ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1269/2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Secției I civile și de contencios administrativ a Tribunalului Neamț la data de 11.04.2019 sub nr. x/103/2019, astfel cum a fost modificată prin cererea adițională, înregistrată la data de 30.09.2019 (filele 262-266 vol.I), reclamantul A a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu pârâții B și C S.R.L. Neamț, să se constate caracterul ilicit al faptei pârâților de a publica articole de presă denigratoare și calomnioase, să se constate încălcarea de către pârâți a drepturilor nepatrimoniale la imagine, onoare și reputație ale reclamantului, să fie obligați pârâții la plata sumei de 200.001 lei cu titlu de daune morale, să fie obligați pârâții la publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii de condamnare, atât într-un cotidian național de largă răspândire cât și pe site-ul www.x.ro, precum și să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 33 din 22 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s-a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul Neamț la Tribunalul Bacău, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite până la data strămutării (fila 52 vol.III).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secția a II-a Civilă și de contencios administrativ sub nr.x/103/2019, la data de 20.08.2020.

Prin încheierea nr. 16 din 1 septembrie 2020, instanța a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției I Civile din cadrul Tribunalului Bacău la data de 22.09.2020 sub nr.x/103/2019*.

Prin sentința civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, instanța a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de către reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții B și C S.R.L., astfel cum a fost completată, și a respins, ca nefondate, cererile pârâților având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț și împotriva sentinței civile nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, a declarat apel reclamantul A.

3.Hotărârile pronunțate în apel

Prin încheierea nr. 2164 din 08 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/1/2022, a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamantul A și cauza a fost strămutată de la Curtea de Apel Bacău la Curtea de Apel Galați, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați la data de 19 decembrie 2022, sub nr. x/103/2019*.

Prin decizia civilă nr. 29A din 28 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, instanța a admis apelul declarat de apelantul–reclamant A împotriva încheierii de ședință din data de 09 decembrie 2019 și a sentinței civile nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Bacău. A schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 09 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț și, în consecință, a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării de către pârâta C S.R.L. și a constatat că pârâta C S.R.L. este decăzută din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică. A anulat sentința civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău și a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 119/A din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, acțiunea, așa cum a fost modificată, A respins, ca nefondate, cererile accesorii ale pârâților B și C S.R.L. de obligare a reclamantului A la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierilor pronunțate la 26 aprilie 2023 și 14 iunie 2023 și împotriva deciziei nr. 119/A din 19 iunie 2023, toate pronunțate de către Curtea de Apel Galați a declarat recurs reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea încheierilor și deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la încheierea pronunțată la 26 aprilie 2023 de Curtea de Apel Galați, recurentul a susținut că este nemotivată cu privire la soluția de încuviințare a probelor cu martorii D și E și cu stenograma discuției dintre D și E și este și contradictorie.

În acest sens, a învederat că, prin decizia civilă nr. 29 din 28 februarie 2023, prin care s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bacău, instanța de apel a constatat nelegalitatea soluției instanței de fond de încuviințare și administrare a probelor propuse de C S.R.L. în etapa fondului și a îndepărtat de la dosarul cauzei probele administrate nelegal (inclusiv proba cu martorul E și cu stenograma din dosarul penal). Ulterior, prin încheierea din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Galați a constatat expres că și în etapa apelului intimatul B este decăzut din dreptul de a administra proba cu martori (prin raportare la faptul că, în cuprinsul întâmpinării comune formulată de intimați în etapa apelului, nu au fost indicate numele și adresa vreunui martor).

Cu toate acestea, prin încheierea pronunțată la 26 aprilie 2023, instanța de apel a încuviințat din oficiu probele cu martori și stenograma din dosarul penal, cu privire la care constatase anterior că a intervenit decăderea, fără a motiva raționamentul care a condus la încuviințarea acestora, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 255, art. 258 și 315 C. proc. civ., prin încuviințarea unor probe nelegale.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a menționat că, în cadrul dosarului penal nr. x/103/2018, s-a constatat, în mod definitiv, nelegalitatea proceselor-verbale de redare a unor convorbiri telefonice interceptate în dosarele nr. x/P/2015 și nr. y/P/2015, inclusiv a stenogramelor încuviințate ca probe de către instanța de apel în prezenta cauză la termenul din data de 26 aprilie 2023. Drept urmare, a apreciat că stenogramele menționate nu putea fi avute în vedere în soluționarea prezentei cauze.

