Decizia nr. 417 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.488/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 853/103/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, prin Încheierea din 4 iunie 2025, dată în Dosarul nr. 853/103/2024, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 107 alin. (2) teza a doua («se recuperează») şi/sau ale art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează emiterea deciziilor de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, se interpretează în sensul că impun prin ele însele (în abstract) o sarcină excesivă asiguraţilor, fiind astfel incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cazul în care beneficiarul prestaţiilor nu a întreprins vreo acţiune cu intenţia de a induce în eroare casa de pensii sau nu a acţionat cu rea-credinţă atunci când a depus cererea de pensionare?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 7 iulie 2025, cu nr. 1.488/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 24 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) ” Art. 107. – (1) În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. (1 1 ) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV, care au depus declaraţia individuală de asigurare, dacă la definitivarea anului fiscal, pe baza datelor comunicate de organul fiscal central, se constată diferenţe între venitul lunar asigurat utilizat la stabilirea punctajelor lunare avute în vedere la calculul pensiei şi cel ales de contribuabil în declaraţia individuală de asigurare, casa teritorială de pensii operează, din oficiu, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire care se emite până la data de 31 decembrie a anului în curs pentru anul anterior. (2) Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) şi (1 1 ) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor. (2 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul unei erori materiale, de calcul sau al oricărei greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite, intervenite în procesul administrativ de evaluare, prelucrare şi redactare a datelor în vederea emiterii deciziei de pensionare sau a datelor înscrise în aceasta ori în sistemul electronic de punere în plată a deciziei, termenul general de prescripţie nu se aplică pentru recuperarea de către beneficiarul dreptului la pensie a sumelor neplătite de către casa teritorială de pensii competentă. (…) Art. 179. – (1) În cazul sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale, casele teritoriale de pensii emit decizii de recuperare, prin care se stabileşte în sarcina beneficiarilor obligaţia de restituire a acestor sume. (2) Sumele prevăzute la alin. (1) se stabilesc cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani. (3) Decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale constituie titlu executoriu. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă la 16 aprilie 2024, reclamantul A a solicitat anularea Deciziei nr. xxxxx/27.03.2024, de recuperare a sumei de 9.732 lei, emisă de casa judeţeană de pensii.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că sumele au fost acordate conform legii şi este în imposibilitate să le restituie, faţă de cuantumul lor ridicat şi în raport cu starea sa de sănătate precară.

Prin Sentinţa nr. 735 din 30 septembrie 2024, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis contestaţia şi a anulat decizia atacată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la emiterea deciziei contestate, s-a avut în vedere referatul Serviciului plăţi prestaţii din 26 martie 2024, din care rezultă că în perioada 1.05.2021-1.05.2024 s-a încasat necuvenit, cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, suma totală de 9.732 lei, reprezentând diferenţa dintre pensia încasată şi cea care era cuvenită. Plata necuvenită a fost generată de revizuirea punctajului mediu anual, ca urmare a corectării stagiului de cotizare.

În drept, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (2) şi art. 179 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, reglementare care a fost amendată însă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitrescu împotriva României (Cererea nr. 36.815/20), prin Hotărârea din 4 iulie 2023, fiind de natură a aduce atingere dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Tribunalul a arătat că, potrivit art. 20 din Constituţia României, în speţa de faţă, are prioritate art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dacă prin aplicarea art. 179 din Legea nr. 263/2010 se ajunge la o nesocotire a dreptului de proprietate al reclamantului.

A notat că emiterea deciziei contestate privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, prin care reclamantul a fost obligat la restituirea sumei de 9.732 lei, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, acesta fiind privat, retroactiv, de o parte din pensia încasată în perioada 1.05.2021-1.04.2024.

Această ingerinţă este prevăzută de Legea nr. 263/2010 şi urmăreşte un scop legitim, acela de a se asigura că bugetul public nu este solicitat pentru a subvenţiona beneficiari de prestaţii sociale nemeritate.

