ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, în data de 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai fiului lor minor, C., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta D., ca, prin hotărârea ce se va pronunța: să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâtă; să se interzică săvârșirea faptelor ilicite; să se dispună ștergerea comentariilor la adresa reclamanților și a minorului de pe pagina de E. și încetarea încălcărilor și interzicerea pe viitor; să fie obligată pârâta, pe cheltuiala sa, la publicarea dispozitivului hotărârii pronunțate în cauză, după rămânerea definitivă, în cotidianul F. și într-un cotidian național; obligarea pârâtei la despăgubiri în cuantum de 50.000 euro. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta D. a depus întâmpinare-cerere reconvențională, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiuni, iar, pe fondul cauzei, a solicitat: respingerea acțiunii ca neîntemeiate; obligarea reclamanților la plata sumei de 1.000 euro, reprezentând prejudiciul moral creat minorei, cât și acesteia în calitate de părinte; obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă Prin sentința civilă nr. 162 din data de 15 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Giurgiu, secția civilă: a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta-reclamantă D.; a admis în parte cererea formulată de reclamanții-pârâți A., B. și C., prin reprezentanți legali, A. și B., în contradictoriu cu pârâtă-reclamantă D.; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă D. în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. și B.; pe cale de consecință, a obligat pe pârâta-reclamantă să plătească reclamanților-pârâți suma de 10.000 euro, respectiv suma de 5.000 euro reclamanților A. și B., iar reclamantului C., suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pe pârâta-reclamantă să plătească reclamanților-pârâți suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin încheierea de ședință din data de 3 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei la data de 17 martie 2023. Prin decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanții-pârâți A., B. și C., prin reprezentanți legali A. și B. împotriva sentinței civile nr. 162 din data de 15 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâta-reclamantă D. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata sumei de 1.500 RON către reclamanții A. și B. și a sumei de 2.000 RON către reclamantul C.. A menținut în rest sentința civilă apelată. A respins cererea apelanților-reclamanți-pârâți de obligare a apelantei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 412A din data de 17 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (din care face parte integrantă și încheierea de ședință din data de 3 martie 2023) au declarat recurs reclamanții A., B. și C., prin reprezentanți legali A. și B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 noiembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei instanței competente din punct de vedere material funcțional procesual a Curții de Apel București, prin admiterea excepției de necompetență funcțională a secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie, care a judecat prezentul litigiu, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța competentă, secția a IV-a civilă. În subsidiar, în măsura în care se va respinge excepția invocată, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea dosarului Curții de Apel București în vederea rejudecării cauzei și a administrării probatoriilor în mod legal. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că încheierea de ședință din data de 3 martie 2023, ce face parte integrantă din decizia recurată, dar și decizia atacată au fost emise cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv de către un complet din cadrul secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie, în a cărui competență prezentul litigiu a fost repartizat. Astfel, au afirmat că hotărârea recurată a fost emisă nelegal de către secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, obiectul cauzei neavând legătură cu competența acestei instanțe, fiind în realitate o cauză generală de drept comun. Au subliniat că încălcarea competenței de ordine publică a instanței, respectiv competența materială, procesuală și funcțională, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 17/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din data de 16 octombrie 2018, poate fi analizată de instanța de judecată în intervalul procesual cuprins între momentul delimitat de art. 200 alin. (1) și art. 131 C. proc. civ. Totodată, au arătat că, prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și 136 C. proc. civ., competența materială procesuală a instanței de control judiciar se va determina cu respectarea specializării primei instanțe care se va aplica în mod corespunzător și în calea de atac. Cu titlu de