În ceea ce privește administrarea nelegală a probei testimoniale, recurentul a arătat că instanța de apel a încuviințat și administrat proba cu martorii D și E, deși martorii menționați erau în relație de dușmănie cu recurentul, fiind astfel eludate prevederile 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

A învederat că, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei penale, s-a constatat faptul că martorii audiați în prezenta cauză au ajutat cu buna-știință DNA să obțină pretinse probe nelegale, care să conducă la concluzia că recurentul s-ar face vinovat de comiterea unor pretinse infracțiuni, iar această conduită nu poate fi calificată decât o relație de dușmănie, așa cum este definită de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că aceste nelegalități comise de martorii din dosarul penal nr. x/103/2018 l-au determinat să formuleze o plângerea penală împotriva acestora pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, plângere înregistrată pe rolul Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 02 mai 2023.

În acest sens, a apreciat ca fiind eronate considerentele instanței de apel din încheierea de la termenul din data de 14 iunie 2023, potrivit cărora formularea plângerii penale ar indica „doar faptul că reclamantul are o anumită opinie asupra unor acțiuni realizate de către martor”, în condițiile în care plângerea penală menționată trebuie coroborată cu aspectele reținute de instanța penală în cadrul dosarului penal nr. x/103/2018 - rezultând astfel, atitudinea pe care martorii o manifestă față de recurent.

În acest context, apreciind că hotărârea instanței de apel, prin care s-a reținut că nu există faptă ilicită, este fundamentată pe aceste două probe nelegale, a concluzionat că încheierile și decizia atacată trebuie casate și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 30 din Constituția României, art. 70 - 75 și art. 1349 C. civ.

Sub acest aspect a învederat că, în mod nelegal, s-a reținut că nu există faptă ilicită, instanța de apel limitându-se la analiza unei singure condiții a răspunderii civile delictuale și concluzionând, în mod greșit, asupra inexistenței acesteia, în condiții în care, prin articolele denigratoare publicate, intimații au depășit limitele libertății de exprimare.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a menționat că prin cele trei articole publicate, obiect al litigiului pendinte, intimații au prezentat mai multe afirmații calomnioase la adresa acestuia, cu scopul de a induce opiniei publice ideea că este un politician corupt, afectându-i astfel imaginea personală și profesională. Astfel, a subliniat că intimații au distorsionat intenționat datele și au prezentat informații false, fără bază factuală suficientă și fără o minimă verificare a informațiilor publicate. A menționat, de asemenea, că limbajul folosit în cuprinsul articolelor de presă, contrar celor reținute de instanța de apel, nu este unul adecvat demersului indicat, fiind folosit pentru a induce ideea publicului că recurentul-reclamant, în calitatea sa de președinte al Consiliului Județean Neamț, a întreprins ilegalități și fapte de corupție.

Totodată, a menționat, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că interesul public abordat și calitatea reclamantului nu pot justifica depășirea limitelor libertății de exprimare.

În ceea ce privește baza factuală suficientă, recurentul a învederat că, diametral opus reținerilor nelegale ale Curții de Apel Galați, împrejurarea că există o hotărâre de condamnare cu siguranță nu poate certifica ca adevărate afirmațiile denigratoare ale intimaților-pârâți cu privire la pretinse fapte ilicite/infracțiuni care nu au legătură cu dosarul penal în care a fost pronunțată condamnarea.

Concluzionând, a solicitat să se constate îndeplinite condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților și, în consecință, admiterea recursului, casarea încheierilor și deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește criticile formulate împotriva încheierilor atacate, au solicitat înlăturarea acestora, ca nefondate, apreciind că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., prin încuviințarea probelor cu stenogramă și declarațiile martorilor, chiar și în condițiile în care intimatul persoană fizică fusese decăzut din dreptul de a propune probe. Totodată, au apreciat că hotărârea instanței este suficient motivată și nu conține elemente contradictorii.

