ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2.671.700 euro, precum și a cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 7232 din 11 octombrie 2023, Judecătoria Sector 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 1520 din 15 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 571A din 22 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtului B., împotriva sentinței civile nr. 1520 din 15 decembrie 2023 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 571A din 22 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens, arată că motivarea din decizia recurată este contradictorie întrucât, deși instanța de apel a reținut că reclamantul nu ar fi atacat considerentele primei instanțe referitoare la calitatea sa de persoană publică și om politic, ulterior a făcut referire la critica ce a vizat depășirea dozei de exagerare permise în cazul persoanelor publice. De asemenea, afirmă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 și ale art. 1357 din C. civ., considerând că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale. În opinia sa, afirmațiile denigratoare ale intimatului, făcute abuziv și cu rea-credință, aduc atingere onoarei, demnității, reputației și dreptului la propria imagine a recurentului și nu se încadrează în limitele libertății de exprimare. Sunt judecăți de valoare lipsite de orice bază factuală întrucât i-au fost atribuite fapte determinate neadevărate, în mod tendențios, cu intenția de a-l discredita, a induce în eroare și a manipula alegătorii. Aceste afirmații nu respectă principiul prezumției de nevinovăție și dreptul la viață privată a persoanelor publice. Susține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se face distincția între afirmațiile factuale, care necesită demonstrarea adevărului, și judecățile de valoare, ce privesc exprimarea opiniei unei persoane cu privire la calitățile profesionale, morale sau personale. În cazul judecăților de valoare, nu este necesară proba verității. Faptele determinate ce i-au fost imputate recurentului sunt judecăți de valoare lipsite de orice bază factuală, afirmațiile denigratoare reprezentând o faptă ilicită, care dă naștere obligației de reparare a prejudiciului cauzat, în condițiile art. 1357 din C. civ. Prin urmare, în mod nelegal a reținut instanța de apel că intimatul nu era obligat să facă dovada afirmațiilor sale care vizau modul în care recurentul și-a dobândit averea. Referitor la modul de dobândire a imobilului, în fața căruia s-a efectuat înregistrarea audio-video, intimatul a susținut că este urmarea unei infracțiuni de furt, prevăzută și pedepsită de C. pen., ceea ce nu corespunde realității în condițiile în care recurentul nu a fost condamnat niciodată pentru vreo faptă penală. Activitatea acestuia a fost verificată de organele de urmărire penală și de alte entități cu astfel de atribuții, fără a fi confirmată vreo infracțiune. Organele de cercetare penală au dispus fie clasarea cauzei, fie neînceperea urmăririi penale împotriva recurentului, întrucât faptele penale nu au existat. De asemenea, prin sentința penală nr. 140 din 6 februarie 2015 a Judecătoriei Cluj Napoca, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1589 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, s-a dispus achitarea acestuia. Prin urmare, este nefondată motivarea instanței de apel în sensul că afirmațiile intimatului au o bază factuală rezonabilă. Cercetările nu s-au finalizat cu vreo sancțiune penală sau administrativă. Arată că instanța de fond a înlăturat, din analiza faptei ilicite, Raportul de evaluare x din 19 septembrie 2023, doar pe considerentul că este ulterior datei când s-a realizat postarea intimatului. Însă, acesta a avut la baza lucrarea nr. 106773/A/II din 12 aprilie 2019, în care s-a reținut că averea este justificată. În ceea ce privește afirmația intimatului referitoare la valoarea de peste 3 milioane de euro a caselor, apreciază că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că această exagerare este justificată întrucât nu i se poate pretinde intimatului să stabilească valoarea exactă. Însă, diferența de valoare este mare, astfel că doza de exagerare a fost depășită. Referitor la afirmația că imobilul ce face obiect al înregistrării este esența furtului României, arată că instanțele au apreciat, în mod greșit, că folosirea noțiunii de furt nu a fost făcută prin raportare la infracțiunea din C. pen., ci în mod uzual, în sensul din vorbirea curentă. Prin această expresie i se impută însă recurentului săvârșirea unor fapte penale grave, neadevărate, pentru care nu a fost cercetat sau condamnat. Prin sentința penală nr. 7391 din 5 august 2021 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 928 din 14 aprilie 2022 a Tribunalului București, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că acuzațiile de furt din cadrul emisiunii TV,,100% Tu decizi" din data de 25 mai 2020 de pe postul de televiziune C. sunt fapte ilicite, care nu se încadrează în limitele libertății de exprimare. Prin urmare, intimatul nu a făcut dovada veridicității acestei informații, astfel că, în mod greșit, instanțele au apreciat că afirmația are o bază factuală suficientă. De asemenea, s-au depășit limitele dozei de exagerare prin folosirea cuvintelor "hulpav", "corupt", "mafiot", afirmațiile fiind accesate de un număr de peste 17.000 de utilizatori. Recurentul arată că este nelegală soluția instanțelor referitoare la afirmațiile ce le vizează pe mama și soția acestuia, care nu au fost analizate întrucât se refereau la persoane care nu au fost implicate în proces. Însă, cele două persoane fac parte din familia sa, iar acuzele privesc tot situații de natură penală, ceea ce reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul art. 1357 din C. civ. Apreciind că nu există fapta ilicită, instanțele nu au analizat celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Or, intimatul a acționat cu intenție, ca formă a vinovăției, deoarece nu a făcut verificări cu privire la veridicitatea și temeinicia faptelor expuse, denaturând adevărul pentru discreditarea recurentului. Înregistrarea a fost accesată de peste 17.000 de utilizatori, ceea ce dovedește impactul foarte mare asupra publicului. Prejudiciul reprezintă rezultatul de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale recurentului. Acestuia din urmă i s-a adus o mare atingere imaginii, demnității, onoarei și reputației profesionale în rândul funcționarilor publici ai Consiliului Județean Vrancea, care au pus sub semnul întrebării probitatea sa electorală, precum și în rândul electoratului și a membrilor partidului politic din care face parte. De asemenea, i s-a creat o imensă traumă psihică. Legătura de cauzalitate este, în aprecierea sa, evidentă, decurgând din materialitatea faptelor. În concluzie, față de aceste precizări, recurentul A. a solicitat admiterea recursului, în sensul arătat anterior.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 26 august 2024, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În aprecierea sa, hotărârea este motivată corespunzător și este legală, fiind consecința aplicării corecte a dispozițiilor legale aplicabile, astfel că nu este incident niciun motiv de casare. Declarațiile ce fac obiect al litigiului nu au vizat viața privată a recurentului, ci au urmărit o dezbatere de interes general, în baza unor informații anterioare apărute în spațiul public.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția de primire, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 6 februarie 2025, cu citarea părților în ședință publică. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului declarat de reclamantul A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 571A din 22 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care recurentul A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, acesta invocă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menționat, potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul textului de lege citat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța având obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. În cauza pendinte, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente logico-juridice clare, fără contradicții, în virtutea cărora s-a stabilit că acțiunea reclamantului nu este întemeiată. Recurentul pretinde existența unei motivări contradictorii față de faptul că instanța de apel, deși a reținut că prin cererea de apel nu s-au criticat considerentele primei instanțe referitoare la calitatea sa de persoană publică și om politic, ulterior a analizat critica ce a vizat depășirea dozei de exagerare permise în cazul persoanei publice. Înalta Curte constată că acesta pornește de la o premisă greșită, având și o abordare eronată a celor două criterii stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care au fost analizate de către instanța de fond, în verificarea temeiniciei demersului său judiciar, respectiv calitatea de persoană publică și doza de exagerare permisă în cazul acesteia. În realitate, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că reclamantul a criticat, prin cererea de apel, doar o parte dintre condițiile analizate de către instanța de fond, astfel că instanța de apel a fost ținută să verifice legalitatea și temeinicia sentinței prin raportare la ceea ce s-a susținut în calea de atac. În consecință, nu a mai analizat calitatea de persoană publică a acestuia, aspect care a dobândit autoritate de lucru judecat, ci argumentele referitoare la