jurisprudență, au invoat și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1155 din data de 15 iunie 2023 (conflict negativ de competență, care se referă la dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București). Recurenții-reclamanți au apreciat că relevanță în prezenta cauză o are hotărârea Tribunalul Giurgiu, secția civilă, prin care instanța civilă de drept comun s-a declarat competentă a soluționa cauza. Au susținut că, odată cu înregistrarea și repartizarea dosarului către completul din cadrul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a apreciat în mod netemeinic și nelegal că, dacă recurentul-reclamant C. era minor, la data săvârșirii faptelor de către partea adversă, competența i-ar fi revenit în mod automat secției specializate pentru cauze cu minori. Au menționat că, în fața primei instanțe de fond, ne-am aflat pe tot parcursul procesului civil, în cazul unui litigiu general, fiind vorba despre o cauză de răspundere civilă delictuală, ce a fost repartizată unei secții generale, și nu specializate în cauze cu minori. Ca atare, au apreciat că nu suntem în prezența unei cauze de familie, iar instanța de tutelă și de familie este specializată să soluționeze numai cererile și să administreze probele în materia ocrotirii persoanei fizice și în raporturile de familie. Recurenții-reclamanți au arătat că aspectul competenței materiale funcționale procesuale de soluționare a prezentului litigiu a fost tranșat la prima instanță, întrucât cauza a fost soluționată în fond de către un complet civil de drept comun din cadrul Tribunalului Giurgiu. În opinia recurenților-reclamanți, competența instanței de apel, fiind una derivată, se stabilește în raport cu instanța, ori, după caz, secția sau completul (specializat sau nu) care a judecat procesul în primă instanță; în măsura în care necompetența materială funcțională, inclusiv cea procesuală, nu a fost invocată în termenul legal, respectiv la primul termen de judecată în fața primei instanțe, la care părțile legal citate pot pune concluzii, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., ea se acoperă definitiv, iar instanța sesizată devine competentă să judece litigiul, prin efectul unei derogări de competență sui generis, chiar dacă în mod normal nu ar fi competentă să judece astfel de litigii. Prin urmare, au susținut că, prin încălcarea unor norme de procedură imperative, decizia recurată a fost pronunțată de către o instanță necompetentă, iar, potrivit art. 175 în referire la art. 178 C. proc. civ., suntem în prezența unui motiv de nulitate a hotărârii judecătorești. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat că instanța de apel nu a efectuat o analiză completă a cauzei, cu argumentări precise, care să aibă la bază vastul probatoriu și logica-juridică, ci a făcut o selecție a faptelor. Astfel, au afirmat că unele fapte au fost ignorate de către instanța de apel, fiind considerate a fi exercitate cu bună-credință, contrar legislației naționale - art. 72 și art. 75 C. civ., art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 30 din Constituția României -, dar și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la art. 8 și art. 10 din Convenție, raportate și la jurisprudența unitară pe care au depus-o, respectiv hotărâri ale instanțelor naționale care au constatat că același gen de fapte sunt fapte similare celor ale grupului delictual de 6-7 persoane, inclusiv ale cotidianului F., pe care l-au condamnat la despăgubiri. De asemenea, recurenții-reclamanți au apreciat că motivarea instanței de apel reprezintă o reluare a susținerilor formulate de către partea adversă, afirmații care nu sunt susținute de un probatoriu, curtea de apel apreciind că toate faptele ar fi fost făcute cu bună-credință, raportat la dreptul la petiționare, contrar probelor administrate și legislației naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Au menționat că instanța de apel, preluând cele susținute de partea adversă, a reținut în mod nelegal, fără să prezinte în hotărâre o cronologie a faptelor și a întâmplărilor, că ar fi avut un comportament provocator și, contrar legislației naționale dar și Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a constatat că partea adversă și-ar fi valorificat dreptul la petiționare la instituțiile statului cu bună-credință. Au susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a omis să precizeze că motivele/faptele din cuprinsul cererilor trebuie să fie verosimile și să nu aducă atingere celorlalți, conform art. 9 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, au afirmat că interpretarea instanței de apel nu este motivată în fapt și în drept, nefiind oferite explicații logico-juridice, toate cele arătate fiind presupuneri sau reluări din cuprinsul plângerilor intimatei-pârâte și ale școlii. Au considerat recurenții-reclamanți că atât încheierea de ședință din data de 3 martie 2023, cât și decizia atacată