ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2024

Pretențiile deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24.02.2020, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A., B., C., D., E., F., H., în contradictoriu cu pârâții I., J. și K. S.R.L., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâți prin campania de presă defăimătoare derulată la adresa reclamanților prin publicarea articolelor indicate în acțiune pe site-ul online de știri L. precum și pe rețeaua de socializare x prin care s-a adus atingere drepturilor la viața privată, demnitate, onoare; să dispună obligarea pârâților în solidar la plata în favoarea reclamanților a următoarelor sume de bani: către reclamanta A. suma de 50.000 euro; către reclamantul M. suma de 25.000 euro; către reclamantul N. suma de 10.000 euro; către reclamantul G. suma de 20.000 euro; către reclamantul H. suma de 10.000 euro; către reclamantul D. suma de 5000 euro; către reclamantul O. suma de 2500 euro; să dispună obligarea pârâților la înlăturarea articolelor cu conținut defăimător ce fac obiectul acestei acțiuni de pe site -ul ziardecluj.ro precum și la publicarea dispozitivului hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză atât pe site-ul de știri "L." cât și într- un ziar de circulație națională; să dispună interzicerea publicării pe viitor, de către pârâți a oricăror informații defăimătoare la adresa reclamanților prin care se lezează dreptul la propria imagine, onoare, reputație, demnitate și dreptul la viața privată; să dispună obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 824 din 03.12.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2020, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și, în consecință, a fost constatat caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâți prin campania de presă cu caracter defăimător; au fost obligați pârâții I. și P. S.R.L., în solidar, la plata cu titlu de daune morale a: sumei de 50.000 RON către reclamanta A.; sumei de 25.000 RON către reclamantul M.; sumei de 10.000 RON către reclamantul N.; sumei de 20.000 RON către reclamantul G.; sumei de 10.000 RON către reclamantul H.; sumei de 5.000 RON către reclamantul D.; sumei de 2.500 RON către reclamantul O.; a fost respinsa ca neîntemeiată cererea reclamanților de interzicere a publicării pe viitor, de către pârâți, a oricăror informații defăimătoare; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanții A., M., N., G., H., D., O. a sumei de 100 RON pentru fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 1.683 RON cu titlu de onorariu avocațial și către reclamantul M. a sumei de 1.517 RON cu titlu de onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., F., H. și pârâții I., J. și P. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 237A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă s-a admis în parte apelurile declarate de reclamanții A., B., C., D., E., F. și H. și de pârâții I., J. și P. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 824 din 03.12.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul civil nr. x/2020, pe care a schimbat-o în sensul că obligă pe pârâți în solidar să plătească reclamanților C., D., E. și H. câte 5.000 RON, cu titlu de daune morale. Menține restul dispozițiilor sentinței. Respinge ca inadmisibil apelul declarat de reclamanți în ceea ce privește pretențiile având ca obiect înlăturarea articolelor cu conținut defăimător ce fac obiectul acțiunii de pe site-ul ziardecluj.ro și publicarea dispozitivului hotărârii pe același site și într-un ziar de circulație națională. Respinge cererea apelanților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 20 martie 2023, au declarat recurs pârâții I., J. și P. S.R.L., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. După prezentarea situației de fapt ce a generat litigiul dedus judecății, au arătat că prin publicarea articolelor de presă și-au exercitat libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a putea aprecia dacă dreptul la libera exprimare a fost exercitat conform exigențelor legale, atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia trebuie analizat cu prioritate dacă ingerința produsă este una legitimă sau una ilegitimă. Apreciază că libertatea de exprimare a presei este mult mai largă decât libertatea de exprimare a altor persoane și permite o doză de exagerare în expunerea ideilor de interes public. Presa are un rol central în orice societate democratică, având dreptul și obligația de a comunica cetățenilor orice informații de interes public. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că jurnaliștii au dreptul, în exercițiul libertății de exprimare, de a uza de o anumită doză de exagerare și chiar provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Subliniază considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în cauza Dalban c. României, conform cărora este "inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității", considerente pe care prima instanță le-a omis în soluționarea cauzei. Arată că în exprimarea informațiilor și judecăților de valoare jurnaliștii nu sunt ținuți să facă dovada adevărului absolut. Judecățile de valoare sunt marcate subiectiv, fiind particulare și nu pot fi universalizate, putând fi argumentate, dar nu și demonstrate, în timp ce faptele trebuie probate. Consideră că pentru cenzurarea libertății de exprimare a presei este imperios necesar ca instanța să rețină că această măsură este necesară într-o societate democratică. Reiese