ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 608/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Seveirn la data de 29.06.2021 sub nr. x/2021, reclamantele A., A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorelor B. și C. și D., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții E. și E. S.R.L., obligarea pârâților la plata în solidar a următoarelor daune morale pentru prejudiciul suferit: - 50.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plății) daune morale către A., mama victimei; - 150.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plății) daune morale către A., soția victimei și celor două fiice minore ale acestuia; - 50.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plății) daune morale către D., fiica majoră a acestuia.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 481/26.05.2022, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., A., F., B. și D., în contradictoriu cu pârâtul E., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., A., C., B. și D. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., și în consecință a fost obligată pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanților către 30 000 Euro, pentru fiecare dintre aceștia, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 28 din 1 februarie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul formulat de pârâta E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 481/26.05.2022, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2021. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., A., C., prin reprezentant legal A., B., prin reprezentant legal A. și D. în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L. ca nefondată și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 28 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarant recurs recurenții-reclamanți A., D., A., B. prin reprezentant legal A. și C., solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat. Recurenții-reclamanți au invocat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că ansamblul probator relevă că în fapt decedații erau folosiți la tot felul de munci, "la negru", inclusiv la activități de spălătorie, fără a fi instruiți corespunzător. Or, răspunderea civilă este angajată pentru cea mai ușoară culpă. Au mai susținut că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a sâvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Procesul-verbal de cercetare la fața locului nr. x/22.07.2018, efectuat de ITM Caraș-Severin, a relevat la litera 1) printre cauzele producerii accidentului, următoarele: "l.1) Angajatorul E. S.R.L. nu a asigurat informarea numitului F. asupra riscurilor la care este supus la locul de muncă, precum și asupra măsurilor de prevenire și de protecție necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, modificată... m.1) Angajatorul nu a întocmit planul de prevenire și protecție compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice și de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor ...". Angajatorul E. S.R.L. a fost amendat contravențional și au fost sesizate organele de cercetare penală. De asemenea, accidentul suferit de F. a fost considerat accident de muncă, iar sancțiunile contravenționale aplicate au fost menținute în urma contestațiilor formulate de E. S.R.L., acestea făcând obiectul dosarului nr. x/2018, în cadrul căruia s-a menținut sancțiunea potrivit dreptului muncii, aceasta prezentând autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și cu privire la vinovăție. Au fost invocate de către recurenții-reclamanți și dispozițiile art. 2528 C. civ. care reglementează prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, susținându-se, totodată, că deși pârâții au fost exonerați de răspunderea penală, aceștia au fost sancționați pentru fapta ilicită de "a nu fi asigurat informarea numitului F. asupra riscurilor la care este supus la locul de muncă, precum și asupra măsurilor de prevenire și de protecție necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, modificată". S-a mai învederat de către recurenții-reclamanți că au putut cunoaște persoana care răspunde pentru fapta ilicită odată cu respingerea plângerilor contravenționale formulate împotriva sancțiunilor aplicate de ITM Caraș-Severin, acesta fiind momentul obiectiv al respingerii apelului în dosarul nr. x/2018. Susținerea pârâtei că domnii F. și G. au fost folosiți doar la "activități gospădărești" este pro causa, aceasta fiind demontată de martorii audiați la instanța de fond, care au relevat că aceste două persoane decedate în cadrul accidentului de muncă au efectuat și activități la spălătorie oriunde au fost solicitați de administratorul/patronul societății. În considerentele sentinței pronunțate de către instanța de fond se reține: "Conform procesului-verbal de cercetare întocmit de Inspectoratul de Muncă Caraș-Severin, proces-verbal ce a stat la baza proceselor-verbale de contravenție menționate anterior, în cadrul spălătoriei-auto a S.C. E. S.R.L. se efectuează spălări ale autovehiculelor și ansamblurilor de vehicule, F. lucra fără forme legale în cadrul