ÎCCJ, Decizia nr. 128/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 128/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 914 din 27 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul P.G.G., împotriva rezoluției din 10 februarie 2009, dată în dosarul

nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția

atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția din 10 februarie 2009 dată în dosarul nr. 1182/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen., și art.

10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de R.J., procuror

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și G.C.,

procuror șef serviciu în cadrul aceleiași unități, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246, C. pen., art. 247 C. pen.,

art. 249 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C. pen., întrucât faptele nu

există.

În

considerentele acestei rezoluții s-au reținut următoarele:

La

data de 3 august 2009 petiționarul P.G.G. a adresat Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție o plângere penală prin care a solicitat să

fie efectuate cercetări față de magistrații din cadrul aceleiași unități de

parchet, care au adoptat și comunicat persoanei vătămate soluțiile în lucrările

nr. 4641/2307/VIII/1/2009 și nr. 4643/2305/VIII/1/2009, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 249 C.

pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C. pen.

Plângerea

a format obiectul dosarului nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

În

urma cercetărilor efectuate în cauză a reieșit că prin rezoluțiile din 28 mai

2009, procurorul R.J. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins, în temeiul art. 222 C. proc. pen. și art. 223 C. proc. pen.,

plângerile înregistrate sub numerele 4641/2307/VIII/1/2009 și 643/2305/VIII/1/2009,

formulate de petiționarul P.G.G. împotriva procurorului șef secție M.I., pentru

faptul că acesta îi respinsese două plângeri împotriva unor rezoluții de

neîncepere a urmării penale. Adresele de comunicare a soluțiilor au fost

semnate pentru procurorul șef adjunct secție, de către procurorul șef serviciu G.C.

Procurorul

R.J., motivând soluția pronunțată, a reținut că nu s-a realizat o prezentare

clară și coerentă a situației de fapt, din expunerea realizată de petiționar

nerezultând date și indicii de natură să conducă la concluzia că au fost

săvârșite fapte care să atragă răspunderea penală, materială sau disciplinară a

magistratului.

În

acest sens s-a motivat că, potrivit art. 68

1

C. proc. pen., pentru a

fi efectuate acte premergătoare față de o persoană pentru săvârșirea unei

infracțiuni, este necesar ca din actele existente să rezulte elemente de fapt

concrete din care, rațional, se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a

săvârșit o faptă penală.

De

asemenea, s-a constatat că plângerea formulată de petiționar nu este întemeiată

întrucât soluția dispusă de un procuror, în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu, nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor legale de atac

prevăzute de lege; potrivit art. 222 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată

s-a argumentat că plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală,

trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă, pentru a forma

convingerea că s-a produs cu adevărat o vătămare a intereselor unei persoane,

fapt pentru care, trebuie inițiate cercetări, iar din situația de fapt descrisă

de petiționar nu a rezultat o atare situație.

În

urma cercetărilor efectuate în cauză a mai rezultat că persoana vătămată P.G.G.

este de mai muți ani într-un litigiu cu alți membri ai familiei sale, susținând

în mod constant că ar fi fost agresat fizic de aceștia din urmă și că aceștia

ar fi folosit fără drept, pentru pășunat, o suprafață de teren proprietatea sa.

Pe fondul acestei stări conflictuale, persoana vătămată a formulat numeroase

plângeri, solicitând efectuarea de cercetări pentru infracțiunea de tentativă

de omor.

După

primirea unei soluții nefavorabile asupra fondului cauzei, susnumitul a

formulat sesizări penale împotriva tuturor persoanelor implicate în

soluționarea dosarului în care a fost parte, care au pronunțat sau i-au

comunicat soluții ce nu îi sunt favorabile – lucrători de poliție, procurori

care au pronunțat soluții pe fond, procurori care au soluționat plângerile

împotriva soluțiilor, procurori care au rezolvat plângerile formulate împotriva

procurorilor care au soluționat cauza ori plângerile împotriva soluțiilor date

în cauză, asemenea plângeri fiind și cele formulate împotriva procurorului șef M.I.

În

urma analizei actele și lucrările cauzei, procurorul de caz a apreciat că

soluțiile magistratului R.J. date în lucrările nr. 4641/2307/VIII/1/009 și nr.

4643/2305/VIII/1/2009 sunt conforme cu practica adoptată de Înalta Curte de

Casație și Justiție (sentința penală nr. 653 din 30 martie 2009), petiționarul

indicând o serie de elemente , dintre cele enumerate mai sus pentru

admisibilitatea plângerii, referitoare însă la litigiul său cu ceilalți membri

de familie, și nu la infracțiunile care formează obiectul plângerilor

ulterioare, cu privire la care se fac exclusiv aprecieri generice.

În

ceea ce privește problema subordonării ierarhice, invocată de petiționar în

motivarea plângerii penale, procurorul a motivat că, alături de dispozițiile

imperative care stabilesc competența de cercetare a procurorilor de la nivelul curților

de apel și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în favoarea procurorilor

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu

dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. combinat cu art. 209 alin.

