ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 20 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plății efective), reprezentând daune morale. În subsidiar, în măsura în care s-ar fi reținut că minorul B. nu răspunde civil pentru faptele sale, a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plății efective), cu titlu de daune morale. În măsura în care s-ar fi constatat că pârâta C. nu răspunde pentru faptele pârâtului B., a solicitat obligarea pârâtului B., în temeiul art. 1368 C. civ., la plata sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plății efective), constând în daune morale, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 253, art. 1349, art. 1366, art. 1368 și ale art. 1372 C. civ.

Prin sentința nr. 96 din 30 ianuarie 2024, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B.. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 26.698 RON, reprezentând despăgubiri materiale, și a sumei de 20.000 RON, constând în despăgubiri morale. A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă au declarat apel principal pârâții B. și C., și apel incident reclamanta A..

Prin decizia nr. 5053 din 2 decembrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâții B. și C. împotriva sentinței nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă. A admis apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat, în parte, sentința. A majorat despăgubirile materiale cu suma de 659,36 RON. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale. A menținut, în rest, sentința apelată.

Împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă au declarat recurs pârâții B. și C., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs, au arătat că, în mod greșit, instanța de apel a procedat la majorarea cuantumului daunelor materiale și morale.

Recurenții au învederat că probatoriul administrat nu a relevat efectuarea cu certitudine a investigațiilor medicale de către intimată, respectiv a intervențiilor chirurgicale pentru refacerea danturii, pretins afectate în dinamica evenimentelor din 27 decembrie 2021.

Totodată, au contestat cuantumul daunelor morale, stabilit de către curtea de apel la valoarea de 35.000 RON, susținând că aceasta conduce la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei și încalcă funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și de contextul social-economic impunându-se menținerea unui cuantum rezonabil, just și echitabil al despăgubirilor.

Recurenții au afirmat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a minorului, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 1366 C. civ., întrucât, la data producerii evenimentului, acesta nu împlinise vârsta de 14 ani.

Corelativ, au menționat că nici răspunderea pentru faptele acestuia nu poate fi antrenată în persoana recurentei, conform art. 1372 C. civ., întrucât aceasta s-a aflat în imposibilitate de a împiedica acțiunea minorului, nefiind de față la momentul producerii evenimentelor din 27 decembrie 2021.

Referitor la fapta minorului, au susținut că aceasta nu reprezintă o consecință a îndeplinirii defectuoase de către recurentă a îndatoririlor părintești, minorul acționând sub imperiul emoțiilor/fricii provocate de agresivitatea animalului de companie al intimatei.

În aceste condiții, au afirmat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1372 C. civ., recurenta fiind exonerată de răspunderea civilă, dat fiind că nu a putut împiedica acțiunea minorului și nici producerea faptei prejudiciabile.

Cât privește condițiile răspunderii civile delictuale, au afirmat că acestea nu sunt îndeplinite, față de inexistența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste elemente, dispozițiile art. 1349, art. 1357-1358 și ale art. 1381-1387 C. civ. nefiind aplicabile.

În acest context, au susținut că intimata nu a făcut dovada existenței prejudiciului moral, respectiv că acesta reprezintă o consecință a faptelor ilicite ale recurenților, deși persoanei care se considera îndreptățită la repararea prejudiciului îi revenea această obligație procesuală, potrivit principiului actori incumbit probatio.

Prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2025, intimata a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin care recurenții tind la reaprecierea probatorului și la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, combătând susținerile recurenților, în sensul că nu ar fi îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii lor civile delictuale.

Prin rezoluție, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare, cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției de nulitate a recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării motivelor acestuia în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același act normativ.

Examinând recursul prin prisma excepției de nulitate, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (...) lit. d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Art. 487 din același act normativ stipulează că "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs", iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cuprinsul cererii de recurs a motivelor de nelegalitate.

Conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, astfel încât sancțiunea nerespectării lui, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., este anularea acestuia.

În reglementarea C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează, exclusiv, un control de legalitate asupra hotărârii atacate.

Motivarea recursului trebuie circumscrisă caracterului specific al acestei căi extraordinare de atac, și presupune nu doar indicarea unuia dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci și expunerea unor argumente pertinente, care să opună elemente de nelegalitate ale judecății realizate de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

În cauza pendinte, obiectul recursului este decizia nr. 5053 din 2 decembrie 2024, prin care Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal al pârâților C. și B., declarat împotriva sentinței nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, și a admis apelul incident formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul majorării despăgubirilor materiale la suma de 659,36 RON, și a obligării pârâților la plata în solidar, către reclamantă, a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a dispune astfel, cu privire la situația de fapt stabilită de prima instanță, curtea a reținut că nu a fost contestată în apel, singurele aspecte invocate de apelanții-pârâți în acest sens fiind nerelevante pentru soluționarea cauzei, întrucât conțineau referiri la obiectul cu care minorul a aruncat spre reclamantă, care i-au provocat acesteia leziunile pentru care a solicitat repararea prejudiciului moral și material.

Similar instanței de fond, curtea a constatat că au fost îndeplinite și dovedite toate condițiile răspunderii civile delictuale, examinate, raportat la situația de fapt, prin prisma dispozițiilor art. 1366 alin. (1) (răspunderea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani) și ale art. 1372 alin. (1) C. civ. (răspunderea celui obligat la supravegherea minorului), reținându-se că probațiunea administrată a atestat cu claritate și certitudine aceste aspecte.

Instanța de apel a consemnat că apelanții-pârâți nu au formulat critici concrete cu privire la sentința tribunalului, ci motive generice și pur teoretice, ce au vizat nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale și care nu au fost raportate la situația de fapt dedusă judecății.

