ÎCCJ, Decizia nr. 205/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011 Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1233 din 19 iunie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenții T.M.A. și T.G. împotriva rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petenților la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., O.Ș., T.J. – judecători la Curtea de Apel Iași, I.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași , P.F.N. – judecător la Tribunalul Vaslui, A.C. și G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petenții T.M.A. și T.G. au formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 5665/II/2/2008 din 8 octombrie 2008. Procurorii au stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petenților.

În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petenții au formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 1233 din 19 iunie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din actele premergătoare efectuate a rezultat că nu s-au dovedit în niciun fel fapte de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în legătură cu activitatea judecătorilor magistrați ori a procurorilor, ci s-au exprimat numai nemulțumiri în legătură cu soluționarea fondului cauzei, astfel încât faptele reclamate de petenți nu sunt fapte prevăzute de legea penală.

Prima instanță a constatat că tot ce se spune de petenți în plângere, sunt simple alegații, nedovedite cu nimic și care, nu sunt de natură să zdruncine cu ceva, argumentele procurorului, care au dus la neînceperea urmăririi penale, pentru inexistența infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. Împotriva sentinței de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petenții au declarat recurs, susținând că sentința atacată este „netemeinică și nelegală deoarece s-a pronunțat în totală contradicție cu prevederile legale”. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de petenți nu sunt fondate.

Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați C.M., O.Ș., T.J. – judecători la Curtea de Apel Iași, I.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași , P.F.N. – judecător la Tribunalul Vaslui, A.C. și G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petenții sunt nemulțumiți de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au pronunțat-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Altfel spus, instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar în sensul reverificării legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești intrate sub autoritate de lucru judecat. În ceea ce privește fapta săvârșită de magistrații procurori, Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților petenți nu au suport probator, concluziile acestora din cadrul ședințelor de judecată neconstituind o faptă care să poată angaja răspunderea penală. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Criticile recurenților petenți reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petenților împotriva rezoluției nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de petenții T.M.A.

și T.G. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții petenți vor fi obligați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții T.M.A. și T.G. împotriva sentinței nr. 1233 din 19 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2615/1/2009. Obligă recurenții petenți la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.