(4) C. proc. pen., potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind

statutul magistraților, procurorii se bucură de stabilitate și sunt

independenți, în condițiile legii. Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse,

procurorul poate contestata la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei

judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior în

orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

Totodată,

procurorul a apreciat că în realitate, persoana vătămată, prin solicitarea de a

fi angajată răspunderea penală a magistraților pentru soluțiile adoptate,

urmărește să își creeze o cale de atac suplimentară, alături de cele prevăzute

de lege, ceea ce nu este admisibil în legislația actuală.

Pentru

considerentele anterior prezentate, procurorul a dispus, în temeiul art. 28 alin.

(4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de R.J. procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și G.C., procuror șef serviciu în cadrul aceleiași

unități, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art.

246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 249 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C.

pen., întrucât faptele nu există.

Soluția

a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin rezoluția nr.

2131/1149/II/2/2010 din 30 martie 2010.

Ulterior,

la 12 aprilie 2010, petiționarul P.G.G. a formulat plângere la instanță

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., arătând că rezoluția atacată a

fost dată în absența unei cercetări adecvate, fiind total nemotivată și

cuprinzând fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv

aspectul că petiționarul ar fi rudă cu ciobanii P. din Fedești, împotriva

cărora a formulat numeroase plângeri penale. A mai arătat că în urma

conflictelor cu ciobanii P. a formulat plângeri penale împotriva acestora, însă

niciun organ de urmărire penală, de la cele locale (Parchetul de pe lângă

Judecătoria Murgeni), până la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, nu a dispus „ să se cerceteze la fața locului și să se facă

reconstituirea faptei, ci toți au scris ce a hotărât (propus) poliția din

comuna Epureni”; totodată, petiționarul a reiterat situația de fapt prezentată

în plângerea penală inițială arătând că din 1998 și până în prezent ciobanii P.

din satul Fedești, comuna Șuletea, județul Vaslui îi fură și îi distrug

pământul proprietate personală și chiar au încercat să-l omoare, însă organele

de urmărire penală locale și ulterior procurorii de la Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție au constatat că a fost o simplă „lovire”,

fără să se facă cercetări în acest sens.

În

cuprinsul plângerii, petiționarul a invocat și motivat nelegalitatea rezoluției

nr. 2131/1149/II/2/2010 din 30 martie 2010, dată de procurorul șef al Secției de

Urmăririi Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea plângerii formulată petiționarul P.G.G.

în temeiul dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen.

S-a

solicitat admiterea plângerii în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b)

C. proc. pen., desființarea celor două rezoluții atacate și trimiterea cauzei

procurorului competent pentru cercetarea infracțiunilor sesizate și efectuarea

unei cercetări la fața locului, respectiv „la Horga, comuna Epureni, județul Vaslui”.

Prima

instanță, verificând rezoluția atacată, conform art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul nr. 1182/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică, a reținut că plângerea formulată de petiționar nu

este fondată.

Față

de aspectele vizând nelegalitatea rezoluției procurorului ierarhic superior,

dezvoltate de petiționar prin plângere, s-a precizat că, potrivit art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., plângerea nu poate viza decât rezoluția de neîncepere

a urmăririi penale dispusă de procuror la data de 10 februarie 2009 în dosarul

nr. 1182/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

S-a

reținut că rezoluția atacată este temeinică și legală deoarece analiza

întregului material probator administrat în cauză, nu a relevat comiterea de

către intimații magistrați a infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., abuzul în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi prevăzută de art. 247 C. pen., neglijență în serviciu,

prevăzută de art. 249 C. pen., favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264

C. pen. și falsul intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., așa cum pretinde

petiționarul, soluțiile dispuse de aceștia fiind în deplină concordanță cu

legislația în vigoare.

S-a

constatat că pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, este necesar ca funcționarul public să fi omis să

îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l

îndeplinească în mod defectuos, inacțiunea sau acțiunea care constituie

elementul material al faptei și care a produs vătămări intereselor unor

persoane trebuind să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că

făptuitorul cu voință a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat

seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a

urmărit sau a acceptat producerea lui.

De

asemenea, s-a arătat că infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi presupune îngrădirea, de către un funcționar public, a folosinței sau

a exercițiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei

situații de inferioritate pe diverse temeiuri, iar infracțiunea de neglijență

în serviciu presupune încălcarea, din culpă, de către un funcționar public, a

unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei

defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ

sau a unei instituții de stat sau o vătămare importantă a intereselor legale ale

unei persoane.

S-a

concluzionat că faptele reclamate nu se circumscriu elementului material al

infracțiunilor de serviciu reclamate, întrucât adresele la care a făcut

referire persoana vătămată, sunt întocmite conform normelor procesual penale.

În

ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului, reclamată de

petiționar, instanța a constatat că aceasta presupune ca ajutorul să fie dat

unui infractor, adică unei persoane care a săvârșit anterior o infracțiune,

cerință care este incompatibilă cu o soluție de neîncepere a urmăririi penale.

De

asemenea, s-a constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au

rezultat indicii în sensul comiterii infracțiunii de fals intelectual, astfel

încât rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este temeinică și legală și

sub acest aspect.