cuprind motive contradictorii și străine de natura cauzei, hotărârea recurată nerespectând exigențele art. 425 C. proc. civ. De asemenea, au apreciat că, în speță, considerentele instanței de apel sunt oscilante și contradictorii, expunerea situației de fapt reținute nu corespunde cu motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nici cu vastul probatoriu și cu cele arătate în cererea de chemare în judecată. În opinia recurenților-reclamanți motivele de fapt și de drept reținute de către instanța de apel sunt contradictorii și copiate din cuprinsul plângerilor de la dosarul cauzei. Au arătat că instanța de apel nu a înțeles și nu a delimitat interviurile la care a participat intimata-pârâtă, în care minorul a fost denigrat, de interviul susținut de către recurenta-reclamantă B., care nu a pus la dispoziția presei nicio înregistrare cu elevii clasei, nici cu profesoara, nici cu părinții sau școala ori numele acestora, ci a prezentat la modul general cazul fiului său, în legătură cu comportamentul profesoarei. Recurenții-reclamanți, au afirmat și că, astfel cum rezultă din hotărârea instanței de apel, în procesul cu cotidianul F., aceste aspecte au fost verificate inclusiv de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2018, și s-a constatat că interviul recurentei-reclamante a constat în aducerea în atenția opiniei publice a cazului fiului său, în legătură cu profesoara, fără a se indica vreun nume, școală sau profesor și nici nu au fost arătate imagini din clasa minorului; în plus, postul G. nu ar fi putut să încalce deontologia profesională a jurnalistului și statutul său, comparativ cu cotidianul F., și să ofere publicului larg imagini cu elevi, profesori și afirmații mincinoase, așa cum sunt cele exprimate de intimata-pârâtă și preluate de instanța de apel, în motivarea hotărârii recurate. Au susținut că instanța de apel a refuzat să observe rolul principal de factor perturbator pe care l-a avut partea adversă și nici că, din declarația reporterului H. (din cuprinsul extrasului din întâmpinarea acesteia, formulată în dosarul cu cotidianul F.), rezultă că intimata-pârâtă a fost cea care a chemat presa, în cursul lunii mai 2017. Au apreciat că, astfel, se poate constata că intimata-pârâtă a depășit limitele art. 72-77 C. civ., raportate la cele stabilite prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Au subliniat că toate instanțele naționale, prin hotărârile pronunțate (pe care le-au depus cu titlu de jurisprudență) au reținut cronologia faptelor, în sensul că, după data de 13 aprilie 2023, chemarea în judecată a profesoarei (mai- iunie 2017), a fost urmată de o campanie de denigrare îndreptată împotriva lor. Recurenții-reclamanți au afirmat că excluderea din școală a minorului s-a datorat faptului că au dezvăluit adevăratul comportament al profesoarei, iar, instanța de apel, fără baze faptice și argumente concise, a ajuns la aceeași concluzie cu cea a părții adverse, reluând argumentele acesteia. Au susținut că instanța de apel nu a observat că însuși liderul grupului delictual, respectiv șeful consiliului clasei, a fost cercetat și sancționat de către I.P.J. Giurgiu pentru aceleași fapte cu cele săvârșite de intimata-pârâtă, iar din declarațiile martorilor rezultă tocmai contrariul celor reținute de către curtea de apel, care a înlăturat contribuția pe care intimata-pârâtă și grupul delictual au avut-o în ceea ce privește plângerile vizând excluderea minorului din școală. Totodată, recurenții-reclamanți au apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și au menționat că, prin aceasta, au fost reluate afirmațiile false ale intimatei-reclamante cum că toți părinții ar fi semnat cererile respective. Au arătat și că instanța de apel a respins proba testimonială cu privire la numita I. argumentând că aceasta nu a fost solicitată, constatare contrară probelor solicitate prin cererea de apel și prin întâmpinarea pe care au formulat-o. Ca atare, au apreciat că, față de cronologia faptelor care au avut loc (așa cum sunt prezentate în cererea de recurs) și de probele administrate în cauză, decizia recurată cuprinde motive contradictorii. În opinia recurenților-reclamanți motivarea hotărârii recurate referitoare la înregistrările în mediul ambiental este în contradicție cu dispozițiile art. 341 C. proc. civ. și, totodată, încalcă și autoritatea de lucru judecat, întrucât aceste aspecte au fost cercetate în cadrul dosarului penal, urmare a plângerii penale formulate de partea adversă, împreună cu profesoara - înregistrările nu au constituit infracțiuni, cum pretinde intimata-pârâtă și nici nu reprezintă un comportament provocator, cum a reținut instanța de apel (preluând această susținere a intimatei-pârâte). Au afirmat că, în raport cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să motiveze soluția și să aibă propriile opinii, nu să preia alegațiile din cuprinsul apelului, a întâmpinării și a cererii reconvenționale