din jurisprudența Curții faptul că jurnalistul nu este ținut la a proba adevărul absolut la momentul în care emite o judecată de valoare. Instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că judecățile de valoare expuse au fost fundamentate pe o bază factuală minimă, astfel cum impune jurisprudența convențională. În raport de condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, arată că instanța de apel și-a întemeiat decizia pe existența intenției de a defăima reclamanții cu rea-credință. Intenția recurenților a fost aceea de a prezenta un subiect foarte sensibil și de real interes pentru public, respectiv mersul industriei media și obiectivitatea acestuia raportat la instituțiile care pretind că sunt oneste. Subiectul este unul de interes local, fiind justificată publicarea articolelor de presă. Prin publicarea articolelor reclamate, recurenții arată că au urmărit să tragă un semnal de alarmă cititorilor cu privire la jurnaliștii pe care îi lecturează în mod frecvent și moralitatea acestora, pentru ca ulterior cititorii să filtreze singuri informația și să înțeleagă că nu toate articolele de presă au la bază jurnaliști pregătiți, etici sau care comunică date într-un mod complet obiectiv. Apreciază că nu se poate reține un comportament ilicit și de rea-credință în sarcina recurenților doar prin simplul fapt că anterior publicării articolelor au existat diverse tensiuni între reclamanți și pârâți, instanța fiind învestită strict cu analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Limbajul criticat de instanța de apel a implicat simple exagerări umoristice, nicidecum afirmații care să lezeze demnitatea/imaginea reclamanților. Instanța de apel nu a avut în vedere la soluționarea cauzei împrejurarea că cele redate de recurenți au fost judecăți de valoarea ce nu pot fi cenzurate conform jurisprudenței CEDO pentru simplul motiv că reclamanții se consideră deranjați de limbaj. Instanța de apel a soluționat cauza prin reținerea unei pretinse prejudicieri a imaginii și demnității reclamanților prin raportare la articole care nu îi menționează expres. Instanța a statuat că fapta ilicită săvârșită de recurenți este reprezentată de încălcarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist, în condițiile în care Codul deontologic al jurnaliștilor nu este un act normativ obligatoriu pentru jurnaliști, motiv pentru care nu se poate vorbi de o încălcare a acestuia. Reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului, condiție esențială pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Conform art. 1349 din C. civ. este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor legale. Cum prejudiciul în sine nu a putut fi probat de reclamant, Curtea nu a aplicat normelor instituite de art. 1349 din C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații A., F., C., H., D., E., B. au depus, la 31 mai 2023, întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, calificată de instanță ca fiind excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în criticile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 aprilie 2023 și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului C4. După epuizarea procedurii de regularizare, a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenții-pârâți, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Prin cererea de recurs promovată în cauză se invocă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." În argumentarea acestui motiv de casare se susține că soluția instanței de apel este consecința aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmațiile pârâților nu îmbracă forma unei fapte ilicite, nu există vinovăție, jurnaliștii nu sunt ținuți să facă dovada adevărului absolut, iar libertatea de exprimare a presei este mult mai largă decât libertatea de exprimare a altor persoane și permite o doză de exagerare în expunerea ideilor de interes public. Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., H., în contradictoriu cu pârâții I., J. și K. S.R.L., au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâți prin campania de presă defăimătoare derulată la adresa reclamanților prin publicarea articolelor indicate în acțiune pe site-ul online de știri L., precum și pe rețeaua de socializare x, prin care s-a adus atingere drepturilor la viața privată, demnitate, onoare și la repararea prejudiciului adus. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea, în presă, a unui limbaj denigrator, defăimător, suburban, uzitat de către pârâți în articolele publicate la adresa reclamanților, în prezentarea opiniei publice a unor insulte, jigniri, acuzații extrem de jignitoare și defăimătoare la adresa reclamanților. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamanților la protecția reputației lor - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depășirea limitelor sale. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte care să fie de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a celui ce prezintă informația (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză concretă a afirmațiilor recurenților–pârâți, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reținând, în mod corect, că acestea depășesc inclusiv caracterul unui pamflet, deoarece conțin cuvinte și expresii jignitoare, defăimătoare, vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei și informații, nefiind schimbat cu nimic caracterul denigrator al afirmațiilor făcute prin articolele publicate, cu atât mai mult cu cât defăimarea unei persoane se poate realiza chiar dacă informația respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului. Astfel, informarea pretins realizată prin intermediul articolelor de presă se putea realiza și în lipsa unor aprecieri și aspecte referitoare la persoana și viața privată a persoanelor vizate, mai ales că aceste aspecte și aprecieri nu întrunesc calitatea de informație verificată, exactă, demnă de crezare și nu sunt de natură a aduce un element de noutate în raport de informațiile cuprinse în articolele altor gazetari, de natură a contribui la dezbaterea publică a subiectului demersului jurnalistic. De asemenea, instanța de apel a efectuat un examen sumar al jurisprudenței CEDO care să reflecte modul în care este văzut interesul public în diverse cauze și a reținut că, deși pârâții au afirmat că au avut ca scop informarea publicului cu privire la diferite aspecte și nereguli din breasla jurnaliștilor, precum și diverse acțiuni imorale ale unor colegi jurnaliști, care abordează această meserie doar dintr-o manieră exclusiv comercială, examinând conținutul concret al afirmațiilor incriminate, în mod corect a reținut instanța de apel că acestea nu au legătură cu așa-zisul interes public afirmat de pârâte. Or, în acord cu cele statuate de instanța de apel, expresiile uzitate în cuprinsul articolelor de presă incriminate ("boschetari de presă", "orătănii", "papagali", "victime ale lui alexa", "piscotari", "milogi", "frustrați", "impostori profesionali", "muieri cu condei", "gangav", "fetițe prea-ploconite", "facturiști", "agramați", "japițe", "cooperativă de presă", "asociația ploconelilor de presă", "analfabet", "facturist", "ratat profesional", "hoț de exclusivități", "frustrat", "jurnalist no name, fără operă", "căpușă sinecuristă", "lipsit de caracter", "otreapa", "laș", "limbric profesional", "oxiur", "are 40 de ani și fără realizări sociale și profesionale", "nu a fost în stare să facă niciun copil", "zevzec", "APPC-iștii ăștia sunt mai rău ca și prostituatele ce fac un bot la semafor lângă statuia lui Baba-Novac: țineți minte cum s-au bătut între ei pentru niște iPad-uri acum doi ani, scule luate în concubinaj cu factorul politic pe un proiect dubios pe bani europeni? Noi, ținem! În general, APPC stă capră pentru orice bănuț. În ultimii doi ani, a stat capră în fața Q. și a milionarului R., care le-au sponsorizat apeceilor evenimente de o importanță atât de covârșitoare, că toți le-au uitat a doua zi. APPC-iștii sunt ca și testicolele - participă dar nu se bagă.") sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâților, reflectând intenția de a defăima persoanele vizate și reaua-credință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. În ceea ce privește baza factuală a judecăților de valoare, pe care le susțin în cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că recurenții-pârâți au depășit limitele libertății de exprimare. În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane. Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, enunțate și analizate de către instanța de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008). Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâților a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamanți și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 5.000 RON către fiecare dintre reclamanți. Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamanți, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă. Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 5.000 RON al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamanților, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs. În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane. Referitor la îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, recurenții au susținut că instanța de apel a constatat, în mod nelegal, existența acestuia în condițiile în care acesta nu a fost dovedit. În principiu, în raport de obiectul material și juridic al acțiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputație) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existența unui prejudiciu, nu și întinderea lui. Având în vedere natura neeconomică a prejudiciului moral, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că întrucât acesta, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităților materiale, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Ca urmare, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat și la atitudinea adoptată de pârât atât la momentul săvârșirii faptelor ilicite, cât și la alte circumstanțe factuale relevante. Înalta Curte observă că, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite pentru prejudiciul cauzat, curtea de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamanților la viață privată, la demnitate, la respectul datorat. Ca atare, instanța de apel a avut în vedere criteriile necesare stabilirii și acordării unor daune morale în cauză, inclusiv prejudiciul moral și de imagine suferit de reclamanți și prejudiciul moral direct constând în suferința pricinuită acestora ca urmare afirmațiilor pârâților la adresa lor. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți. Având în vedere cererea intimaților-reclamanți de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, față de dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., cererea va fi respinsă, ca neîntemeiată, deoarece nu au fost atașate înscrisurile care să facă dovada existenței și întinderii sumelor cheltuite cu acest titlu.