Examinând dacă aceasta a impus reclamantului o sarcină disproporţionată şi excesivă, în raport cu considerentele Hotărârii din 4 iulie 2023, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitrescu împotriva României, prima instanţă a reţinut că, în speţă, pensia de invaliditate de care reclamantul beneficiază din 7 martie 2017 a fost revizuită, din oficiu, de casa judeţeană de pensii, prin Decizia emisă la 15 martie 2024, pârâta observând că s-a valorificat eronat stagiul militar din perioada 7.01.1983-10.09.1984, care se suprapune cu stagiul de cotizare aferent perioadei 12.08.1981-8.09.1985, atestat printr-o adeverinţă emisă de fostul angajator.

Eroarea vizează deci o interpretare a menţiunilor înscrise în actele aflate deja în dosarul de pensionare al reclamantului, care, fiind de bună-credinţă, nu a contribuit la producerea erorii.

În contextul situaţiei vulnerabile în care se află reclamantul, beneficiar al unei pensii de invaliditate, obligarea acestuia la restituirea sumei de 9.732 lei are semnificaţia impunerii unei sarcini disproporţionate şi excesive.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie acordă persoanelor o protecţie a „aşteptării legitime” ca veniturile încasate în urma unei decizii administrative definitive în favoarea lor să nu fie supuse rambursării retroactive.

Pentru că pârâta a adoptat o decizie în favoarea reclamantului şi a continuat să efectueze plăţile pentru o perioadă de 7 ani, acesta a fost îndrituit să presupună că plăţile primite au fost unele legale.

Suma primită drept pensie de către reclamant, aflat la o vârstă la care starea de sănătate şi situaţia economică trebuie luate în considerare, a fost una modestă (sub 200 de euro lunar), fiind cheltuită pentru subzistenţă, astfel că recuperarea debitului calculat de pârâtă prin decizia contestată în cauza de faţă îi afectează situaţia financiară.

În consecinţă, pentru respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, sub aspectul „aşteptării legitime” a acestuia de a nu fi obligat să ramburseze ceea ce pârâta a stabilit ca fiind pensia care i se cuvenea şi pe care a încasat-o o lungă perioadă de timp, în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum au fost dezvoltate jurisprudenţial, prima instanţă a admis contestaţia şi a anulat decizia emisă de pârâtă.

Promovând apel împotriva sentinţei, pârâta a susţinut, în esenţă, că a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 107 şi 179 din Legea nr. 263/2010, arătând că dreptul fundamental la pensie este garantat de Constituţie, iar nu cuantumul pensiei, astfel că pot fi modificate condiţiile şi criteriile de acordare, modul de calcul şi cuantumul ei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează dreptul vreunei persoane la o pensie într-un anumit cuantum, deoarece textul nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, Cererea nr. 18.176/05, paragraful 57; Hotărârea din 28 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cererea nr. 38.886/05, paragraful 71; Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio s.a. împotriva Italiei, cererile nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 şi 56.001/08, paragraful 55). De asemenea, a reiterat pe calea unei jurisprudenţe constante că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu stabileşte nicio restricţie pentru statele membre în a alege orice formă a sistemului de asigurări sociale, tipul ori cuantumul beneficiilor acordate în cadrul unui anumit sistem.

Din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a apreciat ca întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău ca instanţă competentă să judece în apel, în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010; de lămurirea chestiunii de drept sesizate depinde soluţia în prezenta cauză; condiţia noutăţii este îndeplinită, întrucât completul de judecată are a se pronunţa asupra unei decizii de recuperare a unui debit, emisă în baza art. 107 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 263/2010, în contextul în care prin Hotărârea din 4 iulie 2023, pronunţată în Cauza Dumitrescu împotriva României (Cererea nr. 36.815/20), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