spălătoriei, iar angajatorul S.C. E. S.R.L. nu a asigurat informarea lui F. asupra riscurilor la care este expus la locul de muncă precum și asupra măsurilor de prevenire și de protecție necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din legea nr. 319/2006 și securității în munca. Conform declarației martorului H., una dintre sarcinile pe care le avea F. era aceea de a spăla mașinile ai căror șoferi apelau la serviciile spălătoriei". Aceeași stare de fapt a fost reținută și în cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 135/30.01.2020 pronunțate de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2019, respectiv faptul că F. presta activitatea de spălător auto la S.C. E. S.R.L., fapt recunoscut chiar de către administratorul societății la data de 17.11.2017 în fața reprezentanților intimatei.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare prin a invocat excepția nulității recursului, solicitând în principal, admiterea acesteia față de lipsa motivării, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare, intimata-pârâtă a susținut că sunt invocate generic motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurenților neconstituind veritabile critici de nelegalitate. În ceea ce privește recursul, a susținut că hotărârea recurată se impune a fi menținută ca temeinică și legală, întrucât instanța de apel a făcut o analiză a stării de fapt și a întregului material probator administrat în faza de urmărire penală și a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză. Instanța de apel a decelat inexistența raportului de cauzalitate între decesul numiților I., F. și J. și prezumtiva culpă a societății pârâte și a reținut că prima instanță a stabilit în mod eronat tragerea la răspundere civilă a acestei pârâte. Intimata-pârâtă a înțeles să își mențină integral motivele de apel și mijloacele de probă existente în dosar. În consecință a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată în cauză și întemeiată pe alegata neindicare a motivelor faptice care ar determina incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care toate aspectele sesizate ar fi fost analizate și complet soluționate de către instanța de apel, este nefondată. Astfel, se observă că în cadrul recursului declarat, reclamantele recurente au criticat, între altele, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând în acest sens, în continuare, din perspectiva inclusiv a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârile pronunțate în cadrul litigiului nr. 1730/20/2018 prezintă autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la existența faptei și a vinovăției. De asemenea, în finalul recursului, recurentele au realizat din nou trimitere la statuările respectivelor hotărâri judecătorești, statuări pe care le-au indicat a fi opuse celor reținute în cadrul deciziei civile recurate. Această apărare a reclamantelor referitoare la incidența în cauză a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul litigiului nr. 1730/20/2018, se regăsește într-adevăr, în cadrul întâmpinării formulate de aceste părți procesuale în faza de apel (a se vedea dosar apel). În cuprinsul deciziei de apel recurate nu se identifică - astfel cum se va ilustra la punctul 2 al prezentei hotărâri civile de recurs - nici un considerent al instanței de apel asupra respectivei apărări care are un caracter important, astfel cum se va demonstra infra de prezenta instanță de recurs. În acest context expus, rezultă că susținerile enunțate ale recurentelor reclamante din motivele de recurs, chiar dacă nu sunt riguros și detaliat structurate din punct de vedere procesual, evidențiază totuși, în mod inechivoc, nemulțumirea concretă a acestor părți procesuale față de ignorarea de către instanța de apel din prezenta cauză, a apărării relative incidenței statuărilor definitive realizate de instanțele de judecată ce au soluționat litigiul nr. 1730/20/2018. Așadar, sunt decelate în cauză critici de recurs arondate cel puțin motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât excepția de nulitate a recursului formulată de intimata pârâtă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. 2. Recursul promovat este fondat. Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.: "Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție - Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată". În conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...)", dispoziții relativ similare fiind cuprinse și în cadrul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În privința sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere. Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa. Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenție nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație. "Totuși, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile instituite de acest text au a fi respectate" (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Așadar, un stat care se dotează cu instanțe de această natură, are obligația de a veghea ca justițiabilii să se bucure de garanțiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiție privind nu doar accesul la prima instanță, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanțele superioare fiind guvernat de aceleași reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franța (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 și Efstahiou și alții v. Greciei nr. 36998/02, hotărâre din 27.07.2006). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)". Aplicând toate aceste considerente cu caracter teoretic, speței prezente deduse judecății, Curtea observă că una dintre criticile din motivele de recurs ale reclamantelor recurente este, astfel cum s-a ilustrat și la punctul 1 din decizia civilă prezentă de recurs, aceea a nesocotirii de către instanța de apel - prin omisiune de dezbatere în cadrul deciziei de apel - a apărării privind incidența în cauză a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2018 Înalta Curte constată faptul că această apărare esențială (ce pune în discuție cel puțin configurarea situației de fapt concrete a cauzei, decelarea elementelor răspunderii civile delictuale imputate intimatei pârâte) a fost invocată în prezenta cauză de către reclamantele recurente, atât în faza procesuală a fondului, cât și în apel. Astfel, se observă că atât prin cererea de chemare în judecată formulată de aceste părți procesuale, cât și prin întâmpinarea acestora realizată în faza procesuală a apelului, recurentele reclamante au invocat autoritatea de lucru judecat în cauză a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2018, arătând că prin respectivele hotărâri judecătorești, accidentul produs a fost calificat ca reprezentând un accident de muncă și că prin ele au fost deja stabilite existența faptei ilicite a intimatei pârâte și vinovăția acesteia. Or, această apărare cu caracter esențial a reclamantelor nu a fost însă, analizată de către curtea de apel. Lecturând decizia recurată, se observă că, deși s-a enunțat - predominant în partea expozitivă - faptul că intimata pârâtă a fost sancționată contravențional de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Caraș - Severin, fiind vinovată de faptele contravenționale și că instanța civilă are căderea de a stabili "în ce măsură se face societatea vinovată de moartea numitului F. și măsura în care există o legătură de cauzalitate între conduita omisivă/comisivă a pârâtei apelante și decesul survenit", totuși, nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu este afectat cercetării statuărilor concrete ale respectivelor hotărâri judecătorești definitive, sub aspectul celor indicate în mod determinat de către recurentele reclamante, intimate în faza procesuală a apelului. Astfel, nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu vizează dezbaterea statuărilor determinate ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2018, relativ - astfel cum invocaseră reclamantele, părți intimate în apel - conturării evenimentului ca un accident de muncă, relativ stabilirii circumstanțelor concrete în care s-a produs, cu posibile reverberații asupra elementelor răspunderii civile delictuale din prezenta cauză. Or, indiferent dacă ar fi calificat această apărare ca reprezentând o invocare a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv sau un reflex al opozabilității unei hotărâri judecătorești, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. sau afirmarea obligativității conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ. a respectivelor hotărâri judecătorești definitive față de intimata pârâtă, parte procesuală și în litigiul nr. 1730/208/2018, instanța de apel, respingând ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, era datoare ca, în cadrul algoritmului său juridic, să o analizeze. Indiferent dacă o aprecia a fi fondată sau nefondată, instanța de apel trebuia să cerceteze această apărare importantă a reclamantelor și să și-o însușească sau dimpotrivă, să o înlăture în mod argumentat, pentru a respecta astfel, dreptul acestor părți procesuale la un proces echitabil, drept fundamental a cărui componentă este și dreptul la apărare, cât și pentru a își îndeplini rolul său legal în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ. Întrucât apărarea în discuție era una esențială, astfel cum se va demonstra infra, rezultă din această perspectivă ilustrată, că omisiunea de analiză și motivare expusă echivalează cu o necercetare cel puțin parțială a fondului cauzei, sancționabilă prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecința anterior redată, reglementată de art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Apărarea în discuție, omisă din analiza instanței de apel, era esențială, întrucât ea putea determina cel puțin, în măsura în care ar fi fost găsită întemeiată, reevaluarea situației de fapt a cauzei reținute de instanța de apel. Astfel, statuări ale instanței de apel precum: "În al doilea rând, probele administrate nu dovedesc că numitul F. a fost trimis sau s-a deplasat în interiorul cisternei ca obligație în derularea activității (dimpotrivă, la dosar din procesul-verbal de cercetare se arată că s-a deplasat fără a avea o sarcină de muncă în acest