formulare de către partea adversă, însă aceasta nu și-a argumentat, în fapt și în drept, soluția adoptată și nici în conformitate cu principiile echității și proporționalității, în sensul analizei per ansamblu a tuturor faptelor, în ordinea lor cronologică, fiind extrase numai probatoriile privind înregistrările lor, ca pretext pentru pretinsul comportament provocator și al împrejurării că nu au știut să gestioneze situația. Au subliniat că, inițial, situația a fost gestionată chiar de directoarea școlii, care a promis că o va sancționa pe profesoară, însă acest lucru nu s-a întâmplat, datorită unei intervenții de natură politică, iar, ulterior, intimata-pârâtă a început să formuleze plângeri, să organizeze greve și să de-a interviuri. Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a schimbat desfășurarea evenimentelor, scoțându-le din context și introducând altele care nu au legătură cu cadrul procesual, nesocotind, totodată, și argumentele faptice și cele expuse în drept de către instanța de fond, dar și de către toate celelalte instanțe prin hotărârile emise cu motivări unitare. Au apreciat că hotărârea instanței de apel este ambiguă, curtea de apel aplicând, în opinia recurenților-reclamanți, propriile criterii în ceea ce îi privește și reținând că ar fi avut un pretins comportament provocator la săvârșirea actelor delictuale, cu toate că, ulterior, opinia a fost că nu ar fi săvârșit acte delictuale - toate contrar soluțiilor jurisprudențiale relevante în materie, pe care le-au depus la dosar, dispozițiilor legale incidente, dar și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului [relevată în toate hotărârile emise, prin care instanțele naționale au avut în vedere aceleași fapte (sau similare), fiind administrat aceleași probatoriu ca în prezenta cauză]. De asemenea, au apreciat că decizia instanței de apel nu este emisă în conformitate cu dispozițiile art. 477 și art. 479 C. proc. civ., ci a preluat și redat toate susținerile din cuprinsul plângerilor formulate de către intimata-pârâtă, dar și de școală și de profesoară, precum și pe cele din interviurile date de partea adversă cotidianului F., cotidian despre care a omis să observe că a fost condamnat și executat silit. Au afirmat că hotărârea este bazată doar pe presupunerile instanței de apel, fără a fi arătate argumentele logico-juridice care au dus la adoptarea soluției, care să fi fost probate, dar nici argumente conforme jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia răspunderii civile delictuale, sau legislației naționale. Recurenții-reclamanți au susținut și că instanța de apel nu s-a raportat la hotărârile judecătorești (depuse cu titlu de jurisprudență) de condamnare a grupului delictual din care a făcut parte și intimata-pârâtă, inclusiv hotărârea de condamnare a cotidianului F., rămasă definitivă și executată silit, în care instanțele naționale nu au găsit nicio culpă în ceea ce îi privește. Ca atare, au apreciat că hotărârea recurată nu oferă nici cele mai mici garanții procesuale, în sensul că nu a oferit nicio explicație a opiniilor diferite pe care le-a avut față de cele 4 hotărâri judecătorești care au privit aceleași fapte delictuale (sau similare), date în pricini în care a fost administrat același probatoriu, astfel că acesta denotă subiectivism, favorizând partea adversă. Au precizat că, la data de 3 martie 2023, au formulat cerere de recuzare a completului, întrucât le-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, prin lipsa de imparțialitate manifestată prin refuzul de a admite solicitarea de a nu fi audiată, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., martora J. - fosta directoare a școlii; solicitarea pe care au formulat-o a fost respinsă pe baza unor motive seci și de ordin general; instanța de apel a apreciat, contrar art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu nesocotirea dreptului la apărare, dar și a celui de dispoziție al părților, că ar fi avut un pretins comportament în cadrul ședinței când au formulat recuzarea, iar ulterior au renunțat la aceasta. Recurenții-reclamanți au considerat că instanța de apel a confundat valorificarea tuturor drepturilor procesuale și procedurale, prin formularea recuzării, și a interpretat că ar fi amenințat-o pe martoră cu formularea plângerii penale pentru mărturie mincinoasă, iar încheierea din data de 3 martie 2023 a Curții de Apel București este lipsită de claritate și previzibilitate, în ceea ce privește soluționarea cererii de opunere la audierea martorei, instanța de apel, opinând, în mod sec și în termeni generali, că nu ar fi întrunite condițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva relației de dușmănie. Totodată, au afirmat că motivele din încheierea de ședință, cât și din decizia recurată, cu privire la respingerea cererii de încuviințare a audierii martorului K., fostul inspector școlar, sunt în contradicție cu solicitarea pe care au