerea cererii de revizuire prin prisma neîndeplinirii acestei condiții, astfel că decizia atacată nu este afectată de vreun viciu în motivare și nu au fost încălcate nici prevederile art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Nefondată este și critica ce conturează lipsa răspunsului la susținerile părților din cererea de revizuire. Cum corect a constatat și Curtea de Apel, revizuirea nu presupune o reapreciere asupra fondului în care au fost pronunțate cele două hotărâri pretins contradictorii, cum se tinde prin motivele de revizuire, ci se limitează la verificarea elementelor impuse de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., adică dacă există hotărâri definitive potrivnice, pronunțate de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Scopul reglementării acestui caz de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci acela al respectării principiului autorității de lucru judecat prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui.

Recurenții au dedus judecății, în prezenta cale de atac, și critici legate de modul de soluționare a cererii reconvenționale având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeței de teren de 15 mp de către pârâta C., și anume: există o cauză de întrerupere a prescripției achizitive, decizia nr. 1409/2016; nu sunt îndeplinite condițiile unei posesii utile, continue și netulburate; nu s-a ținut seama de prevederile art. 1865 din vechiul C. civ. care reglementează cauzele de întrerupere a curgerii prescripției; au fost ignorate actele doveditoare privind proprietatea reclamanților. Or, aspectele relevate nu pot fi cercetate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte fiind învestită în faza procesuală a recursului să verifice doar dacă curtea de apel a soluționat cererea de revizuire cu interpretarea și aplicarea corectă a normei legale, art. 509 pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează motivul de revizuire invocat de revizuenți.

Pe de altă parte, prezenta instanță nu este în măsură să examineze raționamentul adoptat prin decizia nr. 892/2018 referitor la rezolvarea cererii reconvenționale ce a vizat invocarea prescripției achizitive, deoarece aceasta ar însemna efectuarea unui control judiciar asupra hotărârii obiect al revizuirii, ceea ce nu mai este posibil, respectiva decizie fiind definitivă, iar revizuirea neputând fi transformată pe această cale într-un recurs deghizat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă judecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei (a se vedea hotărârea Ryabykh împotriva Rusiei, Mitrea împotriva României).

Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO din perspectiva liberului acces la justiție. Pe de o parte, revizuenții, în formularea cererii de revizuire, nu au îndeplinit condiția cerută de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în al doilea proces sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat, astfel că nu se pot prevala de nesocotirea normei europene. Pe de altă parte, ei au beneficiat în cele două litigii de o judecată pe fond a dreptului pretins încălcat, în toate gradele de jurisdicție, nefiind deschise părții nemulțumite căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării uneia dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., când a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, a fost invocat în mod formal, deoarece criticile care vin să îl susțină pun în discuție, de fapt, problema soluționării autorității de lucru judecat în al doilea proces, chestiune antamată prin considerentele expuse anterior.

Înalta Curte constată, în concluzie, că nu sunt întrunite cerințele pentru existența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel că în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul promovat de revizuenți. Față de soluția dispusă, cererea recurenților de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cele două faze procesuale, nu poate fi soluționată în mod favorabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 535 din 28 februarie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2020.