ÎCCJ, Decizia nr. 87/2013

Asupra cererii de recurs de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 422 din 16 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 338/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul A.G. împotriva rezoluției din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică dispusă în Dosarul nr. 923/P/2008.

Prin aceeași sentință s-au respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de petentele A.E. și SC C.G. SRL Iași.

Au fost obligați petenții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate de către petent.

Astfel, prin rezoluția nr. 932/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistratul P.M., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, 266 și art. 272 C. pen., întrucât faptele nu există, neînceperea urmăririi penale față de magistratul P.M., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 249 C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura obiectivă, neînceperea urmăririi penale față de magistratul S.E.A., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 12429/2009/219/II/2/2010 din 18 ianuarie 2009.

Procurorii au reținut că modul de soluționare a unei plângeri nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petentul A.G. a declarat recurs.

Examinând hotărârea atacată,potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, prin decizia penală nr. 315 din 23 mai 2001 pronunțată în Dosarul nr. 1824/1/2011 a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.G. împotriva Sentinței penale nr. 422 din 16 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 338/1/2010.

Astfel, instanța de ultim control judiciar a reținut că, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că, intimații magistrați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare intereselor legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, sau pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, în mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale.

În consecință, s-a apreciat că soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 928/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție secția de urmărire penală și criminalistică este legală și temeinică.

Împotriva Sentinței penală nr. 422 din 16 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 338/1/2010, petentul A.G. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la data de 13 martie 2013, sub numărul 1617/1/2013.

Cererea de recurs este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui la liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen. admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen. sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinite determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat anterior dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 5 Judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recurentul petent a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în soluționarea unui recurs, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cererea de recurs va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul A.G. împotriva sentinței penale nr. 422 din 16 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 338/1/2010.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2013.