formulat-o prin cererea de apel, fiind vorba despre o contraprobă cu referire la audierea martorului propus de către intimata-pârâtă J.. În opinia recurenților-reclamanți, contrar dispozițiilor art. 392 în referire la art. 216 C. proc. civ., instanța de apel a dispus închiderea dezbaterilor și a acordat cuvântul mai întâi intimatei-pârâte, încălcând, astfel, și art. 6, art. 7, art. 8, art. 9 și art. 13 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în esență, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel, chiar dacă a opinat, inițial, că nu s-a dovedit că minorul ar fi fost violent, ulterior, a concluzionat că "se desprinde ideea că a intrat în conflict cu colegii și a procedat la înregistrarea cu camera ascunsă a dirigintei și a amenințat colegii că îi va filma, iar aceștia s-au plâns" - aceste constatări ale instanței sunt contrare aspectelor ce au fost tranșate prin hotărârea nr. 4947 din data de 19 iulie 2018 a Tribunalului București, rămasă definitivă, de anulare a sancțiunii mustrare cu scăderea notei la purtare la nota 6, în cuprinsul căreia s-a reținut că: "instanța nu poate nota decât că școala a acționat prin abuz de putere și că un copil nu trebuie să sufere pentru faptele părinților săi". Au susținut că, în situația în care instanța care a anulat hotărârile de sancționare a ajuns la concluzia că nu au fost dovedite faptele și nu au fost arătate în concret de către școală, instanța de apel din prezenta cauză nu putea ajunge la o altă concluzie cu privire la un aspect care a fost discutat și judecat. Au subliniat că prin hotărârile de anulare a sancțiunii s-a tranșat și asupra aspectului vizând pretinsul comportament provocator al întregii familii, însă instanța de apel, însușindu-și opinia intimatei-pârâte, a reținut că întreaga familie a avut un comportament provocator. Totodată, au arătat că instanța de apel a refuzat că înțeleagă cronologia faptelor săvârșite de către partea adversă și că aceasta nu a făcut dovada susținerilor sale, iar, din cuprinsul hotărârii recurate, nu rezultă opinia clară și motivată a instanței de apel, argumentele, bazate pe probe, care au condus la soluția adoptată. Recurenții-reclamanți au afirmat și că instanța de apel, contrar probelor administrate, a reținut că afecțiunile medicale ale minorului nu s-au datorat faptelor intimatei-pârâte, ci modului în care părinții și-au educat fiul. Au subliniat că, din cuprinsul probelor administrate (martori și înscrisuri medicale), rezultă că minorul a fost prezentat la psiholog datorită traumelor pe care le-a suferit din cauza profesoarei și a grupului delictual. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți, în esență, au susținut că, deși instanța de apel a stabilit că nu au săvârșit fapte de natură delictuală, totuși, în mod contrar acestei opinii, a concluzionat că ar fi avut un comportament provocator, datorită înregistrărilor și filmărilor făcute profesorilor și părinților. Au mai arătat și că instanța de apel a respins cererea reconvențională a părții adverse, reținând că nu s-a făcut dovada faptelor delictuale pretinse, în schimb, a admis apelul acesteia și a redus cuantumul despăgubirilor, fără a întemeia în drept această reducere. În opinia recurenților-reclamanți, curtea de apel a reținut în mod nelegal că reducerea s-ar datora situației economice a țării, cu toate că nicio instanță, în celelalte hotărâri judecătorești, nu a făcut o asemenea apreciere. Au susținut că instanța de apel, contrar celorlalte hotărâri judecătorești și prevederilor dispozițiilor art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 și art. 77 C. civ., în referire la art. 75 C. civ., dar și celor ale art. 9 și art. 10 din Convenția europeană pentru a apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a concluzionat că plângerile formulate de partea adversă, precum și solicitarea de excludere a minorului din școală au fost făcute cu bună-credință, conform dreptului la petiționare, această opinie încălcând dreptul la onoare și demnitate al minorului, precum și dreptul la învățământ prevăzut de Constituția României. Recurenții-reclamanți au afirmat și că decizia recurată este contrară hotărârii nr. 602 din data de 13 noiembrie 2020 dată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 419A din data de 16 martie 2022 a Curții de Apel București, prin care au fost sancționate faptele delictuale ale cotidianului F.. Totodată, recurenții-reclamanți au criticat cele reținute de către instanța de apel, în sensul că intimata-pârâtă nu a săvârșit fapte delictuale, ci culpa aparține presei, arătând că partea adversă a susținut interviul cu propriile afirmații și, dacă presa a fost sancționată, se impune și sancționarea acesteia. În plus, au invocat că această opinie a instanței de apel intră în contradicție cu cea ulterioară prin care s-a arătat că "faptele reținute ca fiind delictuale au fost săvârșite cu intenție de către pârâta D., care a depășit limitele