Cu referire la criticile formulate împotriva deciziei atacate, intimații-pârâți au solicitat respingerea acestora, ca nefondate, având în vedere că, în opinia acestor, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, precum și o corectă interpretare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

1.Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierilor de ședință din 26 aprilie 2023 și din data de 14 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, în esență, o încuviințare și o administrare nelegală a probelor din dosar, cu referire la proba cu stenogramă și proba testimonială, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 255, art. 258 și 315 C. proc. civ., precum și o nemotivare și o motivare contradictorie a măsurii de încuviințare, din oficiu, a probelor mai sus menționate.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Din conținutul normativ al textului legal evocat rezultă atât principiul, care dă expresie rolului activ al judecătorului, conform căruia admiterea sau respingerea unei probe este lăsată la aprecierea instanței, cât și condițiile pentru admisibilitatea probelor.

De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel are competența de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, precum și administrarea unor probe noi, dacă acestea sunt necesare soluționării cauzei.

Prin urmare, legea acordă instanței un drept de apreciere cu privire la probele propuse de părțile litigante ce trebuie administrate, evaluând, în funcție de circumstanțele speței, relevanța și pertinența acestora. În egală măsură, în cazul în care instanța apreciază necesară administrarea unor probe suplimentare, care nu au fost propuse de părți, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, poate dispune, din oficiu, administrarea acestora, dacă întrunesc condițiile art. 255 C. proc. civ.

Aplicând aceste dispoziții la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că, prin încheierea din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Galați a constatat că intimatul-pârât persoană fizică a fost decăzut din dreptul de a administra probe. Cu toate acestea, instanța, având în vedere obligația sa de a stabili corect situația de fapt, a considerat necesară administrarea unor probe suplimentare pentru a asigura justa soluționare a cauzei. Astfel, a dispus din oficiu administrarea probei cu stenograma discuției dintre D și E, aflată deja la dosar, precum și audierea celor doi martori menționați.

Or, raportat la dispozițiile legale sus evocate, această soluție este legală, deoarece se încadrează în prerogativele instanței de fond de a stabili relevanța și admisibilitatea probelor necesare soluționării cauzei. Mai mult, întrucât instanța are rol activ în proces, încuviințarea probelor din oficiu este justificată de necesitatea clarificării situației de fapt, neputând fi considerată o măsură nejustificată sau contradictorie, așa cum susține recurentul-reclamant.

Cât privește motivarea instanței, deși aceasta este sumară, fiind întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ea este suficientă, clară și coerentă, respectând cerințele de motivare prevăzute de lege, având în vedere că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părților și instanțelor de control judiciar să înțeleagă raționamentul pe care se bazează soluția adoptată.

În ceea ce privește criticile formulate care vizează legalitatea soluției de încuviințare a celor două probe discutate în cauză, respectiv proba cu stenogramă și testimonială cu cei doi martori, raportat la admisibilitatea acestora, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele:

Cu referire la stenograma din dosarul penal nr. x/P/2015, recurentul-reclamant a învederat, prin memoriul de recurs, că acesta este nelegală, întrucât în cadrul deciziei penale nr. 190 din 10 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/103/2018, Curtea de Apel Brașov a constatat această probă este lovită de nulitate absolută, astfel că stenograma menționată nu putea fi avută în vedere în soluționarea prezentei cauze.

Totuși, din analiza hotărârii atacate reiese că, deși instanța de apel a încuviințat administrarea probei, aceasta nu a fost utilizată efectiv ca element probator determinant în soluționarea cauzei. În motivarea deciziei, instanța nu a făcut referiri exprese la conținutul stenogramei și nu și-a întemeiat soluția pe aceasta, ceea ce demonstrează că respectivul înscris nu a influențat în mod decisiv raționamentul judiciar.

În aceste condiții, susținerile recurentului-reclamant nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării legalitatea hotărârii instanței de apel. Argumentația sa nu combate efectiv considerentele instanței inferioare, ci se bazează pe o premisă eronată, încercând să creeze un raționament artificial care să conducă la casarea încheierii și a deciziei atacate. Prin urmare, aceste critici nu pot fi reținute ca temeinice și nu justifică admiterea recursului.

