ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 387/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu B. a solicitat constatarea nulității absolute a actului de adjudecare întocmit la data de 28.09.2016, în dosarul de executare nr. 1229/2016, de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești C. și D. și repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 146/10.02.2023 Tribunalul București, secția a III- a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 354 A din 28 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 146/10.02.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Cererea de recurs Împotriva deciziei nr. 354 A din 28 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 1653 C. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Făcând trimitere la prevederile art. 551 C. civ., recurentul arată că pentru ca un drept să fie litigios trebuie să fie inclus în categoria drepturilor reale. Or, același art. 551 C. civ. menționează că dreptul de propritetate este un drept real, aflat la momentul licitației în procedura de soluționare a contestației înregistrată sub nr. x/2016. Potrivit alin. (3) al art. 1653 C. civ., dreptul supus unui proces este litigios până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, dată de la care încetează caracterul litigios. Din interpretarea dispozițiilor art. 5, art. 7 și art. 8 din Legea 77/2016, rezultă, contrar celor reținute de instanța de apel, că notificarea prin care debitorul își manifestă voința de a transmite dreptul său de proprietate asupra unui imobil către creditor, în vederea stingerii obligațiilor de plată, are natura juridică a unei proceduri prin care se declanșează un litigiu în ceea ce privește existența și întinderea dreptului de proprietate. Recurentul apreciază că este incident motivul de nulitate absolută invocat în cauză, având în vedere încălcarea incapacității speciale reglementată prin dispozițiile art. 1653 alin. (1) C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate, în persoana pârâtului care, ca practician în insolvență în circumscriția Curții de Apel București, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept care, la data dobândirii, avea caracterul de drept litigios. Actul de adjudecare contestat constituie o vânzare forțată a unui drept litigios, noțiunea de "drepturi litigioase" utilizată de art. 1653 alin. (1) C. civ. nefiind restrânsă doar la drepturile în privința cărora exista un litigiu pe rol, ci vizând orice drept supus unei contestații judiciare. Dreptul de proprietate transmis pârâtului, la data adjudecării, era un drept esențialmente litigios, în privința lui putând fi considerat că exista deopotrivă și proces și, implicit, contestație asupra fondului dreptului. Pentru recunoașterea dreptului conferit de Legea dării în plată, reclamantul a inițiat această procedură, care consta în parcurgerea obligatorie a unei faze administrative de soluționare a cererii și, în funcție de rezultatul acesteia, și a uneia judiciare. Ambele faze procesuale intră în conținutul noțiunii de "proces". Atât timp cât dreptul pretins nu fusese încă definitiv recunoscut printr-o decizie motivată a entității învestite și chemată prin lege să se pronunțe asupra notificării ori printr-o hotărâre judecătorească, după caz, dreptul în cauza și-a păstrat statutul de drept disputat, contestabil, așadar litigios. Împrejurarea că, din rațiuni de celeritate în aplicarea Legii dării în plată, de evitare a blocării rolului și activității instanțelor judecătorești, legiuitorul a instituit cele două faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativă și cea judiciară, nu înseamnă că, disputându-și dreptul - pe care trebuie să îl susțină, să-1 justifice și să-1 dovedească după aceleași reguli aplicabile în fața instanțelor judecătorești - în fața entității destinatare a notificării, cel ce a formulat notificarea se află "în afara procesului". În acest sens, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu titlu constant, în jurisprudenta sa, creată în aplicarea art. 6 par. 1 din această Convenție și în conturarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, că în noțiunea de "proces" se include în mod necesar și faza administrativă de soluționare a cererii, prealabilă sesizării instanței, pentru determinarea "duratei procedurii". În cazul în care creditorul nu contestă notificarea, obligațiile se sting prin dare în plată, chiar dacă nu automat, așa cum a reținut instanța de apel, ci în condițiile art. 7 sau 8 din lege, însă aceasta nu înseamnă că dreptul care a făcut obiectul notificării nu era unul litigios, iar în cazul în care creditorul ar fi formulat contestație, aceasta reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată care își urma cursul, procedura fiind una contencioasă. Incertitudinea realizării transferului dreptului de proprietate prin dare în plată, în vederea stingerii obligațiilor de plată, rezultând din necunoașterea poziției creditorului față de manifestarea de voință a debitorului în sensul transmiterii dreptului de proprietate, este o caracteristică inerentă, specifică dreptului litigios în dispută, nu aceasta fiind de natură a atrage calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate că dreptul analizat se afla "în proces". Această caracteristică reprezintă mai degrabă efectul, consecința naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi. Prin urmare, rezultă că raționamentul instanței de apel, interpretarea dată dispozițiilor cuprinse în Legea dării în plată sunt eronate, reținând că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a dobândit caracter litigios prin declanșarea propriu-zisă a procedurii dării în plată. Prin declanșarea procedurii dării în plată în ceea ce privește imobilul situat în București, str. x, dreptul de proprietate asupra acestui imobil a dobândit caracter litigios, fiind incidentă incapacitatea de a cumpăra acest drept, în persoana intimatului-pârât. Dreptul transmis prin actul de adjudecare era, la data organizării licitației și, respectiv, încheierii actului de adjudecare, unul litigios întrucât executarea silită viza transferul forțat al dreptului de proprietate asupra imobilului sus-menționat, din patrimoniul debitorului, reclamantul din prezenta cauză, în patrimoniul adjudecatarului, pârâtului, iar la data realizării acestui transfer, același drept forma obiectul procedurii de dare în plată. Dispozițiile cuprinse în art. 1653 alin. (1) C. civ. reprezintă o derogare de la dreptul comun, reglementând interdicția legală absolută de cumpărare prin toate modalitățile de dobândire, atât voluntară, cât și forțată, având în vedere că textul nu distinge între modurile de înstrăinare. Executarea silită reprezintă o modalitate de înstrăinare a dreptului de proprietate. De asemenea, incapacitate legală de a cumpăra este instituită intuitu personae, în considerarea titularului dobânditorului dreptului de proprietate, iar nu intuitu rei, în considerarea naturii, destinației sau situației juridice speciale a acelui bun. Orice interdicție de înstrăinare instituită intuitu personae, fie că are caracter absolut, fie că are caracter relativ, are drept scop ocrotirea intereselor persoanelor incapabile față de abuzurile terților sau, după caz, ocrotirea intereselor titularului dreptului față de abuzurile persoanelor aflate în anumite situații speciale ce pot influența condițiile vânzării. Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că, anterior organizării licitației, i s-a adus la cunoștință pârâtului faptul că bunul imobil supus executării silite are caracter litigios, în procesul-verbal de licitație din data de 15.09.2016 fiind menționat faptul că i s-a adus la cunoștință pârâtului manifestarea de voință a reclamantului de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea băncii creditoare, prin procedura dării în plată, în vederea stingerii datoriei. La 23 ianuarie 2025, recurentul a depus la dosar cererea intitulată "note de susțineri" prin care, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1653 alin. (1) și alin. (3) C. civ., a Legii nr. 77/2016 și a prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Cu depășirea termenului legal, intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursuluji -întrucât nu i-a fost comunicată dovada achitării taxei de timbru, de către instanță-, excepția nulității căii de atac față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. - arătând că recurentul a reprodus motivele de apel, fără a se raporta la considerentele instanței de apel- și a solicitat amendarea recurentului cu amendă în cuantum de 1.000 RON, în temeiul prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru formularea cu rea credință a recursului. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției netimbrării și a cererilor intimatului, precum și admiterea recursului formulat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută excepția nulității căii de atac pentru neîncadrare, criticile formulate prin memoriul de recurs nefiind unele susținute formal, așa cum a pretins intimatul, în contextul în care recurentul a invocat aspecte de nelegalitate privind sfera de aplicare a interdicției prevăzută de dispozițiile art. 1653 C. civ. raportată la prevederile Legii nr. 77/2016, criticile fiind subsumabile cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate, astfel cum s-a arătat la termenul din data de 12 februarie 2025, doar criticile expuse în memoriul de recurs depus în termen legal. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că Ordonanța de clasare din data de 10.06.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, confirmată prin încheierea din 23 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel cum a susținut intimatul-pârât. Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Prin urmare, numai hotărârea definitivă a instanței penale, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, nu și ordonanța procurorului de clasare a cauzei (chiar confirmată prin încheierea dată de judecătorul de cameră preliminară). Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează: Făcând trimitere la dispozițiile art. 5, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016, recurentul pretinde că notificarea prin care debitorul își manifestă voința de a transmite dreptul său de proprietate asupra unui imobil către creditor, în vederea stingerii obligațiilor de plată a debitului, are natura juridică a unei proceduri prin care se declanșează un litigiu în ceea ce privește existența și întinderea dreptului de proprietate. Anume, recurentul susține că dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat de intimat a dobândit caracter litigios prin declanșarea procedurii dării în plată, respectiv prin parcurgerea fazei administrative inițiate prin transmiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 77/2016. Critica este nefondată. Dreptul litigios este definit la alin. (3) al art. 1653 C. civ. ca fiind cel asupra căruia există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa (în noua definiție a dreptului litigios renunțându-se la sintagma "fondul dreptului" din conținutul prevederilor art. 1403 C. civ. de la 1864). Așa fiind, se reține că dreptul litigios este acel drept care este supus unei contestații judiciare în ceea ce privește existența sau întinderea dreptului de proprietate, constituind obiectul unui proces aflat pe rolul instanțelor judecătorești. Ca atare, condiția esențială pentru atribuirea caracterului de drept litigios vizează exclusiv demararea unei proceduri judiciare. Formularea notificării în temeiul prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016 nu îndeplinește condiția de a reprezenta un impediment la vânzarea la licitație publică din perspectiva prevederilor art. 1653 C. civ., cu consecințe asupra valabilității actului de adjudecare, astfel cum, nejustificat, susține recurentul. În cazul interdicției impuse de dispozițiile art. 1653 C. civ., legiuitorul a urmărit să pună la adăpost prestigiul profesiilor juridice interzicând cumpărarea drepturilor subiective civile, atâta timp cât ele încă formează obiectul unei proceduri judiciare, apte să aducă o schimbare în privința existenței și întinderii lor. Or, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 77/2016 nu este susceptibilă de un astfel de efect juridic, în condițiile în care procedura dării în plată nu este de natură a pune în discuție existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului -ci stingerea unei datorii-, pentru a putea fi calificat drept litigios în sensul dispozițiile art. 1653 C. civ. Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 77/2016 realizează o circumscriere a domeniului de aplicare a legii dării în plată atât sub aspectul cadrului obiectiv (ratione materiae), prin referirea expresă la "creanțe deținute asupra consumatorilor", cât și sub aspectul cadrului subiectiv (ratione personae), prin precizarea raporturilor juridice cu privire la care actul normativ este incident [alin. (1)-(3)], precum și a celor excluse [alin. (4)]. De aceea, nu pot fi văzute decât ca nefondate acele critici prin care recurentul arată că"dreptul pretins nu fusese încă definitiv recunoscut printr-o decizie motivată a entității învestite și chemată prin lege să se pronunțe asupra notificării ori printr-o hotărâre judecătorească, după caz, dreptul în cauza și-a păstrat statutul de drept disputat, contestabil, așadar litigios". Dreptul de proprietate al recurentului asupra imobilului din București, str. x, Sector 1 (teren și construcție) a existat anterior (fiind dobândit prin cumpărare în anul 1999), bunul fiind supus urmăririi silite imobiliare în dosarul de executare nr. 1229/2016 ca urmare a punerii în executare a unor titluri executorii (reprezentate de contracte de credit, contracte de fideiusiune, contract de ipotecă imobiliară și contract de ipotecă mobiliară asupra părților sociale), contracte care nu au ca obiect un imobil, obiectul contractului fiind un împrumut bancar, recurentul (debitor în dosarul de executare silită) având calitatea de garant. Așadar, nu creanța a făcut obiectul urmăririi silite, obiectul vânzării silite fiind reprezentat de bunurile debitorului (care a constituit garanții), sens în care, tocmai în vederea recuperării creanței, s-a procedat la urmărirea silită a bunului imobil, proprietatea recurentului. Imobilul a fost vândut pe calea executării silite, liber de orice sarcini și fără a exista vreun litigiu în legătură cu acesta, iar dreptul de proprietate al recurentului asupra imobilului scos la licitație publică nu a fost contestat, recurentul înțelegând să garanteze restituirea creanței bancare cu acest bun. Transmiterea notificării în cadrul mecanismului special al dării în plată nu se încadrează în sfera litigiilor avute în vedere de legiuitor la stabilirea incapacităților speciale reglementate prin dispozițiile art. 1653 C. civ., tocmai pentru că acest demers nu pune în discuție dreptul asupra lucrului care se vinde prin licitație publică, ci intenția de a transmite către creditor imobilul, cu titlu de dare în plată, în vederea stingerii debitului restant. Astfel, transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil de la debitor la creditor nu operează ex lege, ca efect al notificării de dare în plată. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 108, Curtea Constituțională a statuat că "Legea nr. 77/2016 reglementează situații specifice care nu se referă la regimul general al proprietății, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligații derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii...". Declanșarea procedurii de dare în plată - și, ulterior, contestația ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 - impune, cu necesitate, verificarea condițiilor substanțiale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 și cele referitoare la impreviziune, iar nu existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului. Partea reclamantă pretinde și că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că în noțiunea de "proces" este inclusă și faza administrativă de soluționare a cererii, prealabilă sesizării instanție (în speță, notificarea formulată în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016), pentru determinarea "duratei procedurii". Acestei susțineri partea nu îi subsumează argumente distincte de cele care au făcut obiectul celorlalte critici de nelegalitate examinate în precedent și care nu au fost primite de instanța de recurs. De altfel, invocarea de către recurent a "două faze ale procedurii de aplicare" a Legii nr. 77/2016 (respectiv, transmiterea notificării de către debitor și contestația creditorului împotriva notificării) este cel puțin improprie, ignorând etapa încheierii actului de dare în plată sau a dării în plată propriu-zise (fie prin încheierea voluntară a actului de dare în plată, fie prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de dare în plată). Prin urmare, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia "din economia dispozițiilor Legii 77/2016 rezultă că, și în ipoteza în care contestația creditorului ar fi fost respinsă, transferul dreptului de proprietate nu ar fi avut loc în mod automat, în chiar litigiul având ca obiect contestația, ci ulterior soluționării definitive a acesteia...". Pe cale de consecință, este lipsită de relevanță împrejurarea evocată de recurent, anume aceea că intimatului i s-a adus la cunoștință demararea procedurii dării în plată, în contextul în care dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat nu avea natura unui drept litigios. Ca atare, este nejustificată critica recurentului prin care a învederat caracterul nelegal al hotărârii din apel sub motivul că aceasta ar fi fost pronunțată printr-o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1653 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016. Față de cele anterior arătate, constatând caracterul legal al hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 354 A din 28 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Referitor la solicitarea intimatului de a aplica recurentului sancțiunea amenzii, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, intimatul a invocat în susținerea cererii sale formularea de către recurent a mai multor plângeri penale (în decurs de aproximativ 9 ani), aspecte ce excedează limitelor analizei prezentei cauze și, pe de altă parte, recursul formulat nu are natura unei cereri "vădit netemeinice" în sensul prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Astfel, nu s-a probat reaua-credință a recurentului în formularea căii de atac, aceasta fiind exercitată potrivit scopului pentru care a fost reglementată -recurentul având deschisă calea de atac a recursului și urmărind casarea hotărârii recurate-, iar soluția de respingere (ca nefondat) a recursului nu este prin ea însăși dovada certă a săvârșirii unui abuz de drept procesual.