ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1851/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cererii de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bolintin Vale sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciu produs prin fapta săvârșită la data de 06.12.2018 și prin difuzarea filmării realizate cu această ocazie în mediu on-line (Facebook, youtube); publicarea întregii hotărâri ce se va pronunța pe conturile acestora de Facebook în cadrul acestei rețele de socializare.

Sentința de declinare

Prin sentința civilă nr. 1168/2019, Judecătoria Bolintin Vale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, raportat la obiectul pricinii și valoarea acesteia.

Sentința tribunalului

Prin sentința civilă nr. 11 din 29 ianuarie 2021, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes invocate de pârâtul D. și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâților C. și D..

Decizia curții de apel

Prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021, pronunțate de Tribunalul Giurgiu, ca nefondat.

În motivare, curtea de apel a reținut o situație de fapt parțial diferită de instanța de fond, dar a păstrat soluția acesteia, completând motivarea pe anumite aspecte.

Astfel, s-a arătat că manifestările pârâților din 6 decembrie 2018 au avut caracterul unui protest civic, inclusiv cele privind folosirea de lozinci, care echivalează cu un scenariu folosit pentru sublinierea unor idei.

Curtea de apel a reamintit părților că, în realitate, comportamentul anterior al reclamantului a ajuns în atenția publicului sub forma unui scandal mediatic de amplitudine mult mai mare decât acțiunea pârâților, reținând totodată că societatea reacționează la acțiunile politicienilor cu o doză de exagerare suplimentară, însă cât timp aceasta se menține în niște marje de proporționalitate, această reacție nu poate fi sancționată prin antrenarea răspunderii civile, în sensul solicitat de reclamanții apelanți.

S-a constatat că prima instanță a analizat în mod corect două aspecte delictuale, respectiv participarea pârâților la incidentul din data de 6 decembrie 2018 și difuzarea în mediul on-line a înregistrării acestui incident.

Concluzia instanței de apel a fost în sensul că asocierea reclamantului cu afirmațiile licențioase la adresa unei categorii de cetățeni și pasivitatea sa în a se distanța de acestea au reprezentat resortul acțiunilor pârâților, iar aceste acțiuni se încadrează în limitele de critică permise în cazul persoanelor publice politice (limite care, în jurisprudența CEDO, sunt mai largi decât cele aplicabile persoanelor particulare).

Faptul că, spre deosebire de modalitatea de abordare a subiectului de diferite publicații care au relatat corect că apelantul-reclamant doar a fost prezent la acea petrecere, pârâții au susținut:

"A. a făcut afirmații la adresa diasporei", "A. a avut nesimțirea pentru a jigni niște români", "să spunem ce a făcut domnul A.",:

"a jignit diaspora la o nuntă... a început să... vină diaspora să ne pișăm pe ea", nu reprezintă o inducere în eroare opinia publică, pentru că acțiunea în sine nu a avut ca scop informarea publicului, ci sancționarea comportamentului unei personalități politice, exprimarea indignării publice față de aceasta.

Instanța a arătat că, sub aspect juridic, în raport cu apelantul reclamant, devin relevante dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., acțiunea pârâților fiind direct provocată de cea a apelantului reclamant (ce constă în asocierea cu afirmații licențioase și pasivitatea în dezavuarea acestora, sens în care nici prima instanță nu a reținut că apelantul reclamant ar fi fost cel care a făcut afirmațiile jignitoare sau că ar fi cântat sau comandat melodia ce cuprindea aceste afirmații); or, aceste dispoziții se aplică pârâților într-o manieră exoneratoare de răspundere civilă delictuală sub aspectul atingerilor aduse demnității.

A fost respinsă și critica reclamanților privind calitatea pârâtului C. la protest, care a participat îmbrăcat în vesta galbenă a mișcării rezist, instanța reținând că acesta a participat activ atât la acțiunea de protest, cât și la diseminarea acesteia în mediul online, fiind menținută atât soluția cât și motivarea primei instanței, în sensul existenței caracterului exonerator de răspundere civilă delictuală (din perspectiva dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.) pentru acțiunea de protest.