depășirea dozei de exagerare permise în cazul unor astfel de persoane. Astfel, aceste considerente nu se contrazic. Prin urmare, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale anterior menționate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte reține sub acest aspect că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale produse prin afirmațiile calomnioase și denigratoare făcute de acesta prin postarea pe rețeaua de socializare D., la data de 19 martie 2023, a unei înregistrări audio-video efectuate în fața imobilului din Bolotești, jud. Vrancea, proprietatea mamei reclamantului. Fapta ilicită imputată pârâtului B. a constat în realizarea unei filmări în cadrul căreia ar fi utilizat afirmații denigratoare ce ar fi adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantului. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâtului, om politic, la libertatea de exprimare. Instanța de apel a reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa intimatului săvârșirea unei fapte ilicite. Prin recursul formulat, recurentul susține că instanța de apel, apreciind că nu există faptă ilicită, a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 și ale art. 1357 din C. civ. Potrivit art. 1349 din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)", iar potrivit art. 1357 din același act normativ, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord atât cu dispozițiile constituționale și cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, dispoziții convenționale care, împreună cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și celelalte instituții ale statului. Art. 70 din C. civ. prevede că: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75", iar art. 71 alin. (1) și alin. (2) din același act normativ stipulează că: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75." Conform dispozițiilor art. 72 din C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". În acest sens, art. 75 din actul normativ menționat, prevede că: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune". Potrivit art. 252 din C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.". Procedând la verificarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare și a jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs, instanța de apel a reținut că postarea realizată de intimat, pe rețeaua de socializare D., a unui material audio-video în cadrul căruia se fac afirmații cu privire la modul de dobândire a imobilelor, numărul și valoarea acestora, nu îmbracă forma unei fapte ilicite. Recurentul susține că aceste afirmații nu se încadrează în limitele libertății de exprimare, stabilite de Convenția europeană, fiind denigratoare, de natură a aduce atingere onoarei, demnității, reputației și dreptului său la imagine. Aceste susțineri nu sunt fondate. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Curtea Europeană a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă îndatoriri și responsabilități, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. Or, în cauza pendinte, instanțele devolutive au constatat că există un echilibru între libertatea de exprimare reglementată de dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul la respectarea vieții private, garantate de prevederile art. 8 din același act normativ european. Materialul audio-video și informațiile transmise prin intermediul acestuia au avut în vedere aspecte legate de activitatea profesională a recurentului, persoană publică, om politic, care a avut funcția de președinte al Consiliului Județean Vrancea, și modul de dobândire a unor bunuri de o valoare foarte mare. Fiind judecăți de valoare care nu au depășit doza de exagerare permisă persoanelor publice, aceste afirmații se încadrează în limitele libertății de exprimare. Recurentul susține că faptele determinate ce i-au fost imputate, informațiile neadevărate prezentate de intimat, sunt judecăți de valoare lipsite de orice bază factuală. Astfel, prin asocierea modului de dobândire a imobilului cu infracțiunea de furt, recurentului i s-a adus o acuzație gravă, i s-a atribuit o infracțiune pe care nu a săvârșit-o, pentru care nu a fost condamnat și i s-a încălcat prezumția de nevinovăție. În acest sens, prezintă detaliat dosarele în care a fost cercetat și judecat, dar care nu s-au finalizat cu vreo condamnare. De asemenea, expune și celelalte verificări la care a fost supus, de-a lungul timpului, și care nu au condus la concluzia că și-ar fi dobândit averea în mod ilicit. Înalta Curte reține că faptul de a expune informații de interes public, cu privire la persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la imagine și a dreptului la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanțele devolutive au aplicat corect principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului anterior evocate. Tribunalul a reținut că afirmațiile în cauză sunt judecăți de valoare, aspect care nu a fost criticat prin cererea de apel, bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Ulterior, Curtea de apel a procedat la analiza afirmațiilor intimatului, în limitele învestirii sale, pentru a stabili dacă au sau nu bază factuală. Verificând afirmațiile făcute, instanța de apel a reținut că, fiind judecăți de valoare, intimatul nu era obligat să facă dovada afirmațiilor sale, ci doar să aibă o bază factuală rezonabilă. Or, sub acest aspect, s-a stabilit că situațiile care rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, referitoare la dezbaterile publice anterioare și cercetările penale și administrative la care a fost supus recurentul constituie o astfel de bază factuală. Aceste verificări au fost expuse, pe larg, de recurent în cuprinsul cererii de recurs, pentru a se justifica caracterul denigrator al expresiei "esența furtului României", criticând împrejurările reținute în apel, și, totodată, acesta, în contextul arătat, a dezvoltat chestiunea valorii imobilelor, care ar fi mult mai mică decât cea precizată de intimat. Înalta Curte reține însă că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Instanța de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăților de valoare apreciind că maniera în care a procedat intimatul, tot om politic, este una corespunzătoare, care nu încalcă dreptul recurentului la imagine și nici nu afectează prezumția de nevinovăție, în cazul acestuia. Recurentul mai susține că au fost depășite limitele dozei de exagerare permis în cazul persoanelor publice, prin folosirea termenilor "hulpav", "corupt" și "mafiot". Înalta Curte trebuie să remarce că, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudența europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul și termenii folosiți fiind meniți să stârnească interesul cititorilor (publicului). În ceea ce privește limitele criticii admisibile, așa cum a apreciat și instanța de apel, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Astfel, un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea presei și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei). Prin urmare, stabilind existența unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate și subiectul de interes general, instanța de apel a constatat, corect, că afirmațiile făcute în materialul audio-video nu au depășit limitele libertății de exprimare. În concluzie, nici aceste critici nu pot fi primite. Recurentul afirmă, totodată, că instanța de apel a reținut, nelegal, că susținerile care le vizează pe mama și soția sa, nu îl afectează în mod direct. În realitate, în opinia sa, și acestea sunt fapte ilicite, în înțelesul art. 1357 din C. civ., întrucât se referă la săvârșirea unor fapte de natură penală și instigă opinia publică și alegătorii la ură și discriminare. Raportându-se și la aceste chestiuni de care se prevalează recurentul pentru a susține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și la aspectele care se regăsesc în cadrul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reține că raționamentul juridic al instanței de apel este în concordanță cu dispozițiile legale evocate. Astfel, Curtea de Apel București a constatat, în mod corect, că cele două persoane din familia recurentului nu au fost părți în cauză, astfel încât nu se pot face aprecieri cu privire la atingerea adusă drepturilor lor nepatrimoniale. Mai mult, afirmațiile intimatului cu privire la cele două persoane nu îmbracă forma unei fapte ilicite întrucât au fost făcute în același context al unei dezbateri publice și politice referitoare la modul de dobândire a averii recurentului, fără a se urmări denigrarea și discreditarea acestuia. În ceea ce privește susținerile subsumate de recurent aceluiași motiv de recurs, referitoare la lipsa unei argumentații a instanței de apel cu privire la prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate, se constată că acestea nu opun veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Lipsa faptei ilicite a determinat și neanalizarea celorlalte cerințe necesare răspunderii civile delictuale, cerințe care trebuie întrunite cumulativ. Astfel, recurentul înțelege să supună judecății critici care nu se grefează pe considerentele instanței de apel, iar instanța de recurs nu le poate examina în mod efectiv, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate. În concluzie, nici aceste susțineri nu pot fi primite. Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând pentru considerentele expuse, că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 571A din 22 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.