A mai arătat instanţa de trimitere că, faţă de considerentele de la paragraful 25 al hotărârii sus-menţionate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se pune problema dacă, în prezenţa bunei-credinţe a beneficiarului pensiei, recuperarea sumelor încasate necuvenit constituie o sarcină disproporţionată pentru pensionar, prevederile legale din dreptul intern incidente fiind astfel incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În acest context, recuperarea sumelor încasate necuvenit se poate efectua doar dacă beneficiarul a indus în eroare casa de pensii ori a acţionat cu rea-credinţă. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a înaintat sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a înaintat sesizarea consideră că deciziile emise în baza art. 107 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 263/2010 nu sunt de plano incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în cazul în care beneficiarul prestaţiilor nu a întreprins vreo acţiune cu intenţia de a induce în eroare casa de pensii sau nu a acţionat cu rea-credinţă atunci când a depus cererea de pensionare, situaţia debitorului urmând a fi verificată de la caz la caz, fiind necesară administrarea altor probe care să susţină sau să infirme disproporţia sarcinii impuse de legiuitor celui care a încasat sume de bani cu titlu de pensie fără a i se cuveni. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din hotărârile judecătoreşti transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat o opinie majoritară, ce coincide cu punctul de vedere exprimat de completul de judecată care a formulat sesizarea, respectiv că, în cadrul unui litigiu, analiza compatibilităţii dispoziţiilor art. 107 alin. (2) şi/sau ale art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu se face in abstracto, ci în raport cu situaţia particulară dedusă judecăţii, in concreto, fiind în sarcina instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei să analizeze convenţionalitatea normei şi efectele ei concrete asupra părţilor, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.

Într-o opinie minoritară, s-a reţinut că dispoziţiile art. 107 alin. (2) şi/sau ale art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 impun o sarcină excesivă asiguraţilor, apreciindu-se că deciziile de recuperare a debitelor achitate necuvenit trebuie să fie generate de culpa persoanei pensionate, un argument în acest sens fiind că, pentru respectarea dreptului de proprietate, sub aspectul „aşteptării legitime”, pensionarul nu poate fi obligat să ramburseze veniturile încasate o lungă perioadă de timp în urma unei decizii administrative definitive, în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum au fost dezvoltate jurisprudenţial în Hotărârea din 26 aprilie 2018, pronunţată în Cauza CakareviÄ 7 împotriva Croaţiei.