Critica reclamantei privind implicarea sa a fost, de asemenea, înlăturată, cu motivarea că statutul de om politic al soțului se răsfrânge implicit și asupra reclamantei, nefiind îndeplinită condiția prejudiciului, necesar antrenării răspunderii civile delictuale.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, cât și a sentinței de fond, reclamanții au formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare.

Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța face o analiză contradictorie a criticilor din apel; pe de-a parte stabilește corect temeiurile de drept și principiile legale incidente, reține existența faptei ilicite, iar pe de altă parte constată și existența provocării, care ar înlătura răspunderea.

Reclamanții au arătat că deși instanța reține afirmațiile pârâților de la protest, totuși apreciază și că acțiunea de difuzare nu a avut ca scop transmiterea de informații de la protest, ci prezentarea reacției sociale la atitudinea reclamantului.

Așadar, deși reține că lăutarii au formulat jigniri, totuși constată și că scopul intimaților ar fi fost inflamarea suplimentară a opiniei publice, ca reacție a acțiunilor anterioare ale pârâților.

Referitor la critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța a interpretat greșit condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât ar fi reținut existența provocării, concept care nu este reglementat de lege.

Astfel, instanța de apel a reținut că spațiul virtual de poate transforma într-o așa zisă instanță, care să îl sancționeze pe reclamant. Deși instanța a constatat existența unor fapte ilicite, batjocoritoare, totuși a înlăturat caracterul ilicit al acestor, reținând provocarea, ce nu se regăsește printre clauzele exoneratoarea de răspundere prevăzute de art. 1351 - 1352 C. civ.

Recurenții reclamanți critică și motivarea privind pe recurenta reclamantă, susținând că instanța de apel s-a rezumat să analizeze afirmațiile, fără însă a le grefa pe situația de fapt, despre care nu a făcut vorbire.

II. Considerentele Înaltei Curți

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Analizând excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu, invocată din oficiu, reține următoarele:

Potrivit art. 459 din C. proc. civ. "(1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului".

Conform art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Înalta Curte reține că împotriva sentinței sus amintite reclamanții au formulat apel, care a fost soluționat prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate, rezultă că împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în fond calea de atac este apelul, iar nu recursul; în plus, dreptul părții de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin exercițiul său.

În conformitate cu prevederile art. 129 din Constituția României și cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, condiție care nu este îndeplinită în cauză, sens în care recursul exercitat împotriva sentinței civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu va fi respins, ca inadmsibil.

Asupra recursului declarat împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții au criticat decizia recurată sub aspectul contradictorialității între considerente și soluția dată cauzei.

Aceste critici au fost circumscrise de recurenții reclamanți motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

În cauză, recurenții au susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva existenței unor considerente contradictorii pe care instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv și considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat și la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că ceea ce reproșează recurenții instanței este că, pe de-o parte a stabilit corect temeiurile de drept incidente și principiile legale incidente, iar pe de altă parte, nu a reținut existența faptei ilicite.

Analizând această critică, instanța de recurs constată că recurenții susțin, în realitate, o aplicare greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care aceste susțineri vor fi analizate din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenții au criticat decizia recurată, susținând greșita aplicare a legii, respectiv a textelor de lege privind răspunderea civilă delictuală, mai precis că a fost înlăturat caracterul ilicit al faptei pârâților pentru existența provocării din partea reclamanților.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ. "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Potrivit art. 1.371 C. civ. "(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Astfel, art. 70 C. civ. prevede că "Orice persoană are dreptul la liberă exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75".

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ. "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ. "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

De asemenea, art. 73 alin. (1) C. civ. stipulează "Orice persoană are dreptul la propria imagine".