art. 10 din Convenție dar și cele ale comportamentelor acceptate și a cauzat prejudicii reclamanților constând în vătămarea dreptului la demnitate, onoare și reputație, dar și a integrității psihice a reclamantului C., care a suferit un prejudiciu mai important ca cel al reclamanților". Au mai subliniat și că instanța de apel, deși a apreciat, cu privire la întreaga familie, că nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit fapte de natură delictuală față de intimata-pârâtă, totuși, în mod contrar, a constatat că ar fi avut un comportament provocator, argumentând în fapt peste logica juridică, cu greșita aplicare normelor de drept, că ar fi înregistrat elevii și profesorii, aspecte care nu au legătură cu cauza de față. Au considerat recurenții-reclamanți că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 343 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel preluând în motivarea deciziei susținerile intimatei-pârâte și motivând în drept comportamentul provocator conform art. 1371 C. civ., în condițiile în care aceste prevederi nu vizează comportamentul provocator, ci vinovăția comună, în referire la art. 1357 C. civ., care nu le-a fost atribuită în emiterea soluției. Ca atare, au reluat susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a făcut vreo analiză a faptelor în mod cronologic, ci doar s-a limitat la a prelua în hotărâre susținerile părții adverse, dând dovadă de subiectivism. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, în termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a apreciat că secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București era competentă material (funcțional și procesual) să judece pricina, ca instanță de control judiciar, potrivit dezlegărilor date prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din data de 26 iunie 2023. A arătat că, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, se deduce că recurenții-reclamanți s-au referit la necompetența materială funcțională a secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie din cadrul Curții de Apel București, iar, potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel de drept comun competentă funcțional să soluționeze apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în primă instanță este curtea de apel. De asemenea, a susținut că verificările asupra competenței materiale procesuale se definitivează cel mai târziu la primul termen de judecată în fața instanței de fond, când părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, astfel că rezultatul lor se va opune inclusiv instanței de control judiciar; în acest sens, sunt relevante prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează natura juridică de ordine publică a excepției de necompetența materială, dar și dispozițiile art. 130 alin. (2), ale art. 131 alin. (1) și art. 136 C. proc. civ., care determină cu caracter special, derogatoriu de la prevederile generale ale art. 247 alin. (1) din același cod, momentul procesual până la care părțile sau instanța din oficiu sunt îndreptățite să analizeze aspectele referitoare la competența materială (funcțională și procesuală). A subliniat că invocarea excepției de necompetență materială (funcțională ori procesuală) după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, iar efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorant și se impune și în cazul repartizării la secții sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenței materiale procesuale (Decizia nr. 31 din data de 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020). A menționat și că învestirea instanței de control judiciar cu soluționarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond care nu este structurată în formațiuni de judecată specializate și verificarea competenței materiale procesuale în calea de atac va avea în vedere obiectul și natura pricinii, astfel cum au fost determinate de instanța de fond la pronunțarea hotărârii atacate, soluția impunându-se în considerarea rolului excepțiilor în procesul civil și a circumstanțelor în raport cu care acestea pot fi în mod obiectiv formulate. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că, din considerentele hotărârii recurate, rezultă că instanța de control judiciar a sistematizat și a examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar. A afirmat că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de părți, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 pct. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive și apărări (în acest sens, cauzele Ruiz Troja c. Spaniei și Buzescu c. României). În opinia intimatei-pârâte, instanța de apel a stabilit împrejurările de fapt esențiale în prezenta cauză pe baza probelor administrate și a analizat în cuprinsul considerentelor motivele de nelegalitate invocate de părți, raționamentul urmat fiind expus clar și logic, hotărârea recurată fiind motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește critica prin care se pretinde existență a unor contradicții între considerente, a apreciat că în realitate recurenții-reclamanți au invocat faptul că motivarea hotărârii recurate este contrară probelor administrate, expunând pe larg fiecare probă administrată și prezentarea modului în care ar fi trebuit interpretată de instanța de apel. A apreciat că o astfel de modalitate de abordare a criticilor de nelegalitate este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în care se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de apel. În combaterea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a susținut că motivarea pe care recurenții-reclamanții o fac în dezvoltarea acestuia nu are absolut nicio legătură cu ipoteza reglementată de aceste dispoziții legale, nefiind indicat niciun dosar în care s-ar fi pronunțat, anterior hotărârii recurate, vreo hotărâre care să se bucure de autoritate de lucru judecat, iar aspectul constând în valoarea probatorie/aprecierea probelor realizată de instanța de apel, nu reprezintă o chestiune litigioasă în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prin care se pretinde incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, instanța, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, pe parcursul judecării cauzei în calea de atac a apelului, a asigurat respectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este definit în art. 6 C. proc. civ., precum și dreptul la apărare al părților adverse, recurenții-reclamanți având posibilitatea - de care au și uzat - să ia la cunoștință de conținutul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile oral și în scris, conform dispozițiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ. A menționat și că instanța de apel a aplicat și a respectat dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., aprecierea asupra admisibilității probelor propuse și a aptitudinii lor de a duce la soluționarea procesului au fost puse în discuția părților în ședința de judecată din data de 16 decembrie 2022, proba testimonială fiind administrată în ședința publică din data de 3 martie 2023, iar jurisprudența națională la care fac trimitere recurenții-reclamanți, respectiv hotărâri judecătorești emise în favoarea acestora în alte dosare, nu constituie izvor de drept și nici nu sunt obligatorii pentru alte instanțe. În opinia intimatei-pârâte, instanța de apel, dând eficiență rolului judecătorului în aflarea adevărului consfințit de art. 22 C. proc. civ. a soluționat speța conform regulilor de drept aplicabile, stabilind faptele și aplicând corect normele de drept incidente. I.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raport, s-a reținut că, în opinia raportorului: recursul este legal timbrat; calea de atac este declarată și motivată în termenul prevăzut de lege; cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate. În ceea ce privește criticile formulate, raportorul a reținut că recurenții-reclamanți au invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6, 7 și 8 C. proc. civ., iar completul de filtru urmează să aprecieze dacă, în speță, criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau dacă este incidentă sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (2) din același act normativ. Completul de filtru nr. 2, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia către părți, pentru formularea punctelor de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților în data de 23 aprilie 2023. Recurenții-reclamanți, la data de 8 mai 2024, au depus punct de vedere, prin care au adus critici deciziei recurate și au precizat că au formulat susțineri apte de încadrare în motivele de casare reglementate de lege, precum și că, așa cum au adus anterior la cunoștința instanței, nu au fost de acord ca recursul să treacă prin procedura de filtru. Ulterior, la data de 14 mai 2024, recurenții-reclamanți au depus o completare la punctul de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, aducând argumente în susținerea recursului. Intimata-pârâtă nu a formulat punct de vedere cu privire la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului. Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 16 mai 2024, a fost fixat termen în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepție nulității recursului, invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În prealabil, față de susținerile recurenților-reclamanți în sensul că nu au înțeles să își exprime acordul pentru ca recursul să parcurgă procedura de filtrare, Înalta Curte reține că, prin adresa emisă la data de 18 decembrie 2023, părților li s-a solicitat să precizeze dacă sunt de acord ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat în complet de filtru, în condiții art. 493 alin. (6) C. proc. civ., și nu dacă acesta să parcurgă procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., procedură care este