Într-o opinie singulară, regăsită într-o sentinţă rămasă definitivă prin neapelare, s-a apreciat că emiterea deciziei de recuperare a sumelor încasate necuvenit în baza art. 107 şi art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 nu este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, obligaţia de restituire a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale fiind instituită de legiuitor în mod obiectiv, independent de culpa sau reaua-credinţă a pensionarului în cauză.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, jurisprudenţă în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii care prezintă relevanţă în lămurirea prezentei sesizări, în ordine cronologică: – Decizia nr. 12 din 19 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 179 din Legea nr. 263/2010, coroborate cu dispoziţiile art. 114 şi art. 116 din acelaşi act normativ, legalitatea deciziei de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale este condiţionată de suspendarea sau sistarea (anterioară ori concomitentă) pensiei printr-o decizie emisă de casele teritoriale/sectoriale de pensii.”; – Decizia nr. 15 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac, se poate face de către casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit, care constituie titlu executoriu.”; – Decizia nr. 4 din 3 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 14 aprilie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «în cadrul termenului general de prescripţie» indică perioada maximă de timp pentru care se acordă/se recuperează sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) şi (11) ale aceluiaşi articol, calculată regresiv de la data constatării diferenţelor.”. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 554 din 29 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 22 mai 2025, Curtea Constituţională a reţinut că: ” 22. În ceea ce priveşte pretinsa retroactivitate a normelor legale criticate, se observă că, din examinarea prevederilor art. 107 alin. (1)-(21) din Legea nr. 263/2010, nu rezultă că legiuitorul a impus destinatarilor lor, mai ales autorităţilor administrative şi instanţelor judecătoreşti, să le aplice în mod retroactiv. Ceea ce critică autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este simpla posibilitate, abstractă, ca normele de competenţă să fie aplicate în mod retroactiv. În plus, autoarea excepţiei este indusă în eroare de împrejurarea că, prin natura sa, procedura de revizuire prevăzută de art. 107 alin. (1)-(21) din Legea nr. 263/2010 presupune că, la momentul stabilirii cuantumului pensiei, autoritatea administrativă, respectiv casa teritorială de pensii, nu a stabilit în mod corect cuantumul pensiei, respectiv fie a acordat un cuantum mai mare decât cel cuvenit, fie mai mic decât cel cuvenit. Ca atare, remedierea acestei erori nu se poate realiza altfel decât prin raportare la trecut, şi al cărei efect constă în acordarea sau, după caz, recuperarea unor sume de bani ce ar fi trebuit (sau nu) acordate chiar la momentul pensionării. O eventuală constatare, aşa cum se solicită în motivarea excepţiei, a neconstituţionalităţii soluţiei potrivit căreia casa teritorială poate revizui cuantumul pensiei ar avea ca efect neutralizarea înseşi ideii de revizuire. 23. Curtea Constituţională, în Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 7 august 2015, paragrafele 22-24, a interpretat prevederile art. 107 din Legea nr. 263/2010 şi a statuat că acestea prevăd posibilitatea revizuirii pensiei, din oficiu, de către casele teritoriale sau sectoriale de pensii ori la cererea pensionarului, în situaţia în care se constată o diferenţă între cuantumul stabilit al pensiei şi ceea ce s-ar cuveni potrivit dispoziţiilor legale. De asemenea, a arătat Curtea în decizia precitată, se prevede posibilitatea de a acorda ori de a recupera sumele care reprezintă diferenţe între cuantumul stabilit al pensiei şi cel legal cuvenit. Astfel, revizuirea apare ca o modalitate de punere de acord a cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei. Obligaţia restituirii sumelor încasate necuvenit reprezintă o expresie particularizată în materia asigurărilor sociale a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzută de art. 1.345 din Codul civil. Art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 nu are în vedere doar ipoteza diminuării pensiei, ci şi pe cea a măririi cuantumului acesteia, atunci când pensionarul solicită constatarea unei diferenţe între suma legal cuvenită şi cuantumul pensiei stabilit şi aflat în plată, astfel că poate fi privit şi ca un mijloc de protecţie a dreptului la pensie. 24. Curtea a mai arătat că posibilitatea recuperării sumelor încasate necuvenit, chiar şi a celor obţinute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, a fost prevăzută şi în legislaţia anterioară, atât în art. 89 şi 187 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cât şi în art. 84 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială. 25. Distinct de cele menţionate în Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, precitată, Curtea subliniază că procedura de revizuire prevăzută de art. 107 alin. (1)-(21) din Legea nr. 263/2010 este distinctă de procedura de recalculare prevăzută de art. 107 alin. (3)-(5), deoarece această din urmă procedură vizează situaţia în care, ulterior pensionării, survin evenimente care impun reconsiderarea cuantumului pensiei.”

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 696 din 17 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 18 iulie 2025.

Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prin Decizia nr. 87 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 28 martie 2013, Curtea Constituţională a observat că prevederile art. 22 din Legea nr. 329/2009 ce stipulează că sumele încasate necuvenit cu titlu de pensie se recuperează de la pensionari, cu respectarea termenului general de prescripţie, constituie un principiu înscris şi în art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, care prevede că sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale se recuperează de la beneficiari în termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest principiu reprezintă, la rândul său, o aplicaţie în materia asigurărilor sociale a principiului de drept civil potrivit căruia bunurile primite fără drept ori din eroare trebuie restituite. În acest context, Curtea Constituţională a constatat că prevederile de lege criticate nu contravin niciunei norme constituţionale, ci, dimpotrivă, se întemeiază pe îndatorirea prevăzută de art. 57 din Constituţie, potrivit căreia drepturile şi libertăţile trebuie exercitate cu bună-credinţă şi fără să se încalce drepturile şi libertăţile altora. IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în legătură cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se desprind exigenţele curţii de la Strasbourg în ce priveşte ingerinţa în dreptul de proprietate, respectarea principiului proporţionalităţii şi al certitudinii juridice, precum şi circumstanţele care conduc la crearea unei „aşteptări legitime” pentru beneficiarul pensiei.