sens). De altfel, F. nici măcar nu a participat la activitatea de spălarea a camionului sau cisternei pe exterior, (...)" trebuie - în situația găsirii ca fondate a respectivei apărări omise - filtrate de instanța de apel prin prisma statuărilor definitive cuprinse în cadrul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior, precum: "administratorul petentei a recunoscut în Nota de relații, dată în fața inspectorilor de muncă faptul că, această persoană a prestat activitate pentru E. llie S.R.L., ca spălător auto" de puțin timp (câteva zile)", iar în declarația dată în fața organelor de poliție menționează faptul că persoana în cauză lucrează la firma sa "de aproximativ o săptămână". Ambele declarații au fost date în data de 17.11.2017, data producerii evenimentului. Singurul angajat al societății, la momentul respectiv, era domnul K., care se afla în concediu de odihnă în perioada 01-30.11.2017, așa cum reiese din programarea de concediu prezentată în data de 21.11.2017 de administratorul societății. Susținerile precum că numitul F. a prestat doar activități ocazionale în gospodăria familiei administratorului, sunt contrazise tocmai de declarațiile administratorului societății contraveniente, date în fața autorităților statului. De asemenea, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului, încheiat de organele de poliție, rezultă că în cabina autocisternei a fost găsit un bon fiscal emis de S.C. E. llie S.R.L., la ora 10:04, reprezentând contravaloarea serviciului de spălare camion. (...) Din documentele care au stat la baza cercetării evenimentului, precum și la întocmirea proceselor-verbale de contravenție în cauză, există indicii clare din care rezultă faptul că numitul F. desfășura activitate fără forme legale de angajare, la spălătoria societății" (extras din decizia civilă definitivă nr. 11/2021 a Tribunalul Caraș-Severin, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018) sau precum: "Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța constată că într-adevar în data de 17.11.2017 petenta nu încheiase încă contract de muncă pentru F., deși acesta presta activitate de spălător - auto la S.C. E. S.R.L. - fapt recunoscut chiar de către administratorul societății la data de 17.11.2017 în fața reprezentanților intimatei" (extras din sentința civilă nr. 135/2020 a Judecătoriei Caransebeș, pronunțată în dosarul nr. x/2018). Înalta Curte observă că inclusiv argumentul instanței de apel, reținut de asemenea cu titlu determinant în decizia recurată, privitor la faptul că victima "F. (...) nu împrejurarea că lucra fără forme legale a determinat inițiativa sa de a pătrunde în cisternă, ci faptul că se afla la fața locului și a observat că șoferul nu mai iese din cisternă" trebuie - evident în aceeași situație în care s-ar aprecia de instanța de apel că apărarea omisă a reclamantelor are caracter fondat - reevaluată, sub aspectul valențelor sale juridice, cu statuările anterioare, invocate de reclamante, referitoare la calificarea accidentului ca și accident de muncă prin hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2018 Aceasta întrucât, grefat pe o astfel de calificare juridică (accident de muncă) - regăsită și în cadrul punctului q) al procesului-verbal nr. x/22.01.2018 de cercetare a evenimentului realizat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Caraș - Severin - dosar urmărire penală -, este de observat că atunci, algoritmul juridic din prezenta cauză, relativ stabilirii elementelor răspunderii civile delictuale, deci inclusiv a vinovăției și a legăturii de cauzalitate, trebuie de principiu, să se raporteze automat și la dispozițiile Legii nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă și ale Normei metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 din 11.10.2006, Normă aprobată prin H.G. nr. 1425/2006, ambele în forma în vigoare la data producerii evenimentului. De altfel, Înalta Curte constată că indiferent dacă această calificare juridică (accident de muncă) rezulta din statuările judiciare definitive anterioare din dosarul nr. x/2018 sau din probele administrate în prezentul proces civil (în care au fost atașate în fazele anterioare ale judecății inclusiv dosarul nr. x/2018 cu dosarul nr. x/2018 conexat, precum și dosarul de urmărire penală nr. 2315/P/017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș), algoritmul juridic de soluționare a cauzei prezente trebuia într-o astfel de situație, respectiv de incidență a unui accident de muncă, să aibă ca eșafodaj juridic, inclusiv prevederile reglementate de legiuitor în materia securității și sănătății în muncă. Înalta Curte observă însă, că din decizia recurată, lipsește cu desăvârșire, orice dezbatere a instanței de apel asupra acestei chestiuni importante în economia speței deduse judecății, calificarea juridică a evenimentului produs, această omisiune fiind sancționabilă de asemenea, prin prisma aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 497 C. proc. civ., cu casarea deciziei recurate, pentru necercetarea fondului cauzei, respectiv a tuturor particularităților importante ale evenimentului