ÎCCJ, Decizia nr. 205/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1233

din 19 iunie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenții T.M.A. și T.G.

împotriva rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică,

și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petenților la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr. 799/P/2007

din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza

dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., O.Ș., T.J. –

judecători la Curtea de Apel Iași, I.C. -

procuror la Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Iași

, P.F.N. – judecător la Tribunalul Vaslui, A.C.

și G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui,

sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petenții T.M.A. și T.G. au formulat plângere la procurorul șef al

Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin

rezoluția nr. 5665/II/2/2008 din 8 octombrie 2008.

Procurorii au

stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit

atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând

o vătămare intereselor legale ale petenților.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petenții au formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 1233

din 19 iunie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

motivarea că din actele premergătoare efectuate a rezultat că nu s-au dovedit

în niciun fel fapte de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în

legătură cu activitatea judecătorilor magistrați ori a procurorilor, ci s-au

exprimat numai nemulțumiri în legătură cu soluționarea fondului cauzei, astfel

încât faptele reclamate de petenți nu sunt fapte prevăzute de legea penală.

Prima instanță a

constatat că tot ce se spune de petenți în plângere, sunt simple alegații,

nedovedite cu nimic și care, nu sunt de natură să zdruncine cu ceva,

argumentele procurorului, care au dus la neînceperea urmăririi penale, pentru

inexistența infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, petenții au declarat recurs, susținând că sentința atacată este „netemeinică

și nelegală deoarece s-a pronunțat în totală contradicție cu prevederile

legale”.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursurile declarate de petenți nu sunt fondate.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați C.M.,

O.Ș., T.J. – judecători la Curtea de Apel Iași, I.C. -

procuror

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași

, P.F.N. – judecător

la Tribunalul Vaslui, A.C. și G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă

Tribunalul Vaslui ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația

juridică a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petenții sunt nemulțumiți de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au pronunțat-o, atâta

timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar

fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile

pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor

de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Altfel spus, instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar în sensul reverificării legalității

și temeiniciei unei hotărâri judecătorești intrate sub autoritate de lucru

judecat.

În ceea ce privește

fapta săvârșită de magistrații procurori, Înalta Curte apreciază că susținerile

recurenților petenți nu au suport probator, concluziile acestora din cadrul

ședințelor de judecată neconstituind o faptă care să poată angaja răspunderea

penală.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de aceștia.

Criticile

recurenților petenți reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petenților împotriva

rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile

declarate de petenții T.M.A. și T.G. împotriva sentinței primei instanțe.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenții petenți vor fi obligați la plata sumei de

câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de petenții T.M.A. și T.G. împotriva sentinței

nr. 1233 din 19 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 2615/1/2009.

Obligă recurenții

petenți la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.