Prezintă relevanţă asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări: Hotărârea din 4 iulie 2023, în Cauza Dumitrescu împotriva României, Cererea nr. 36.815/20, în principal considerentele de la paragrafele 24-29; Hotărârea din 26 aprilie 2018, pronunţată în Cauza ÄŒakareviÄ 7 împotriva Croaţiei, Cererea nr. 48.921/13; Hotărârea din 15 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Moskal împotriva Poloniei, Cererea nr. 10.373/05; Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, Cererea nr. 18.176/05; Hotărârea din 28 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cererea nr. 38.886/05; Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio s.a. împotriva Italiei, cererile nr. 46.286/09, 52.851/08, 53727/08, 54.486/08 şi 56.001/08. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea mecanismului de unificare a hotărârii prealabile, dezvoltate în jurisprudenţa instanţei supreme, după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; d) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se constată că doar o parte dintre cerinţele anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere se află, în apel, un litigiu circumscris materiei asigurărilor sociale, hotărârea care se va pronunţa fiind, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4, raportat la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, definitivă; ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Următoarele cerinţe impun ca sesizarea să urmărească obţinerea unei dezlegări de principiu, în vederea preîntâmpinării apariţiei jurisprudenţei neunitare, determinată de o chestiune de drept nouă, susceptibil a fi interpretată în mod diferit, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită este neîndeplinită.

În evaluarea cerinţei noutăţii relevantă este, după cum constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat, dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie, deoarece, pe măsură ce chestiunea de drept primeşte o dezlegare din partea instanţelor, caracterul de noutate se pierde.

Din această perspectivă, au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat o serie de hotărâri judecătoreşti în materia care face obiectul sesizării de faţă.

Examenul acestora a condus spre concluzia că jurisprudenţa cvasiunanimă şi consolidată, concordantă celei a instanţei de trimitere, este în sensul că deciziile emise în baza art. 107 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 263/2010 nu sunt de plano incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, situaţia debitorului urmând a fi verificată de la caz la caz.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reiterat în mod constant că problema de drept a cărei dezlegare se solicită pe calea mecanismului de unificare a hotărârii prealabile trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare şi că nu i se poate pretinde să ofere chestiunii de drept o rezolvare circumstanţiată elementelor factuale ale proceselor – a căror soluţionare trebuie să rămână în sarcina instanţelor învestite -, ci abstractă sau, în limbajul Codului de procedură civilă, „de principiu”.

Analiza sesizării nu răspunde însă acestui deziderat.

Dacă în partea lui introductivă enunţul instanţei de trimitere pare să indice că aceasta ar urmări să obţină, aşa cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă, o dezlegare de principiu – de vreme ce sesizarea vizează interpretarea art. 107 alin. (2) teza a doua şi/sau a art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, pentru a se stabili dacă aceste texte de lege impun în abstract o sarcină excesivă asiguraţilor, incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie -, menţiunea regăsită în partea finală a sesizării o circumstanţiază la cazul în care „beneficiarul prestaţiilor nu a întreprins vreo acţiune cu intenţia de a induce în eroare casa de pensii sau nu a acţionat cu rea-credinţă atunci când a depus cererea de pensionare”.