În ceea ce privește admisibilitatea probei testimoniale prin audierea martorilor D și E, recurentul-reclamant a susținut că această probă nu era permisă conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care ar fi fost încălcate de instanța de apel. Motivul invocat a fost existența unor relații de dușmănie între martori și recurent, aspect care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la excluderea acestor declarații din proces.

Pentru a argumenta această pretinsă incompatibilitate, recurentul a susținut că martorii audiați ar fi contribuit, în mod conștient, la obținerea unor probe nelegale de către Direcția Națională Anticorupție, probe care ar fi condus la formularea unor acuzații penale împotriva sa. În acest context, recurentul a apreciat că această conduită demonstrează existența unei atitudini ostile și a unei veritabile stări de înverșunare a martorilor față de el. Mai mult decât atât, acesta a invocat existența unei plângeri penale înregistrate pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată chiar de el împotriva celor doi martori, considerând că acest element confirmă natura conflictuală a relației dintre părți.

Analizând aceste susțineri, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că argumentele recurentului nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care stabilește cazurile de incompatibilitate a martorilor pe motiv de dușmănie față de una dintre părți.

Pe de o parte, implicarea martorilor într-o investigație penală desfășurată de DNA împotriva recurentului nu echivalează automat cu existența unei stări de dușmănie. Faptul că martorii au furnizat declarații sau alte informații relevante în cadrul unei anchete nu reprezintă, prin el însuși, un indiciu suficient al existenței unui conflict personal sau al unei ostilități directe între aceștia și recurent. Însăși finalitatea unui proces penal presupune colectarea de probe, iar implicarea unor persoane în furnizarea acestora, chiar și în defavoarea unei părți, nu constituie automat dovada unei animozități personale.

Pe de altă parte, în ceea ce privește existența plângerii penale, Înalta Curte observă că plângerea penală invocată de recurent a fost formulată la data de 2 mai 2023, ulterior momentului la care instanța de apel a dispus încuviințarea probei testimoniale. Acest aspect are o relevanță semnificativă, întrucât la momentul încuviințării probelor nu exista niciun indiciu formal privind o eventuală relație de dușmănie între recurent și martori. Mai mult decât atât, simpla existență a unei plângeri penale nu este suficientă pentru a dovedi existența unei relații de dușmănie, întrucât aceasta poate fi rezultatul unei percepții subiective a reclamantului cu privire la acțiunile martorilor, fără ca ele să aibă neapărat o conotație conflictuală.

Recurentul susține că martorii nu au fost doar simpli colaboratori ai DNA, ci că aceștia ar fi manifestat o ostilitate clară față de el, dorind în mod deliberat să contribuie la incriminarea sa. Or, aceste afirmații sunt simple deducții ale recurentului și nu constituie probe obiective care să ateste existența unei relații de dușmănie în sensul cerut de lege. Starea de dușmănie presupune existența unui conflict direct, concret și verificabil între martor și una dintre părți, iar acest aspect nu poate fi demonstrat exclusiv prin speculații sau prin interpretări subiective ale unor fapte.

În acest context, decizia instanței de apel, de a admite audierea celor doi martori, nu încalcă dispozițiile legale invocate de recurent, ci se înscrie în marja de apreciere conferită judecătorului prin lege de a aprecia admisibilitatea probelor și de a evalua pertinența, concludența și legalitatea acestora. Mai mult decât atât, nu s-a demonstrat că declarațiile martorilor ar fi fost afectate de o lipsă de obiectivitate sau că ar fi fost date cu rea-credință, astfel încât să se justifice excluderea acestora din proces.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierile recurate au fost pronunțate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurentul a criticat soluția instanței de apel sub două aspecte esențiale. Pe de o parte, acesta a susținut că instanța a reținut în mod eronat inexistența faptei ilicite în sarcina intimaților-pârâți, iar, pe de altă parte, recurentul a arătat că instanța de apel s-a limitat la examinarea unei singure condiții a răspunderii civile delictuale, fără a analiza ansamblul elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii, ceea ce, în viziunea sa, echivalează cu o aplicare greșită a normelor legale incidente.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care recurentul și-a întemeiat prezentul recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond.