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că acțiunea de protest din 16 decembrie 2018 a avut caracterul unui protest civic, iar manifestările pârâților, chiar regizate și teatrale, locația aleasă (acasă la reclamanți) fiind compatibile cu acesta.

Analizând condițiile răspunderii civile delictuale, instanța a constatat că acest protest a fost generat de atitudinea reclamantului, persoană politică cunoscută, care a participat la o petrecere, unde au fost cântate melodii în care erau aduse jignirii românilor care locuiesc în afara țării.

Din acest punct de vedere, a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru că, deși fapta ilicită există, acțiunile și manifestările de protest se încadrează în limitele de critică permise în cazul persoanelor publice politice (limite de critică care, în jurisprudența CEDO, sunt mai largi decât cele aplicabile persoanelor particulare), ținând cont și de cauza de exonerare de răspundere prevăzută de art. 1371 alin. (1) C. civ., precum și de împrejurarea că reclamanților nu li s-a cauzat niciun prejudiciu material sau moral.

Recurenții au criticat aceste considerente, apreciind că noțiunea de provocare nu este definită de C. civ. și nici prevăzută ca o eventuală clauză de înlăturare a răspunderii civile delictuale.

Raportându-se la prevederile legale incidente, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect textul de lege anterior citat, referitor la răspunderea civilă delictuală, la situația de fapt, așa cum a fost stabilită, conform căreia atitudinea reclamantului de a participa la petrecerea unde lăutarii au folosit expresii injurioase a provocat indignarea publică, agravată și de lipsa de reacție a reclamantului, care a fost asimilată de public cu nepăsare și aroganță.

Așadar, sunt nefondate criticile recurenților pe acest aspect, pentru că instanța de apel nu a operat cu o cauză necunoscută de exonerare de răspundere, ci a analizat cronologic evenimentele, reținând ca situație de fapt că actele și faptele reclamantului, ca eveniment inițial, au determinat indignare publică care s-a manifestat în diverse moduri: articolele de presă, emisiuni televizate și protestul care este analizat în prezenta cauză.

De altfel, ambele instanțe de fond au constatat că faptele pârâților se situează pe același palier cu fapta reclamantului, cu sublinierea că în cazul persoanelor publice sau politice societatea civilă reacționează cu un grad mai sever de critică, chestiune pe deplin acceptată în societățile democratice, potrivit jurisprudenței CEDO, cum se va arăta în continuare.

Altfel spus, atitudinea reclamantului care a participat la un eveniment unde terțe persoane (lăutarii) au folosit expresii injurioase la adresa diasporei împreună cu lipsa sa de reacție ulterioară, prin raportare la contextul politic de la acel moment au determinat și generat indignarea publicului, fiind reținută de curtea de apel ca o contribuție a reclamantului la provocarea prejudiciului invocat (provocare), al cărei efect juridic este exonerarea pârâților de răspunderea civilă delictuală sub aspectul atingerilor aduse demnității, criticile recurenților pe aceste aspecte fiind nefondate, în sensul art. 1371 C. civ. anterior citat.

Așadar, instanța de recurs are în vedere și că reclamantul solicită, în realitate, sancționarea pârâților pentru o faptă despre care susține că i-a cauzat prejudicii, omițând să observe standardul său de comportament public, în calitate de persoană politică și publică, împreună cu fapta ce a ajuns în spațiul public sub forma unui scandal de care reclamantul nu s-a disociat ferm și în timp util; reclamantul a fost subiectul incidentului ajuns în spațiul public, iar evenimentele ulterioare sunt o consecință al cărei subiect este tot reclamantul, dar în postura de victimă a faptelor pârâților.

În motivarea acestui aspect, Înalta Curte se va raporta și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației, care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, cu referire la cauza Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 și nr. 59330/00, pe deplin aplicabilă în cauză.

În acest sens, Înalta Curte reține, aplicând textele legale anterior citate la situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, că acțiunile pârâților din data de 16 decembrie 2018 au avut caracterul unui protest civic, al cărui scop a fost de a atrage atenția publicului cu privire la persoana reclamantului, ca răspuns la atitudinea acestuia anterior expusă.