Or, astfel formulată, sesizarea se suprapune peste aspecte dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată la 4 iulie 2023, în Cauza Dumitrescu împotriva României (Cererea nr. 36.815/20). În dosarul respectiv, reclamantei, care obţinuse un certificat ce îi atesta încadrarea în gradul II de handicap, ca persoană nevăzătoare, i s-a acordat dreptul de a primi o pensie pentru limită de vârstă la 13 iulie 2012; 3 ani mai târziu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în recurs în interesul legii, că noţiunea de „nevăzător”, menţionată în legislaţia privind persoanele cu handicap, se referă doar la persoana cu deficienţe de vedere depline, împrejurare care a determinat casele de pensii să procedeze la o revizuire pe scară largă a pensiilor deja acordate unor solicitanţi precum reclamanta. După alţi 3 ani, casa de pensii a anulat decizia de pensionare a reclamantei, hotărâre menţinută în procedura judiciară în care fusese contestată; subsecvent, casa de pensii a stabilit şi că reclamanta trebuie să restituie suma primită cu titlu de pensie necuvenită pe o perioadă de 3 ani, calculată regresiv, hotărâre menţinută, de asemenea, în procedurile judiciare care i-au urmat. Ca atare, împotriva reclamantei a fost demarată executarea silită.

Reţinând, în aceste circumstanţe factuale, că acordarea, la 13 iulie 2012, a dreptului la pensie i-a generat reclamantei un drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că anularea deciziei de pensionare, urmată de obligarea sa la a restitui suma încasată, constituie o ingerinţă în bunuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a verificat dacă ingerinţa – prevăzută de Legea nr. 263/2010 – i-a impus acesteia o sarcină disproporţionată şi excesivă, context în care, la paragraful 25 din hotărârea adoptată, a reţinut că „nu s-a susţinut că reclamanta ar fi întreprins vreo acţiune cu intenţia de a induce în eroare casa de pensii sau că ar fi acţionat cu rea-credinţă atunci când a depus cererea de pensionare”.

Aceste elemente, coroborate cu alte aspecte particulare ale speţei, vizând comportamentul autorităţilor, pe de o parte, dar şi situaţia financiară a reclamantei, pe de altă parte, au determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să constate că sarcina impusă acesteia a fost excesivă şi că, deci, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşa fiind, sesizarea Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă se suprapune, fie şi doar în parte, peste dezlegarea oferită de instanţa europeană în hotărârea amintită mai sus.

Se cuvine reamintit că, în Cauza Moskal împotriva Poloniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiile aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie sunt aceleaşi şi în situaţia drepturilor de asigurări sociale şi, aşadar, după ce se verifică existenţa unui drept protejat de acest text, „prima cerinţă şi cea mai importantă a art. 1 din Protocolul nr. 1 este aceea ca orice ingerinţă a unei autorităţi publice în folosinţa paşnică a bunurilor să fie legală, iar cea de-a doua este ca privarea de proprietate să fie în interes public şi să urmărească un scop legitim, iar mijloacele folosite să fie rezonabil proporţionale cu scopul urmărit”.

Ca atare, dispoziţiile art. 107 alin. (2) şi cele ale art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 constituie temeiul legal intern, care prevede ingerinţa la care s-a făcut referire mai sus.

Rămâne atributul fiecărei instanţe învestite ca, asigurând aplicarea prioritară a Convenţiei, astfel cum impune art. 20 din Constituţie, să verifice măsura în care ingerinţa este în interes public şi urmăreşte un scop legitim şi în care mijloacele folosite sunt rezonabil proporţionale cu scopul urmărit; în această etapă se evaluează dacă ingerinţa impune o sarcină excesivă asiguratului şi în ea vor avea în vedere toate reperele desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, vizând securitatea juridică în domeniul asigurărilor sociale, principiul „bunei guvernanţe”, conduita beneficiarilor, dar şi situaţia lor financiară specifică.

Cum o atare evaluare se face în concret, în analiza circumstanţelor fiecărui litigiu, cerinţa de admisibilitate stabilită de art. 519 din Codul de procedură civilă, care impune ca, în mecanismul unificator al hotărârii prealabile, să fie identificată o chestiune de drept nouă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, care să facă necesară o rezolvare de principiu, nu este întrunită, aşa încât sesizarea de faţă apare ca inadmisibilă.