Analizând

materialul probator administrat în cauză, prima instanță a constatat că, în

absența probelor și a unor elemente care să ateste săvârșirea vreunei

infracțiuni de către magistrații R.J. și G.C., nu se poate considera decât că

petiționarul urmărește reexaminarea cauzelor soluționate de către magistratul M.I.,

interpretând plângerea penală ca pe o cale de reformare a hotărârilor

judecătorești dispuse în cauzele penale detaliate în plângerea petiționarului,

însă procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen. a fost

concepută de legiuitor ca posibilitatea pe care o are orice persoană ale cărei

interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, dispuse în timpul urmăririi penale, să facă plângere împotriva

acestora, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive.

Raportând

conținutul infracțiunilor reclamate activităților desfășurate de magistrații

intimați s-a reținut că aceștia au efectuat actele procedurale și au luat

măsuri procesuale care se impuneau în rezolvarea cauzelor cu care au fost

investiți, în funcțiile pe care le îndeplinesc, cu respectarea principiilor de

stabilitate și autonomie, potrivit convingerilor lor și probelor administrate,

potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004

exercitarea dreptului oricărei persoane de a sesiza încălcarea obligațiilor

profesionale ale judecătorilor și procurorilor, în raporturile cu

justițiabilii, excluzând punerea în discuție a soluțiilor pronunțate de

aceștia, care sunt supuse căilor legale de atac.

Așa

după cum rezultă din economia textelor art. 127 din Constituția României și

art. 17 din Legea nr. 304/2004, pentru organizare judiciară, modificată,

interpretarea și evaluarea probelor administrate în cauzele aflate pe rolul

instanțelor judecătorești constituie atributul completului de judecată, iar

legalitatea și temeinicia hotărârilor adoptate, inclusiv respectarea de către

judecători a prevederilor care reglementează desfășurarea procesului penal, pot

fi verificate numai prin exercitarea căilor de atac stabilite de lege.

În

consecință, prima instanță a apreciat ca nefiind fondate criticile formulate de

petiționar respingând ca nefondată, plângerea formulată de petiționar.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în

esență, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 12-16

dosar recurs) și din cererea de recurs, pentru apărarea intimaților, neatașarea

dosarelor reclamate, neefectuarea de cercetări de către intimați și neindicarea

obiectului plângerii (ci doar faptului că aceasta a fost formulată).

Analizând

cauza prin prisma criticilor formulate și sub aspectele, potrivit dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este

nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel,

după cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 228 C. proc. pen.,

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unor infracțiuni

și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C.

proc. pen., de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cu

distincțiile reglementate de norma precitată.

În

cauza dedusă judecății, procurorul cu respectarea dispozițiilor art. 224 C.

proc. pen. a dispus, în etapa actelor premergătoare, efectuarea verificărilor

apreciate ca fiind utile cauzei și motivat a reținut incidența cazului prevăzut

de art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunând, astfel, soluția de neînceperea a

urmăririi penale față de intimații procurori.

Din

verificarea actelor dosarului se constată că soluția de netrimitere în judecată

dispusă de către procuror și menținută este legală și temeinică. Aceasta,

deoarece intimații procurori s-au limitat la a-și exercita legal prerogativele

funcției deținute, care presupunea interpretarea și aplicarea legii unor

situații concrete, dispunerea unor soluții și semnarea unor lucrări, toate aceste

activități reprezentând expresia exercițiului normal al funcției intimaților și

neputând constitui, prin ele însele, infracțiuni, faptele reclamate neexistând,

în materialitatea lor.

Se

constată că nemulțumirea petentului, pur subiectivă și nedovedită în concret,

nu este aptă a conferi relevanță penală unor activități desfășurate, spre a

antrena angajarea răspunderii penale.

Criticile

formulate față de anumite soluții apreciate ca nelegale și/sau netemeinice de

către parte se impuneau a fi formulate prin parcurgerea procedurii de control

ierarhic și judiciar al soluțiilor procurorului, ce nu poate fi completată și

căreia nu i se poate substitui formularea de plângeri penale, care nu sunt

apte, de altfel, să aibă o finalitate precum cea urmărită de petent, (de

modificare a unor soluții apreciate negativ de parte).

Se

constată, totodată, că prima instanță a dat o evaluare proprie justă

materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentului, potrivit

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

După

cum s-a arătat și anterior, prima instanță a devoluat cauza în limitele

prevăzute de art. 278

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen., reținând

corect obiectul plângerii petentului și efectuând o analiză și verificare exhaustivă

asupra legalității și temeiniciei rezoluției criticate pe care, în mod just, a

apreciat-o ca legală și temeinică. Convingerea instanței s-a format pe baza

analizei actelor dosarului, a rezoluției atacate, a verificărilor efectuate în

etapa actelor premergătoare, plângerii petentului și înscrisurilor depuse,

îndestulătoare pentru a se concluziona în sensul că nu existau motive de

desființare a soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror,

neexistând indicii de comitere, de către intimați, a unor fapte din sfera

ilicitului penal.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul P.G.G. împotriva sentinței nr. 914 din

27 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 3175/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.