În stabilirea acestui caracter, care este contestat de recurenți, instanța de recurs urmează să detalieze contextul și cronologia evenimentelor, care sunt deosebit de relevante, astfel cum au fost stabilite elementele de fapt prin hotărârile instanțelor de fond.

Protestul a fost organizat de pârâți, ca răspuns al scandalului mediatic în care a fost implicat reclamantul în cursul lunii septembrie 2018, când a participat la o petrecere în cadrul căreia au fost cântate de lăutari melodii prin care au fost aduse injurii românilor din diaspora, ceea ce a generat ample discuții comentarii, critici, amplificate și de o lipsă de reacție fermă a reclamantului.

Înalta Curte reține relevant și faptul că, în luna august 2018, au avut loc în Piața Victoriei din București (care este sediul Guvernului) manifestații ample împotriva E., la care a participat un număr însemnat de români din diaspora; așadar, melodiile cântate de lăutari și care conțineau cuvinte obscene au fost percepute ca o reacție la respectivele proteste.

În egală măsură, instanțele de fond au reținut și că reclamantul A. avea, la momentul evenimentelor, calitatea de parlamentar, ministru, politician cu funcții de conducere în cadrul organizațiilor E., în privința căruia exista deja o imagine publică controversată (pretinsa condamnare penală înainte de anul 1989, implicarea într-un eveniment legat de regimul armelor și munițiilor, cercetarea sa de către ANI, cercetarea sau vehicularea numelui său în cadrul unor anchete DIICOT).

Având în vedere circumstanțele relevante anterior redate, prin acțiunea organizată de cei doi pârâți la domiciliul reclamanților, aceștia au urmărit să răspundă atitudinii ofensatoare a reclamantului, prin participarea sa la un eveniment în cadrul căruia lăutarii au cântat live melodii prin care au adus injurii diasporei române, în acest sens fiind toate manifestările protestatarilor, regizate și teatrale, ceea ce conferă acestei acțiuni caracterul de protest civic, fiind totodată și anunțat în prealabil, în mediul on-line.

În acest sens este și jurisprudența CEDO (Ghidul privind art. 11 din Convenția europeană a drepturilor omului: libertatea de întrunire si de asociere), care reține că dreptul la libertatea de întrunire pasnică este un drept fundamental într-o societate democratică, astfel că nu trebuie interpretat restrictiv [Kudrevicius si alții împotriva Lituaniei (MC), 2015, pct. 91; Taranenko împotriva Rusiei, 2014, pct. 65].

Acest drept, de libertate de întrunire pasnică, se referă atât la adunări private, cât si la adunări în locuri publice, fie statice, fie sub forma unei procesiuni și poate fi exercitat de către participanți individuali si de către persoanele care organizează adunarea (Djavit An împotriva Turciei, 2003, pct. 56; Barraco împotriva Franței, 2009, pct. 41; Ylmaz Yldz si alții împotriva Turciei, 2014, pct. 41).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că art. 11 din Convenție protejează doar dreptul la "întrunire pasnică" și nu acoperă o demonstrație în care organizatorii si participanții au intenții violente [Navalnîi împotriva Rusiei (MC), 2018, pct. 98, si Ter-Petrosian împotriva Armeniei, 2019, pct. 53]. Protecția oferită în temeiul art. 11 se aplică, asadar, tuturor adunărilor, cu excepția celor în care organizatorii si participanții au intenții violente, incită la violență sau resping în orice alt mod fundamentele unei societăți democratice (Faber împotriva Ungariei, 2012, pct. 37; Gun si alții împotriva Turciei, 2013, pct. 49; Taranenko împotriva Rusiei, 2014, pct. 66).