produs, cu incidență asupra algoritmului juridic de soluționare a cauzei. Astfel, Înalta Curte remarcă că potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 319/2006, "(1) În sensul prevederilor art. 5 lit. g), este, de asemenea, accident de muncă: (...) d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru salvarea de vieți omenești; e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat". Transpunând aceste norme juridice, inclusiv în cadrul Regulamentului de ordine interioară al societății intimate s-a stipulat în cuprinsul art. 18 din secțiunea Obligațiile Salariaților, că salariații care pot acționa în situații generatoare de efecte negative, enumerate conform textului din respectivul regulament, au obligația de a o face în timpul cel mai scurt posibil . Norma juridică enunțată, al cărei conținut a fost redat de prezenta instanță de recurs prin citat, este de natură așadar, a pune ab initio sub semnul întrebării legalitatea procedeului concret al instanței de apel - folosit în cadrul argumentului său menționat anterior - de disociere a mobilului acțiunii de salvare inițiate de victima F. de aspectul realizării acestei acțiuni în timpul desfășurării activității de lucru (fie ea și fără încheierea de forme legale), pentru ca astfel, mai apoi, să nu acorde valențe juridice acestui aspect (reprezentat de realizarea acțiunii în timpul desfășurării activității de lucru): "Mai mult decât atât, nu împrejurarea că lucra fără forme legale a determinat inițiativa sa de a pătrunde în cisternă, ci faptul că se afla la fața locului și a observat că șoferul nu mai iese din cisternă". Așadar, dacă evenimentul produs a constituit un accident de muncă, atunci disocierea juridică totală - operată de instanța de apel în privința răspunderii civile delictuale - între mobilul acțiunii domnului F. (salvarea unei vieți omenești, respectiv a victimei I.) și împrejurarea că victima F. se afla la acel moment în timpul desfășurării activității de muncă, este atunci de natură - din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., text procesual invocat de recurente - a pune sub semnul întrebării respectarea în cauză de către instanța de apel, a prevederilor anterior menționate ale art. 30 din Legea nr. 319/2006 incidente în algoritmul juridic al cauzei. În egală măsură, se observă că tot dacă accidentul a fost unul de muncă - element important al silogismului juridic al cauzei, rămas necercetat de instanța de apel, astfel cum s-a expus supra - atunci prin raportare la aceleași acte normative speciale, Legea nr. 319/2006 și Norma sa metodologică de aplicare, devine reevaluabil și discutabil, inclusiv ultimul argument decisiv reținut de curtea de apel în fundamentarea deciziei sale: "Culpa societății pârâte pentru nerespectarea normelor referitoare la instructajul în protecția muncii, de asemenea, nu este determinant în stabilirea unui nex cauzal, deoarece instructajul în discuție se putea referi doar la acele tipuri de activități care intrau în sfera celor efectiv prestate de societate. Or, câtă vreme societatea nu deține nici certificări și nici măcar echipament (pentru a se putea cel puțin suspecta că presta activitatea în mod clandestin) pentru spălarea interioară a cisternelor în mod firesc nici instructajul impus a fi fost efectuat nu ar fi privit această activitate cu reglementări distincte". Or, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a), b), c) din aceeași Lege nr. 319/2006, "Art. 7. - (1) În cadrul responsabilităților sale, angajatorul are obligația să ia măsurile necesare pentru: a) asigurarea securității și protecția sănătății lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea și instruirea lucrătorilor", în vreme ce în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din același act normativ, "(4) Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ținând seama de natura activităților din întreprindere și/sau unitate, angajatorul are obligația: a) să evalueze riscurile pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanțelor sau preparatelor chimice utilizate și la amenajarea locurilor de muncă". Art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006 stipulează: "(1) Angajatorul are următoarele obligații: a) să realizeze și să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice". Art. 13 din același act normativ reglementează: "În vederea asigurării condițiilor de securitate și sănătate în muncă și pentru prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligații: a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare și execuție a construcțiilor, a echipamentelor de muncă, precum și de elaborare a tehnologiilor de fabricație, soluții conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea și sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare și de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor; b) să întocmească un plan de prevenire și protecție compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice și de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condițiilor de muncă specifice unității; (...) d) să stabilească pentru lucrători, prin fișa