ÎCCJ, Decizia nr. 315/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 422 din 16 martie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul A.G. împotriva rezoluției din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică,

dispusă în Dosarul nr. 923/P/2008.

Prin aceeași sentință

s-au respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de petentele A.E. și SC C.G.

SRL Iași împotriva aceleiași rezoluții.

Au fost obligați

petenții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 923/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) și d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistratul P.M.,

fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 272

C. pen., întrucât faptele nu există și sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzută de art. 249 C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele

constitutive ale acesteia; S.E.A. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de

art. 264 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 12429/2009/219/II/2/2010

din 18 ianuarie 2009.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru

atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată,

pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de

atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 923/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 422

din 16 martie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul A.G. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați P.M. și S.E.A.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 249, art. 264 și art. 272 C. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că petentul în plângerea ce formează

obiectul Dosarului nr. 923/P/2008, a susținut că intimata P.M., în calitate de

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași ar fi distrus o

plângere și înscrisurile anexate, cu scopul de a-i favoriza pe cei împotriva

cărora a fost îndreptată sesizarea.

Actele premergătoare

efectuate au stabilit că plângerea și înscrisurile depuse de petent au format

obiectul unor dosare penale și lucrări, care au fost înregistrate pe rolul

parchetelor din raza Curții de Apel Iași, dar și la nivelul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sau al instanțelor de judecată, fără

a se putea concluziona că procurorul P.M. ar avea vreo legătură cu dispariția

înscrisurilor.

Acest aspect a fost

verificat și de către C.S.M., care a comunicat petentului că susținerile sale

referitoare la dispariția unor înscrisuri depuse la parchet, nu se confirmă.

Referitor la faptele

presupus a fi săvârșite de intimatul magistrat S.E.A., analizând actele și

lucrările dosarului și-a exercitat atribuțiile cu care a fost investit,

analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării

adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

Emiterea de soluții

nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la

săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea

posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc, aspectele invocate de

petent în plângerile sale reprezentând apărări și argumente privind litigiile

sale de natură civilă.

De asemenea, nu se

poate reține în sarcina intimatului nici infracțiunea prevăzută de art. 264 C.

pen., întrucât în sarcina acestuia nu s-a reținut existența vreunui ajutor dat

unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o

înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a

îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori

pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii, în mod

corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 923/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.G. împotriva sentinței primei

instanțe.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.G. împotriva sentinței nr. 422 din 16

martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

Dosarul nr. 338/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.