ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 82/2022

CAMERĂ

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 82/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 104 din 07 februarie 2023

Completul compus din:

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Mircea Mugurel Șelea - judecător la Secția penală

Constantin Epure - judecător la Secția penală

Leontina Șerban

- judecător la Secția penală

Valerica Voica - judecător la Secția penală

Adriana Ispas - judecător la Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secția penală

Gheorghe Valentin Chitidean - judecător la Secția penală

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Pe rol soluționarea cauzei având ca obiect sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Brașov - Secția penală în Dosarul nr. 190/64/2022, respectiv de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarele nr. 4.334/2/2022 și nr. 4.382/2/2022, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Dispozițiile art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză?

În aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a analizat incidența acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripție specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022?

Constituie omisiunea instanței de a avea în vedere inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menționată?

Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 25 noiembrie 2022, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța a apreciat necesară amânarea pronunțării soluției în prezenta cauză și stabilirea unui termen pentru pronunțare la data de 12 decembrie 2022 și ulterior la data de 19 decembrie 2022, când, în aceeași compunere, a decis următoarele:

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din ședința publică din data de 26 iulie 2022 Curtea de Apel Brașov - Secția penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.708/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

II.

Expunerea succintă a cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, persoana condamnată T. O. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 592/AP din 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței penale nr. 453 din 19 martie 2021 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în Dosarul nr. 18.552/197/2019.

În motivare, contestatorul a apreciat ca fiind incident cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, susținând că a fost condamnat deși la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, datorită împlinirii termenului de prescripție specială prevăzut de art. 154 alin. (4) din Codul penal.

Prin Sentința penală nr. 453 din data de 19 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 18.552/197/2019, Judecătoria Brașov, în baza art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 244 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) (34 de acte materiale) și art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul T. O. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (faptă din perioada iulie-septembrie 2011).

În baza art. 67 alin. (1) din Codul penal, i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g), pe o perioadă de 4 ani. În baza art. 65 alin. (1) din Codul penal i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g).

S-a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză a fost concurentă cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin următoarele sentințe: Sentința penală nr. 103 din 8 martie 2013 a Judecătoriei Alba Iulia, definitivă prin Decizia penală nr. 660 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia; Sentința penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș; Sentința penală nr. 860 din 30 aprilie 2013 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 986 din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel Brașov; Sentința penală nr. 151 din 3 aprilie 2014 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 675 din 23 mai 2014 a Curții de Apel București; Sentința penală nr. 1.840 din 11 decembrie 2014 a Judecătoriei Aiud, definitivă prin Decizia penală nr. 769/A din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia; Sentința penală nr. 314 din 9 februarie 2016 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 504 din 22 iunie 2016 a Curții de Apel Brașov; Sentința penală nr. 1.187 din 17 iulie 2014 a Judecătoriei Aiud, definitivă prin Decizia penală nr. 28/A din 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia.

S-au descontopit pedeapsa rezultantă principală de 7 ani închisoare, pedeapsa accesorie rezultantă și pedeapsa complementară rezultantă, aplicate prin Sentința penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Brașov, definitivă la 26 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.171/197/2018, și s-au repus în individualitatea lor pedepsele dispuse în sentințele menționate mai sus, ce au fost detaliate pe larg în dispozitivul sentinței instanței de fond, făcându-se mențiune de restul de 391 de zile închisoare rămas neexecutat din executarea Sentinței nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curții de Apel Brașov.

A fost menținută revocarea liberării condiționate acordată prin Sentința penală nr. 2.208 din 12 octombrie 2006 a Judecătoriei Brașov, revocare dispusă prin Sentința penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș.

În baza art. 40, art. 38 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, prima instanță a contopit pedeapsa principală aplicată în prezenta cauză cu pedepsele principale menționate anterior și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse concurente (o treime din 34 de ani și 4 luni), respectiv un spor de 11 ani, 5 luni și 10 zile, inculpatul executând pedeapsa principală rezultantă de 15 ani, 5 luni și 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, i s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g), pe o perioadă de 4 ani. În baza art. 45 alin. (5) raportat la alin. (3) lit. a) din Codul penal, i s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă.

Instanța de fond a constatat că infracțiunile concurente de mai sus au fost săvârșite în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la infracțiunile la care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 1.494 din 15 aprilie 1999 a Judecătoriei Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 243 din 13 martie 2001 a Curții de Apel Iași, Sentința penală nr. 1.173 din 22 mai 2002 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 415 din 30 mai 2002 a Curții de Apel Brașov, Sentința penală nr. 357 din 17 decembrie 2003 a Judecătoriei Zărnești, definitivă prin Decizia penală nr. 703/A din 19 octombrie 2004 a Tribunalului Brașov, și Sentința penală nr. 1.594 din 24 iunie 2004 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 612 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Brașov, contopite prin Sentința penală nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curții de Apel Brașov.