postului, atribuțiile și răspunderile ce le revin în domeniul securității și sănătății în muncă, corespunzător funcțiilor exercitate; e) să elaboreze instrucțiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea și/sau aplicarea reglementărilor de securitate și sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților și ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor; f) să asigure și să controleze cunoașterea și aplicarea de către toți lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire și de protecție stabilit, precum și a prevederilor legale în domeniul securității și sănătății în muncă, prin lucrătorii desemnați, prin propria competență sau prin servicii externe; (...) h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum și asupra măsurilor de prevenire și de protecție necesare". De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 369/2006, "Informarea lucrătorilor - (1) Ținând seama de mărimea întreprinderii și/sau a unității, angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii și/sau reprezentanții acestora să primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informațiile necesare privind: a) riscurile pentru securitate și sănătate în muncă, precum și măsurile și activitățile de prevenire și protecție atât la nivelul întreprinderii și/sau unității, în general, cât și la nivelul fiecărui post de lucru și/sau fiecărei funcții". De asemenea, art. 15 alin. (1) din Norma metodologică de aplicare a legii, forma în vigoare la data evenimentului, stipulează: "(1) Activitățile de prevenire și protecție desfășurate prin modalitățile prevăzute la art. 14 în cadrul întreprinderii și/sau al unității sunt următoarele: 1. identificarea pericolelor și evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă și mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru; 2. elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea și actualizarea planului de prevenire și protecție; 3. elaborarea de instrucțiuni proprii pentru completarea și/sau aplicarea reglementărilor de securitate și sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților și ale unității/întreprinderii, precum și ale locurilor de muncă/posturilor de lucru, și difuzarea acestora în întreprindere și/sau unitate numai după ce au fost aprobate de către angajator; 4. propunerea atribuțiilor și răspunderilor în domeniul securității și sănătății în muncă, ce revin lucrătorilor, corespunzător funcțiilor exercitate, care se consemnează în fișa postului, cu aprobarea angajatorului; 5. verificarea însușirii și aplicării de către toți lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire și protecție, a instrucțiunilor proprii, precum și a atribuțiilor și responsabilităților ce le revin în domeniul securității și sănătății în muncă stabilite prin fișa postului; 6. întocmirea unui necesar de documentații cu caracter tehnic de informare și instruire a lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă; 7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a periodicității instruirii adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucțiunile proprii, asigurarea informării și instruirii lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă și verificarea însușirii și aplicării de către lucrători a informațiilor primite; 8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii și/sau unității; 9. asigurarea întocmirii planului de acțiune în caz de pericol grav și iminent, conform prevederilor art. 101-107, și asigurarea ca toți lucrătorii să fie instruiți pentru aplicarea lui". Concomitent, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 impun: "(1) Angajatorul are următoarele obligații: a) să informeze, cât mai curând posibil, toți lucrătorii care sunt sau pot fi expuși unui pericol grav și iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum și despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecția lor; b) să ia măsuri și să furnize instrucțiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul și/sau să părăsească imediat locul de muncă și să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav și iminent; (...)". Or, în raport cu ansamblul acestor prevederi normative citate, dar și cu principiul specific răspunderii civile delictuale conform căruia făptuitorul este obligat să răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă, principiu evocat și de instanța de apel, se constată că era imperios necesar în cauză a se stabili dacă, ținând seama de particularitățile activităților și ale locului de muncă respectiv, aflate în responsabilitatea angajatorului intimata pârâtă, aceasta era datoare să identifice în prealabil ca eventual pericol în desfășurarea activității, deci ca risc pentru securitate și sănătate în muncă, împrejurarea efectivă în care s-a produs decesul domnului F., respectiv împrejurarea când serviciile de spălare, curățare ar fi fost furnizate pentru mijloace auto de transport ce conțin/au conținut sau ar putea conține mărfuri sau reziduuri periculoase sau potențial periculoase pentru om, deci care ar putea pune în pericol viața oamenilor, precum ar fi inter alia, substanțe toxice despre care