În fapt, reclamantul este om politic, membru al Partidului F (F) de peste 20 de ani, deținând din anul 2010 calitatea de președinte al F Neamț, iar, din anul 2016, pe aceea de președinte al Consiliului Județean G, în mandatul 2012 – 2016 fiind și deputat în Parlamentul României, iar, din 2007, fiind președintele H Piatra-Neamț.

Pe site-ul x.ro, au fost publicate, în perioada 22 februarie 2018 – 16 septembrie 2019, șase articole semnate de pârâtul B, în calitate de jurnalist, în cuprinsul cărora sunt dezbătute subiecte ce privesc modalitatea de completare a unor declarații de avere de către reclamantul A, respectiv bunurile ce fac obiectul acestor declarații, (articolul din data de 22 februarie 208, intitulat (...); articolul din data de 5 septembrie 2018, intitulat (...); articolul din data de 19 iulie 2018, intitulat (...), subiecte ce vizează fapte de natură penală imputate reclamantului sau pretinsul control pe care acesta îl exercita asupra unei televiziuni locale ( articolul din data de 1 mai 2018 intitulat „(...)”; articolul din data de 25 august 2018, intitulat (...)?, respectiv subiecte ce vizează omisiunea autorităților de a lua măsuri cu privire la poluarea râului I în considerarea relației apropiate pe care reclamantul ar avea-o cu persoana care ar controla societatea a cărei activitate cauzează poluarea (articolul din data de 16.09.2019, intitulat (...)?.

Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului – dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, prima instanță a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată, stabilind că informațiile difuzate de jurnalist în articolele publicate pe platforma online nu constituie o faptă ilicită, conform dispozițiilor Codului civil sau ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța a considerat că există o bază factuală suficientă, articolele abordează un subiect de interes general, iar buna-credință a jurnalistului a fost dovedită.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, confirmând soluția primei instanțe.

În esență, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, invocând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare și răspunderea civilă delictuală.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel neîntrunirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 1357 C. civ., având în vedere considerentele ce urmează:

Potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Art. 8 din Convenția Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenței faptei ilicite, respectiv a depășirii limitelor libertății de exprimare, și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei și au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenței faptei ilicite, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în analiza criteriilor enunțate anterior, a reținut că, în cuprinsul celor șase articole indicate punctual, au fost dezbătute subiecte de interes general care au vizat activitatea unei persoane publice, om politic, respectiv președintele Consiliului Județean G, că fiecare articol în parte are bază factuală suficientă, că nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe a jurnalistului, iar, în ceea ce privește forma și stilul folosite, autorul a folosit un limbaj adecvat demersului efectuat, menit să atragă atenția publicului larg și să sublinieze anumite împrejurări, astfel că nu se poate conchide în sensul că a fost depășita limita libertății de exprimare.

Cu privire la această constatare a curții de apel, recurentul-reclamant a susținut că instanța a ajuns la concluzia inexistenței faptei ilicite, reținând în mod greșit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanța de recurs menționează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Totodată, se reține că, în privința informațiilor dintr-un articol de presă, conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă.

Procedând la o analiză detaliată a cauzei prin raportare la probele administrate, cu privire la baza factuală a articolelor de presă incriminate, instanța de apel a reținut în privința articolului din 22 februarie 2018, prin care au fost semnalate anumite neconcordanțe între veniturile lunare ale familiei reclamantului și împrumuturile făcute și autoturismele folosite aceeași familie, menționate în declarațiile de avere, că afirmațiile din articol nu au caracter denigrator, fiind prezentate într-o manieră logică, cu bază factuală suficientă regăsită în declarațiile de avere publice și în împrejurările de notorietate publică, semnalate și în alte publicații.

În ceea ce privește articolul din 5 septembrie 2018, prin care se continuă aceeași investigație jurnalistică cu privire la autoturismul condus de reclamant, instanța de apel a constatat că afirmațiile jurnalistului sunt atât imputări de fapte determinate, care au bază factuală suficientă, regăsită în registrele publice indicate în extras, cât și judecăți de valoare ale autorului protejate, în sensul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană, ca parte esențială a dreptului la liberă exprimare.

