ÎCCJ, Decizia nr. 415/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 438 din 17 martie 2010 a

Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul A.P.F. împotriva Rezoluției nr. 1497/P/2007

din 16 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția

atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

Rezoluția nr. 1497/P/2007 din 16 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de T.C.N., P.V., C.A.D. -

procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, L.D. -

judecător la Judecătoria Sectorului 5 București, N.L. - judecător la Tribunalul

București, R.A., M.D. și T.A. - judecători la Curtea de Apel București

,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 289

C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin Rezoluția nr. 6507/4259/II-2/2008

din 20 iunie 2008.

Procurorii au

stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit

atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând

o vătămare intereselor legale ale petentei

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva Rezoluției nr. 1497/P/2007 din 16 aprilie 2008 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 438

din 17 martie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit

atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte

care să atragă răspunderea lor penală.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.P.F. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați T.C.N.,

P.V., C.A.D. - procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5

București, L.D. - judecător la Judecătoria Sectorului 5 București, N.L. -

judecător la Tribunalul București, R.A., M.D. și T.A. - judecători la Curtea de

Apel București

,

ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită

semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 289

C. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu

,

soluțiile pronunțate

de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor

de atac.

După epuizarea căilor

de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța

asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță.

În cauza de față,

magistrații intimați T.C.N., P.V., C.A.D. - procurori la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București, și-au exercitat atribuțiile cu care au fost

investiți, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul

aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lor obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestora nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistrații

procurori T.C.N., P.V., C.A.D. au emis rezoluții în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de

soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea

de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu

privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea

posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

De asemenea, nu se

poate reține în sarcina intimaților nici infracțiunile prevăzute de art. 264 C.

pen., întrucât în sarcina acestora nu s-a reținut existența vreunui ajutor dat

unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii și de art. 289 C. pen., întrucât nu ne aflăm în prezența

falsificării unui înscris oficial.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o

înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a

îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori

pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii și că nu ne

aflăm în prezența falsificării unui înscris oficial, în mod corect s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Criticile

recurentului petent reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva Rezoluției

nr. 1497/P/2007 din 16 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și

temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca

nefondat recursul declarat de petentul A.P.F. împotriva sentinței primei

instanțe.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.P.F. împotriva sentinței nr. 438 din

17 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 712/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.