ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 327/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 octombrie

2005, reclamantele SC A.T.I. SRL Iași și SC T.I. SRL Iași au chemat în judecată

Autoritatea Rutieră Română și Autoritatea Rutieră Română – Agenția Iași, solicitând

obligarea pârâtelor să emită licențe de traseu cu data de 01 iulie 2005 și să achite

cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea acțiunii

reclamantele au arătat că, deși îndeplinesc toate condițiile, pârâtele au refuzat

acordarea licențelor de traseu pentru autovehiculele de rezervă încălcând întreaga

legislație în vigoare. Mai mult, au arătat reclamantele, normele în vigoare nu conțin

nicio restricție în sensul emiterii licențelor de traseu pentru autovehiculele de

rezervă, ci, din contră, acestea prevăd obligația legală de emitere a unor astfel

de licențe.

Reclamantele au mai arătat

că Autoritatea Rutieră Română, la data de 19 septembrie 2005, a răspuns solicitării

lor în sensul că în baza art. 32 din Norme nu se pot elibera licențe de traseu la

autovehiculele de rezervă, ceea ce denotă o interpretare greșită tocmai a dispozițiilor

art. 32 pct. 2 din același act normativ.

Curtea de Apel Iași, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 7/CA din 23 ianuarie 2006,

a respins acțiunea reclamantelor, obligându-le și la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs, în termen legal, reclamantele SC A.T.I. SRL Iași și SC T.I.

SRL Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, societățile comerciale recurente au susținut că în mod greșit instanța

de fond a reținut că nu ar fi vătămate în drepturile lor recunoscute de Ordinul

M.T.L.P.L. nr. 1842/2001. Astfel, arată recurentele, deși conform art. 32 pct. 4

din Ordinul M.T.L.P.L. nr. 1842/2001 operatorii de transport rutier se pot asocia

în vederea asigurării parcului necesar de autovehicule active și de rezervă (ceea

ce au și făcut), iar în ședința de atribuire din 03 iunie 2005 asociațiile operatorilor

de transport din care fac parte au fost declarate câștigătoare, au fost eliberate

caiete de sarcini și au achitat taxele de licență pentru fiecare operator, totuși,

intimatele-pârâte au refuzat indirect eliberarea licențelor de execuție traseu pentru

autovehiculele de rezervă ce le dețin, încălcând astfel și dispozițiile art. 32

pct. 5 din ordin.

Cu privire la dreptul

lor recunoscut de lege, recurentele arată că acesta este consacrat și de dispozițiile

art. 166 din Ordinul M.T.C.T. nr. 1987/2005, contrar celor greșit reținute de instanța

de fond. În opinia recurentelor, această prevedere legală nu a fost creată ulterior

procedurii de atribuire electronică a traseelor din 03 iunie 2005, întrucât conform

art. 32 pct. 5 din Ordinul M.T.L.P.L. nr. 1842/2001 s-au acordat licențele de traseu

pentru autovehiculele de rezervă, iar cele două societăți comerciale au solicitat

eliberarea acestor licențe începând cu data de 01 iulie 2005, având în vedere că

potrivit art. 61 din Ordinul M.T.C.T. nr. 1987/2005 licențele de traseu se eliberează

pe o perioadă de 3 ani fără a depăși valabilitatea programului de transport, iar

acordarea unei licențe de la o dată ulterioară ar conduce la reducerea perioadei

de valabilitate.

Mai susțin recurentele

că instanța de fond a ignorat programul de transport existent care cuprinde numărul

de autovehicule active și de rezervă, rezerva constituind unul din mijloacele necesare

efectuării sarcinii de transport pe o perioadă de trei ani, iar autovehiculele trebuie

să fie calitativ mai bune sau cel puțin egale cu cele active, conform art. 34 din

Ordinul M.T.L.P.L. nr. 1842/2001.

Încălcându-li-se dreptul

de a avea licență de execuție traseu, arată recurentele, nu pot întocmi evidențele

contabile conform C. fisc. și dispozițiilor Legii contabilității.

Prin decizia nr. 2277

din 15 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, recursul a fost respins ca nefondat.

Curtea a reținut, în esență,

că la data la care reclamantele au solicitat obligarea pârâtelor să emită licențe

de traseu cu data de 01 iulie 2005, actele normative în vigoare (O.G. nr. 44/1997,

Legea nr. 105/2000, Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1842/2001, Ordinul M.L.P.T.L. nr. 215/2004,

Ordinul M.L.P.T.L. nr. 552/2005) nu permiteau eliberarea unor licențe de execuție

pentru traseu pentru autovehiculele de rezervă; că ulterior, prin O.U.G. nr. 109/2005

și Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1987/2005 dispozițiile legale anterioare au fost modificate,

însă legea civilă nu poate retroactiva, conform art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Împotriva deciziei civile

nr. 2277 din 15 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, la data de 29 mai 2007 au formulat contestație în anulare

reclamantele-recurente, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ., în sensul

că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze unele din motivele de recurs.

S-a arătat că nu a fost

cercetat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privind faptul

că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății – refuzul

de eliberare a licenței de traseu pentru autovehiculele de rezervă – a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Contestatoarele au susținut

că instanța a tras o concluzie eronată în ce privește execuția de către autovehiculul

de rezervă a traseului când a considerat că efectuarea traseului de către rezervă

are aspectul unei curse ocazionale, ceea ce nu ar corespunde reglementărilor în

vigoare. În continuare, contestatoarele au dezvoltat această susținere și au subliniat

că licențele de execuție erau prevăzute atât pentru autovehiculele active, cât și

pentru cele de rezervă și că altor societăți, pentru cereri similare, li s-au eliberat

licența de execuție traseu.

Contestatoarele au susținut

că nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

S-a arătat astfel că instanța

a respins acțiunea în mod greșit reținând că dreptul ce se consideră vătămat trebuie

prevăzut în Constituție sau în lege, neputând fi creat pe calea ocolită a interpretării.

Susțin contestatoarele

că, potrivit art. 21 și 52 din Constituția României, prin refuzul de a se elibera

licența au fost vătămate în dreptul lor recunoscut de Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1842/2001,

art. 32 pct. 4, în baza căruia au încheiat contracte de asociere cu alți operatori,

în care s-au menționat autovehiculele de rezervă; că nu este vorba de aplicarea

retroactivă a Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1987/2005, deoarece art. 166 din ordin se referă

la traseele atribuite până la apariția acestor norme.

Verificând cauza, Înalta

Curte constată că nu este întemeiată contestația în anulare.

Decizia instanței de recurs

este amplu și temeinic motivată pe toate aspectele invocate de recurente, susținerile

acestora fiind înlăturate justificat prin analizarea textelor legale aplicabile

la data la care reclamantele au formulat cererile pentru eliberare licențe traseu

cu data de 01 iulie 2005 și refuzul Autorității Rutiere Române din data de 19 septembrie

2005, întemeiat pe dispozițiile art. 32 din Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1842/2001.

Așadar, instanța de recurs

nu a omis din greșeală să analizeze niciunul din motivele de recurs invocate, susținerile

contestatoarelor reprezentând în fapt reiterarea motivelor pentru care sunt nemulțumite

de soluția de respingere a acțiunii, motive care au fost verificate și analizate

în mod judicios prin decizia nr. 2277 din 15 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele

expuse, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarele SC A.T.I. SRL și SC T.I. SRL împotriva deciziei

nr. 2277 din 15 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2008.