Cu privire la articolul din 19 iulie 2018, prin care se continuă aceeași investigație jurnalistică cu privire la declarația de avere completată de reclamant, curtea de apel a reținut că afirmațiile din articol nu au caracter denigrator, fiind prezentate într-o manieră logică, cu bază factuală suficientă regăsită în declarațiile de avere publice și în registrele publice indicate în extras.

Referitor la articolul din 1 mai 2018, prin care se aduc în atenția publicului cercetări penale cu privire la modul în care au fost împărțite, în G, sumele de bani alocate către primării de către Ministerul Dezvoltării și cu eventuale plăți făcute de primării și societăți de construcții către televiziunea J din Piatra Neamț, instanța de apel a constatat că în prezentarea informațiilor, jurnalistul a făcut trimitere la dosare înregistrate la instituțiile statului, respectiv la Serviciul Teritorial Bacău al DNA.

De asemenea, a reținut că, potrivit declarațiilor martorului D, exista o implicare a reclamantului A în activitatea societății ce deținea televiziunea J și în politica editorială a acesteia din urmă, informațiile furnizate reprezentând o probă suficientă pentru ca afirmația realizată de autorul articolului în cauză, conform căreia reclamantul este cel care controlează televiziunea prin interpuși, să nu reprezinte o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 72 și art. 75 și art. 253 C. civ., raportate la art. 1349 C. civ. și la jurisprudența Curții Europene,

Cu referire la afirmația potrivit căreia nu este exclus ca A să fie cel puțin audiat într-un dosar în care DNA investighează „matrapazlâcurile” de la prima ediție a Târgului de Crăciun de la G, Curtea de Apel Galați a concluzionat că aceasta reprezintă o apreciere personală a jurnalistului în sensul că reclamantul ar putea fi audiat, aprecierea acestuia fiind justificată, în primul rând, de calitatea reclamantului–președinte al Consiliului Județean G, în împrejurarea în care Târgul de Crăciun a fost finanțat de la bugetul Consiliului Județean G, iar, potrivit procesului-verbal de constatare din 15.06.2017 încheiat de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Neamț, nu au fost respectate prevederile legale în efectuarea achizițiilor publice.

În ceea ce privește articolul din 25 august 2018, care aduce în discuție intenția reclamantului de angajare a unei persoane care să realizeze acte de violență asupra unui jurnalist incomod, instanța de apel a reținut că afirmațiile vizează o situație faptică concretă, fiind confirmate de declarațiile martorilor audiați în cauză și de interpelarea înregistrată sub nr. x/18.09.2018 la Camera Deputaților. Cu trimitere la limbajul folosit, instanța a reținut că expresiile folosite sunt înscrise în scopul demersului efectuat acesta fiind acela de a atrage atenția publicului larg asupra unor împrejurări de o gravitate deosebită, astfel că nu poate fi reținută o încălcare a obligației de exercitare cu bună-credință a dreptului la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană.

Cu privire la ultimul articol încriminat, din 16 septembrie 2019, care vizează omisiunea autorităților de a lua măsuri cu privire la poluarea râului I, instanța de apel a constatat că nu activitatea sau persoana reclamantului sunt vizate de articolul în cauză, ci activitatea, respectiv omisiunea unor instituții publice, fiind evocate chestiuni de interes general, cum sunt poluarea râului I și activitatea instituțiilor statului. Deși este sugerată o anumită reținere a funcționarilor publici de a acționa împotriva intereselor unor apropiați de-ai reclamantului, acestuia nu îi sunt reproșate fapte reprobabile concrete.

Totodată, a reținut că, și în măsura în care afirmațiile ar fi interpretate ca fiind prejudiciabile inclusiv la adresa reclamantului, judecățile de valoare emise de pârâtul B se înscriu în „marja de exagerare și de provocare” admisibilă în demersul jurnalistic, potrivit jurisprudenței Curții Europene.

În concluzie, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că jurnalistul a depus diligențe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolele postate, existând o bază factuală rezonabilă.

În acest punct al analizei, Înalta Curte trebuie să menționeze că instanța de recurs nu are competența de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Or, recurentul-reclamant, susținând că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că afirmațiile publicate au bază factuală suficientă, în realitate, solicită instanței de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba