ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 133/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 august 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 22649/2015 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2015 emise ca urmare a admiterii în parte a Contestației fiscale formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 207259 din 01 ianuarie 2015 și comunicată reclamantei la data de 05 august 2015, în privința obligațiilor de plată față de bugetul local al Municipiului Ploiești în valoare totală de 2.

829.801 lei, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare ce va fi promovată împotriva Deciziei de impunere, cu privire la Construcția din Str. B. aflată în proprietatea reclamantei.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 3008 din 13 noiembrie 2015, instanța a admis cererea și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 22649/2015 emise de pârât, până la pronunțarea instanței de fond, obligând pârâtul la plata sumei de 2.550 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a formulat recurs, solicitând modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul, în esență, că instanța de fond a reținut greșit că intimata-reclamantă nu ar cunoaște împrejurările concrete și faptele pentru care a fost emisă decizia de impunere, întrucât în cadrul dosarului nr. 269/42/2014, cu aceleași părți, a fost efectuată proba cu expertiză tehnică în construcții și expertiză contabilă, stabilindu-se valoarea de inventar pentru imobilul în discuție, 28.298.005 lei, valoare care este menționată și în actul administrativ contestat.

Intimata-reclamantă invocă propria culpă, pentru că, potrivit art. 249 și art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire datorează impozit pentru aceasta, iar, în cazul persoanelor juridice, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Nici prin acțiune, intimata-reclamantă nu a precizat care este valoarea de inventar a imobilului, făcând trimitere la documente emise în anul 2015.

Astfel, Decizia nr. 22649 din 02 iulie 2015 a fost emisă cu respectarea OMFP nr. 767/2009 și nr. 2052/2006, iar intimata-reclamantă nu arată care ar fi împrejurările de natură a crea o îndoială serioasă a legalității acesteia.

În ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente, aceasta nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Atât instanța de fond, cât și intimata-reclamantă, consideră greșit că evidența producerii unei pagube ar rezulta din cuantumul mare al sumei reținute ca obligație bugetară, pentru că executarea unei obligații bugetare stabilite printr-un act care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui, prin ea însăși, o pagubă.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017, Completul de filtru a constatat că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată.

3.2. Cu privire la fondul recursului

3.2.1. Preliminar analizării recursului, Înalta Curte reține că este nefondată excepția lipsei de interes invocată de intimata-reclamantă.

Aspectele învederate de intimata-reclamantă în susținerea excepției, al emiterii unei noi decizii de impunere și al achitării debitelor, nu pot duce la concluzia unei lipse de finalității a formulării cererii de recurs, recurentul-pârât având interesul verificării legalității soluției date de prima instanță.

3.2.2. Pe fondul recursului, Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Reclamanta SC A. SRL a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 22649/2015 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2015 în valoare totală de 2.829.801 lei, cu privire la imobilul din Str. B. aflat în proprietatea reclamantei.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Altfel spus, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită, la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare, nu este permisă prejudecarea fondului.

Legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind, însă, ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Analizând situația concretă dedusă judecății, instanța de control judiciar constată că recurentul-pârât, ulterior promovării acțiunii în suspendarea Deciziei de impunere nr. 22649/2015, a emis societății intimate o nouă decizie de impunere cu privire la același imobil, din str. B., și pentru aceeași perioadă, în baza unui nou raport de inspecție fiscală, prin care a reținut o valoare de impunere și o cotă de impunere diferite, de 12.988.041 lei și, respectiv, de 1,5%.

Emiterea unei noi decizii de impunere, care stabilește alte obligații în sarcina contribuabilului, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, având aptitudinea de a genera o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, așa încât este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

De asemenea, având în vedere faptul că punerea în executare a deciziei de impunere, aparent nelegală, ar putea prejudicia societatea intimată prin perturbarea activității acesteia, având în vedere cuantumul sumei stabilite prin decizie, Înalta Curte apreciază că și cea de-a doua condiție, a prevenirii unei pagube iminente, este îndeplinită.

3.3. Soluția instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipse de interes a recursului și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepția lipsei de interes a recursului.

Respinge recursul formulat de pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 3008 din 13 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2018.