ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 145/2017

Decizia nr. 145/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 noiembrie 2014, reclamanta SC A. SRL, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. Ploiești - C. Ploiești, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3 din 7 octombrie 2014 prin care societatea a fost impusă la plata sumei de 1.228.371 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe clădiri pentru perioada 2011-2014, calculate și stabilite de organele fiscale pentru perioada 30 septembrie 2011-07 octombrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 268 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. Ploiești - C. Ploiești și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3/7 octombrie 2014 emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2 a declarat recurs pârâtul B. Ploiești - C. Ploiești, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără a invoca expres vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii de suspendare ca rămasă fără obiect, având în vedere că, prin Decizia de soluționare nr. 436 din 23 decembrie 2014, a fost admisă în parte contestația administrativă formulată de SC A. SRL, și a fost anulată Decizia de impunere nr. 3 din 07 octombrie 2014.

În esență, recurentul-pârât susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente.

În privința cerinței referitoare la existența cazului bine justificat, recurentul-pârât susține că actul administrativ a fost emis cu respectarea Ordinelor ministrului finanțelor publice nr. 767/2009 și nr. 2052/2006 și a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (5), art. 253 din C. fisc., art. 52, art. 56 și art. 124

1

C. proc. fisc. și art. 254 alin. (8) lit. c) din H.G. nr. 44/2004.

În privința cerinței referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, recurentul-pârât susține că reclamanta nu a făcut dovada iminenței producerii unei pagube ce nu s-ar putea repara.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat (i) admiterea

excepției nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., susținând că recurentul-pârât nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu a formulat critici cu privire la raționamentului instanței de fond; (ii)

admiterea

excepției lipsei de interes, în raport cu art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., susținând că Decizia de impunere nr. 3 din 07 octombrie 2014 a fost anulată prin Decizia de soluționare nr. 436 din 23 decembrie 2014; (iii) respingerea recursului, ca rămas fără obiect, ca urmare a rămânerii fără obiect a cererii de suspendare ce formează obiectul cauzei

.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 mai 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția motivării recursului declarat, și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs;

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 248 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes a recursului, invocată prin întâmpinare de intimată, este întemeiată, calea de atac urmând a fi respinsă, ca atare, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte a calificat susținerile intimatei-reclamante, care a apreciat că recursul a rămas fără obiect, ca fiind argumente ce fundamentează excepția lipsei de interes în susținerea recursului. În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiție de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs, iar conform art. 33 același Cod, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond.

În speță, obiectul acțiunii reclamantei îl constituie suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3 din 7 octombrie 2014, emisă de pârât, prin care s-au stabilit obligații de plată accesorii în sarcina acesteia în sumă de 1.228.371 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe clădiri pentru perioada 2011-2014, calculate și stabilite de organele fiscale pentru perioada 30 septembrie 2011-7 octombrie 2014.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație administrativă, prin care a solicitat anularea acestui act de impunere în privința accesoriilor impozitului pe clădiri, calculat pentru anul 2011-2014, în valoare de 1.228.371 lei.

Prin Decizia nr. 436 din 23 decembrie 2014, organul fiscal a admis contestația administrativă și, pe cale de consecință, a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 3/7 octombrie 2014 referitoare la obligațiile de plată accesorii stabilite în sarcina reclamantei și a obligat C. Ploiești la emiterea unui nou act de impunere pentru anul 2014.

Cum obligațiile fiscale instituite prin actul fiscal a cărui suspendare s-a dispus au fost anulate prin decizia de soluționare a contestației (care anulează Decizia de impunere nr. 3 din 7 octombrie 2014 ce formează obiectul cererii de suspendare a executării), recurenta-pârâtă nu justifică interesul în promovarea prezentului recurs, întrucât actul de impunere era deja desființat la data promovării recursului, ceea ce a atras încetarea efectelor hotărârii de suspendare, fiind astfel, întemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimata-reclamantă.

În ceea ce privește cererea intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în raport de împrejurarea că decizia de impunere a fost desființată de organul fiscal anterior exercitării căii de atac exercitată în cauză, Înalta Curte apreciază temeinicia acesteia, iar în raport de soluția anterior prefigurată, va reduce cuantumul acestora potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că este întemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimată, Înalta Curte va respinge recursul, ca atare.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât B. Ploiești - C. Ploiești la plata către intimata-reclamantă SC A. SRL a sumei de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat redus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimată.

Respinge recursul declarat de pârâtul B. Ploiești - C. Ploiești împotriva sentinței civile nr. 268 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Obligă recurentul pârât B. Ploiești - C. Ploiești la plata către intimata reclamantă SC A. SRL a sumei de 1.500 lei reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2017.