obligatorie în prezenta speță, în raport cu data inițierii litigiului (10 octombrie 2018) și cu prevederile art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar cele în curs de judecată rămân supuse vechii legi. Or, abrogarea normelor ce reglementează procedura de filtrare a recursurilor a avut loc odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, la data de 21 decembrie 2018, ulterior inițierii prezentului litigiu. Ca atare, Înalta Curte reține că prezentei căi de atac îi sunt aplicabile prevederile art. 493 C. proc. civ., neavând niciun fel de influență împrejurarea că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu aceasta, legiuitorul nelăsând la aprecierea părților dacă recursul va fi sau nu supus procedurii de filtrare, ci a statuat în mod imperativ această etapă în soluționarea recursurilor aflate în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, singurul aspect cu privire la care părțile sunt chemate să își exprime acordul vizând ipoteza soluționării pe fond a căii de atac în complet de filtru, în situația în care, fiind admisibil recursul, problema de drept care se impune a fi rezolvată în această cale de atac nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme [ art. 493 alin. (6) C. proc. civ..]. De asemenea, Înalta Curte constată că, prin prezentul recurs, recurenții-reclamanți au precizat că atacă decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018, ce cuprinde și încheierea de ședință pronunțată în cauză la data de 3 martie 2023. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018, din care face parte integrantă încheierea de ședință din data de 3 martie 2023, având în vedere că, prin aceasta, s-a dispus amânarea pronunțării. Examinând, în condițiile art. 493 alin. (5) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., recursul declarat de reclamanții B., A. și C., în raport cu excepția nulității, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reținute în hotărârea recurată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Cum, recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Prin urmare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. În plus, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În speță, sub un prim aspect, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurenții-reclamanți au afirmat că secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București nu era competentă a soluționa apelurile, ci secția a IV-a civilă a aceleiași instanțe, întrucât nu suntem în prezența unui litigiu din materia raporturilor de familie și a ocrotirii persoanei fizice. Ca atare, au susținut necompetența materială procesuală a instanței care a pronunțat decizia recurată și, respectiv, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În acord cu cele afirmate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 17 din data de 17 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din data de 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică. Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În cazul în care excepția a fost invocată în condițiile art. 130 C. proc. civ., însă prima instanță a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, excepția va putea fi invocată prin motivele de apel, iar, dacă o apreciază a fi întemeiată, instanța de apel va anula sentința și, după caz, va judeca pe fond sau va trimite cauza spre judecare instanței competente. În ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte în recurs, art. 497 C. proc. civ. prevede că: "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii." Soluția trimiterii cauzei spre judecare instanței competente este valabilă și în cazul recursului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 497 din același act normativ, la care acesta face trimitere, casarea hotărârii pronunțate de către o instanță necompetentă absolut dispunându-se doar dacă excepția cu acest obiect a fost invocată în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior redate. Totodată, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din data de 26 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și 136 C. proc. civ., a statuat că competența materială procesuală a instanței de control judiciar se va determina: cu respectarea specializării primei instanțe (complet/secție), care se va aplica în mod corespunzător și în calea de atac; în considerarea obiectului și naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanța de fond, în cazul soluționării în prim grad de jurisdicție a litigiului de către o instanță care nu cuprinde structuri specializate (secții/completuri). În considerentele decizie menționate, s-a arătat că: "în ipoteza în care litigiul a fost soluționat în fond de o/un instanță/secție/complet specializată/specializat (potrivit reglementărilor din legi speciale sau legilor de organizare judecătorească), în cadrul verificărilor privind competența materială procesuală a instanței de control jud