se știe în mod notoriu că chiar și în cantități relativ reduse, printr-o acțiune unică și de scurtă durată, pot totuși, să dăuneze sănătății omului sau să provoace moartea, prin inhalare, absorbție cutanată sau ingestie. Este îndeobște cunoscut că de serviciile de spălare, curățare auto beneficiază variate mijloace de transport auto, inclusiv autovehicule, ansambluri de vehicule care conțin/au conținut sau pot conține substanțe periculoase sau reziduuri care prin reacții chimice, pot genera substanțe periculoase pentru om. Dovadă în prezenta cauză este chiar împrejurarea reținută de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, că la spălătoria societății intimate pârâte, a oprit un astfel de ansamblu de transport, respectiv cel condus de victima I., ansamblu care conținea reziduuri care au generat gaze toxice și pentru care s-ar fi emis (conform statuărilor definitive din cuprinsul hotărârilor din cadrul dosarului civil nr. x/2018, a căror incidență în cauză urmează însă, a fi verificată de instanța de apel, astfel cum s-a expus în precedent) bon fiscal pentru contractarea serviciului de spălare, curățare oferit de societatea intimată pârâtă. Așadar, dacă accidentul era calificat drept unul de muncă, rezulta în mod imperativ în cauză, raportat la dispozițiile legale multiple și detaliate anterior enunțate, dispoziții care guvernează securitatea și sănătatea în muncă a lucrătorilor, necesitatea decelării în raport de particularitățile concrete ale activității de spălare auto, dacă evenimentul produs se încadra într-un risc pentru securitate și sănătate în muncă care a fost sau ar fi trebuit prevăzut în prealabil de angajator și, subsecvent identificării unui astfel de risc, dacă angajatorul își instruise lucrătorii cum să acționeze în astfel de situații. Concret, în raport cu ansamblul normativ dezvoltat enunțat anterior, era necesar în cauză, ca instanța de apel să se stabilească dacă angajatorul trebuia să includă printre riscurile pentru securitate și sănătate în muncă și pe acela decurgând din spălarea unor mijloace auto de transport care conțin/au conținut sau ar putea conține substanțe (inclusiv reziduuri) cu potențial periculos pentru om și dacă și-a instruit lucrătorii în prealabil în asupra măsurilor concrete permise sau prohibite în cazul spălării unor astfel de mijloace auto, precum ar fi - dar nu limitat la - efectuarea exclusiv a spălatului, curățatului exterior, nepătrunderea sub nici o formă în interiorul unor astfel de spații periculoase, potențial letale sau neutilizarea în preajma acestora a surselor de foc. Aceasta întrucât raportat la ansamblul normativ expus supra, de configurare a obligațiilor legale ale unui angajator în direcția securității și sănătății în muncă, cheia de boltă din punct de vedere logico - juridic a algoritmului juridic de rezolvare a litigiului prezent era configurată de răspunsul la următoarea întrebare: victima F., în calitate de spălător auto (calitate a cărei existență sau inexistență urmează a fi decelată de instanța de apel, în rejudecare, potrivit celor expuse în precedentul prezentei decizii), ar (mai) fi intrat în interiorul cisternei, în timpul desfășurării activității sale de lucru - pentru a efectua spălarea, curățarea mijlocului auto, fie ea și exclusiv exterioară, sau doar pentru a salva de la moarte o altă persoană - dacă, identificat fiind în prealabil de către angajator riscul enunțat supra pentru securitate și sănătate în muncă, (victima) ar fi fost instruită în precedent de către angajator asupra pericolului la care s-ar expune dacă ar intra în interiorul unui astfel de mijloc de transport care ar putea conține substanțe cu potențial periculos pentru viața și sănătatea umană? În cauză lipsește însă, din cadrul deciziei recurate, orice cercetare inclusiv sub acest aspect, deși acest element era unul esențial, decisiv, astfel cum s-a expus. Argumentele precedente sunt de natură a ilustra așadar, concomitent, atât o deficiență a motivării instanței de apel în privința ultimului argument expus relativ neîntrunirii în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv cel privitor la instructajul în protecția muncii, cât și omisiunea de cercetare integrală a fondului cauzei, din perspectiva elementelor sale esențiale, astfel cum s-a demonstrat supra. Omisiunea instanței de apel de cercetare integrală a fondului cauzei, sub aspectul existenței unui accident de muncă și - în cazul unui răspuns afirmativ la această chestiune - a elementelor răspunderii civile delictuale prin raportare la cadrul normativ special reglementat cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, este sancționată la rândul ei și ea prin intermediul aceluiași motiv de recurs invocat de recurentele reclamante, respectiv cel reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ. și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prin soluția obligatorie prevăzută de aceste texte legale menționate, de admitere a recursului, casare a deciziei pronunțate și rejudecare a cauzei de către instanța de apel. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că apărarea intimatei pârâte din cuprinsul întâmpinării formulate în recurs, relativă în esență, faptului că o soluție de neantrenare a răspunderii juridice penale a intimatei pârâte a fost emisă de organele de urmărire penală, nu reprezintă în prezenta procedură civilă un obstacol juridic insurmontabil față de cele expuse în prezenta decizie civilă de recurs. Concluzia se impune întrucât ordonanța penală de clasare a cauzei penale reprezintă una dintre probele administrate în litigiul prezent civil, probă a cărei analiză însă, se realizează în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ. Clasarea cauzei în procesul penal s-a dispus prin ordonanță de clasare a procurorului, pentru motivul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Mutatis mutandis, Înalta Curte enunță de asemenea, și statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din cadrul jurisprudenței sale în materie: "singurul efect al principiului ne bis in idem, astfel cum este enunțat în această dispoziție, este acela de a evita ca o persoană judecată definitiv într-un stat membru să nu facă obiectul unor noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în alt stat membru. Principiul respectiv nu împiedică victima sau orice altă persoană lezată de comportamentul acuzatului să inițieze sau să continue o acțiune civilă, cu scopul de a solicita repararea prejudiciului suferit" (Hotărârea din 11 februarie 2003, în cauzele conexate C-187/01 și C-385/01 privind pe Hüseyin Gözütok și Klaus Brügge"). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai statuat cu titlu de principiu în materia de ne bis in idem, în cadrul Hotărârii din 29 iunie 2016, pronunțate în cauza C-486/14, că "o decizie a parchetului de încetare în mod definitiv a urmăririi penale, sub rezerva redeschiderii sau a anulării sale, fără să fi fost aplicate pedepse nu poate fi calificată drept decizie definitivă în sensul acestor articole dacă din motivarea acestei decizii rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată (...)". Rezultă așadar, că revine instanței de trimitere sarcina ca, în operațiunea dispusă de cercetare completă a fondului cauzei și dacă va reține în cauză caracterul fondat al apărării esențiale invocate de recurentele reclamante, omise a fi analizată în prima judecată a apelului (indiferent că ea ar fi fost calificată ca o invocare a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv sau ca un reflex al opozabilității unei hotărâri judecătorești, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. sau ca afirmarea conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ. a obligativității respectivelor hotărâri judecătorești definitive față de intimata pârâtă, parte procesuală și în litigiul nr. 1730/208/2018), atunci să reevalueze - evident, din perspectiva exclusivă a prezentei proceduri civile privind antrenarea răspunderii civile delictuale, date fiind prevederile art. 28 din C. proc. pen., dar și art. 264 C. proc. civ. - în cadrul analizei materialului probator administrat în cauză, dacă aspecte de fapt reținute prin ordonanța de clasare au fost infirmate, modificate, total sau parțial, sau dimpotrivă, consolidate prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în litigiul nr. 1730/208/2018 soluționat ulterior emiterii ordonanței penale menționate. Conchizând, Înalta Curte constată că ansamblul elementelor expuse în prezenta decizie civilă de recurs este de natură așadar, a configura atât omisiunea de cercetare de către instanța de apel a unei apărări esențiale în cauză, invocate de reclamante, caracterul important al apărării respective, înrâurirea acesteia asupra pricinii deduse judecății, cât și necercetarea completă a fondului cauzei, din perspectiva elementelor sale esențiale, astfel cum s-a demonstrat supra. Înalta Curte se află astfel, în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului cauzei. Lipsește totodată, inclusiv premisa controlului judiciar pe care Înalta Curte trebuie să îl desfășoare, atât timp cât instanța de apel nu a analizat chestiune importantă omisă, analiză pe care instanța de recurs să o verifice din punct de vedere al legalității în cadrul căii de atac prezente. Raportat la limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicțional, astfel cum este el configurat prin normele procesuale expuse, dubla omisiune învederată nu poate fi așadar, suplinită direct în faza procesuală prezentă de recurs. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 497 C. proc. civ., Curtea va respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată, va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor ilustrate de Înalta Curte în prezenta decizie) asupra criticilor de recurs evaluate, analiza tuturor celorlalte critici de recurs formulate (care astfel, vor fi avute în vedere de instanța de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către partea intimată pârâtă în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanța de apel să soluționeze complet fondul cauzei, potrivit celor expuse supra, evaluare care evident, trebuie să aibă în vedere și apărările susținute de părțile procesuale din prezentul litigiu.