În această privință, în Smorgunov si alții împotriva Ucrainei, 2021, pct. 491, care privea protestul din piața Maidan din Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat că, pentru a stabili dacă un reclamant se poate prevala de protecția art. 11, ia în considerare următorii factori: (i) dacă se intenționa ca întrunirea să fie una pasnică sau dacă organizatorii aveau intenții violente; (ii) dacă reclamantul a demonstrat intenții violente atunci când s-a alăturat întrunirii; (iii) dacă reclamantul a cauzat altcuiva vătămări corporale.

Înalta Curte reține și că, potrivit jurisprudenței Curții, sancțiunile impuse pentru diferite forme de exprimare în timpul protestelor constituie, în egală măsură, o ingerință în art. 10 din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în Gul si alții împotriva Turciei, 2010, pct. 35, că reclamanții au fost condamnați pentru că au strigat sloganuri în sprijinul unei organizații armate ilegale, ceea ce a reprezentat o ingerință în drepturile lor, cu referire la art. 10 (a se vedea, de asemenea, Ylmaz si K; împotriva Turciei, 2008).

În mod similar, în Feridun Yazar împotriva Turciei, 2004, reclamanții au fost condamnați pentru discursurile pe care le-au ținut la congresul extraordinar al unui partid politic, despre care autoritățile au pretins că sprijinea o organizație armată ilegală. Condamnarea a fost considerată o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare, în temeiul art. 10 din Convenție.

Având în vedere aceste îndrumări și delimitări ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că este legală reținerea instanțelor de fond, privind caracterul unui protest civic al acțiunii pârâților din data de 16 decembrie 2018, criticile recurenților pe aceste aspecte fiind nefondate, cum s-a explicat anterior.

Revenind la speța de față, în egală măsură, Înalta Curte subliniază că afirmațiile pârâților la adresa reclamantului nu pot fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul este o persoană publică, astfel că limitele criticii sunt mai largi decât în privința unui particular, sens în care reține jurispudența CEDO, cum ar fi cauza Lopes Gomes da Silva c. Porugaliei.

Instanța de recurs va avea în vedere și cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, jurisprudență în raport de care constată că instanța de apel a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care a fost făcut, interesul public pentru tema dezbătută, aspectele teatrale și regizate ale protestului, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Recurenții reclamanți au criticat decizia recurată și în ceea ce o privește pe reclamantă, apreciind că nu au fost analizate condițiile răspunderii civile delictuale și în raport de situația de fapt, instanța de apel omițând să observe că incidentul i-ar fi creat acesteia temeri și disconfort.

Aceste susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte reține că recurentei reclamante B. îi sunt incidente aceleași dispoziții legale anterior redate.

Din probatoriul administrat de instanțele de fond, instanța constată că reclamanta nu a fost vizată de acțiunea de protest organizată de pârâți, care s-a îndreptat exclusiv împotriva reclamantului; în egală măsură, reclamanta nu a făcut dovada că i s-ar fi cauzat vreun prejudiciu propriu, distinct de cel al soțului, reclamant în cauza pendinte.

Analizând dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost aplicate la situația de fapt reținută de instanțele de fond și anterior redată care nu poate fi reevaluată în recurs, reținând că reclamanta nu a fost subiectul protestului inițiat de pârâți, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât reclamata nu a făcut dovada că i s-ar fi produs vreun prejudiciu.

Ca urmare, sunt nefondate criticile reclamanților, pentru că instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe reclamantă prin raportare la situația de fapt și la probele administrate.

Instanța de recurs are în vedere și că reclamanta a promovat prezenta acțiune în calitatea sa de soție a reclamantului A. - om politic, fără a proba producerea unui prejudiciu propriu sau a unor temeri justificate, câtă vreme protestul organizat de pârâți a fost pașnic și fără violențe.

Aplicând toate aceste considerații teoretice la litigiul de față, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens în care se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând dovada onorariului de avocat depusă la dosar, Înalta Curte va obliga pe reclamanți B. și A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât D., cu respectarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 3A din 10 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Obligă pe recurenții reclamanți B. și A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât D..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.