De asemenea, a remarcat că apelanta-pârâtă nu a invocat și nu a dovedit că fapta minorului reprezintă un efect al unei alte cauze față de cea privitoare la modalitatea de îndeplinire a îndatoririlor sale părintești.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, a reținut caracterul cert al acestora, apreciind că probele administrate în fața primei instanțe au atestat efectuarea, de către reclamantă, a investigațiilor medicale, a intervențiilor chirurgicale și a tratamentelor necesare, precum și plata serviciilor medicale și a produselor farmaceutice, necesare tratării afecțiunilor suferite ca urmare a loviturii primite la 27 decembrie 2021.

Referitor la daunele morale, curtea a constatat că apelanții-pârâți nu au criticat soluția primei instanțe, prin care s-a acordat reclamantei suma de 20.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale, ci că au fost invocate aspecte teoretice, corelative valorii despăgubirilor solicitate de către reclamantă.

În lipsa unor critici concrete a sentinței apelate, instanța de apel a considerat că nu poate efectua o analiză punctuală a hotărârii primei instanțe, astfel încât a procedat la examinarea acesteia prin prisma apelului incident al reclamantei, prin care se contestase cuantumul daunelor morale solicitate și acordate de instanța de fond și se solicitase o majorare a despăgubirilor materiale cu suma de 659,36 RON, reprezentând cheltuieli cu tratamentele și intervențiile medicale ulterioare pronunțării sentinței apelate.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs expuse, recurenții au evocat chestiuni referitoare la probatoriul administrat, care, în opinia lor, nu a relevat, cu certitudine, efectuarea investigațiilor medicale de către intimată, respectiv a intervențiilor chirurgicale pentru refacerea danturii, afectate în dinamica faptelor de la 27 decembrie 2021.

De asemenea, recurenții au combătut și cuantumul daunelor morale acordate, susținând că suma de 35.000 RON, stabilită cu acest titlu de către instanța de apel, conduce la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei, excedând funcției reparatorii a răspunderii civile delictuale și înfrângând caracterul rezonabil al despăgubirilor, raportat la suferința reală a persoanei vătămate, la circumstanțele cauzei, dar și la cele social-economice.

Cât privește condițiile răspunderii civile delictuale, au afirmat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, probatoriul administrat neavând aptitudinea de a dovedi existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre aceste două elemente, considerând că dispozițiile art. 1357-1358 și ale art. 1381-1387 C. civ. nu sunt aplicabile.

Similar, au arătat că nici prevederile art. 1372 C. civ. nu sunt incidente în cauză, sancționarea recurentei neputându-se dispune pe temeiul răspunderii civile delictuale, de vreme ce se decelează o cauză exoneratoare de răspundere, aceasta neputând împiedica producerea faptei minorului, faptă care nu este o consecință a îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor părintești.

Înalta Curte, raportând motivele de recurs rezumate în cele ce preced la judecata realizată de instanța de apel prin hotărârea recurată, reține că acestea nu se pot circumscrie cazurilor de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

O asemenea constatare se impune față de faptul că motivele concrete de recurs invocate de către recurenți nu constituie o reflexie a judecății realizate în etapa procesuală anterioară, în care, exclusiv, prin prisma apelului incident al pârâtei, s-a examinat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la dispozițiile art. 1357 (răspunderea pentru fapta proprie), art. 1366 (răspunderea civilă a minorului), art. 1372 (răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat de fapta unui minor) și ale art. 1385 C. civ. (întinderea reparației), ci, o repunere în discuție a situației de fapt stabilite în etapele procesuale anterioare, precum și o reevaluare a probatoriului administrat, care, din punctul lor de vedere, nu a avut aptitudinea de a demonstra fapta ilicită, existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste elemente esențiale ale răspunderii civile delictuale.

Deși recurenții au subsumat aceste motive de recurs cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., această încadrare formală în drept nu poate declanșa, în prezenta cale de atac, o examinare a modalității în care instanța de apel a aplicat normele legale incidente cauzei la situația de fapt dedusă judecății, de vreme ce memoriul de recurs nu conține critici veritabile de recurs, referitoare la considerentele deciziei atacate și la raționamentul instanței de apel, care susțin soluția adoptată.

De altfel, și în precedenta cale de atac s-a constatat că apelanții-pârâți nu motivaseră corespunzător apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, curtea reținând că situația de fapt stabilită de tribunal nu a fost contestată, iar singurele aspecte invocate de aceste părți au fost nerelevante pentru soluționarea cauzei, întrucât se refereau la obiectul cu care minorul a aruncat spre reclamantă, cauzator al leziunilor pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului moral și material.

În calea de atac pendinte, chiar dacă recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., o indicare formală a acestora sau o aparență de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, părțile recurente având obligația de a expune argumentele concrete, de natură juridică, în raport de care au apreciat că soluția instanței de apel este nelegală, formulând critici în legătură cu soluția pronunțată cu referire la acțiunea în răspundere civilă delictuală cu care reclamata a învestit instanța de judecată.

Asemenea critici ar fi presupus concomitent cu identificarea explicită a normelor de drept material/procedural încălcate, și demonstrarea modului în care hotărârea instanței de apel le încalcă sau reprezintă o greșită aplicare/interpretare a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așadar, argumentele recurenților, cu privire la situația de fapt și la probațiunea administrată nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, aceste aspecte ale judecății fiind apanajul instanței devolutive, conform dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Înalta Curte subliniază că, prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, această sancțiune intervenind, inclusiv, în ipoteza în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu a identificat, în cauză, existența unor motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (3) din același act normativ, astfel că excepția nulității invocată de către intimată este întemeiată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.