În baza art. 43 alin. (2) din Codul penal, s-a adăugat restul rămas neexecutat de 391 de zile închisoare din executarea Sentinței nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curții de Apel Brașov la pedeapsa rezultantă a concursului de infracțiuni de 15 ani, 5 luni și 10 zile închisoare, inculpatul executând efectiv pedeapsa principală rezultantă de 15 ani, 5 luni și 401 zile.

În baza art. 45 alin. (3) lit. b) din Codul penal, a fost aplicată, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g), pe o perioadă de 4 ani. În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 45 alin. (3) lit. b) din Codul penal, a fost aplicată, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 40 alin. (3) și art. 72 alin. (1) din Codul penal, s-au dedus din pedeapsa rezultantă a închisorii următoarele perioade: de la 28 decembrie 2006 la 14 mai 2007, de la 21 februarie 2013 la 22 martie 2013, de la 6 iunie 2013 la 10 iunie 2013, de la 13 iunie 2013 la 15 noiembrie 2016, de la 18 ianuarie 2018 la 11 septembrie 2018 inclusiv și 252 de zile considerate ca executate în baza Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În baza art. 45 alin. (4) din Codul penal, s-a dedus din durata pedepsei complementare rezultante de 4 ani de mai sus perioada de la 16 iunie 2020 la zi.

În baza art. 105 alin. (1) din Codul penal, instanța de fond a anulat liberarea condiționată dispusă prin Sentința penală nr. 1.033 din 9 noiembrie 2016 a Judecătoriei Deva și liberarea condiționată dispusă prin Sentința penală nr. 1.541 din 5 septembrie 2018 a Judecătoriei Brașov și a dispus executarea pedepsei rezultante de mai sus.

În ceea ce privește latura civilă, instanța de fond a soluționat acțiunile civile formulate în cauză potrivit dispozitivului.

Prin Decizia penală nr. 592/AP din data de 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, s-a dispus:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul T. O. împotriva Sentinței penale nr. 453 din data de 19 martie 2021 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în Dosarul nr. 18.552/197/2019 (cu omisiunea vădită înlăturată conform Încheierii din data de 19 aprilie 2021), care a fost desființată sub aspectul modalității de stabilire a legii penale mai favorabile, al pedepselor principale, complementare și accesorii aplicate inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, procedeul contopirii și al cuantumului pedepsei rezultante.

În baza art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) din Codul penal vechi cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal vechi (34 de acte materiale), art. 37 lit. a) din Codul penal vechi, art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (2) din Codul penal vechi și art. 5 din Codul penal, inculpatul T. O. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) și lit. c) din Codul penal vechi, pe o durată de 4 ani (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăților comerciale), pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal vechi, s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) și lit. c) din Codul penal vechi (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăților comerciale).

Au fost menținute dispozițiile privind descontopirea pedepsei rezultante principale de 7 ani închisoare, a pedepsei accesorii rezultante și a pedepsei complementare rezultante, aplicate prin Sentința penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Brașov, definitivă la 26 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.171/197/2018, și soluția referitoare la liberarea condiționată dispusă prin Sentința penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș.

În baza art. 36 din Codul penal vechi raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din Codul penal vechi și art. 61 alin. (1) din Codul penal vechi, s-a contopit pedeapsa principală aplicată prin prezenta sentință cu pedepsele principale repuse în individualitatea lor în urma descontopirii pedepsei rezultante de 7 ani închisoare aplicate prin Sentința penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Brașov și cu restul de 391 de zile închisoare rămas de executat din Sentința nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curții de Apel Brașov, și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 ani închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind astfel de 8 ani închisoare.

În baza art. 36 din Codul penal vechi raportat la art. 35 alin. (3) din Codul penal vechi, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) și lit. c) din Codul penal vechi, pe o durată de 4 ani (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăților comerciale).

În baza art. 71 din Codul penal vechi, s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) și lit. c) din Codul penal vechi (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăților comerciale).

S-a reținut ca temei al deducerii din pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare a perioadelor executate de inculpat din pedepsele aplicate anterior, dispozițiile art. 36 alin. (3) din Codul penal vechi raportat la art. 88 alin. (1) din Codul penal vechi, în loc de art. 40 alin. (3) și art. 72 alin. (1) din Codul penal.

A fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Codul penal și art. 105 alin. (1) din Codul penal.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În ceea ce privește cauza de încetare a procesului penal privind prescripția răspunderii penale, ce face obiectul contestației în anulare, prin decizia contestată s-a reținut că este neîntemeiată solicitarea inculpatului de a se dispune încetarea procesului penal față de acesta în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, instanța de apel a apreciat că în aplicarea art. 5 din Codul penal se impune a se reține în favoarea inculpatului T. O. dispozițiile Codului penal din 1969 ca fiind legea penală mai favorabilă, având în vedere regimul sancționator aplicabil în cazul revocării liberării condiționate potrivit legilor succesive, precum și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Codul penal din 1969 privind circumstanțele atenuante, ținând seama de durata deosebit de mare a procesului penal, evaluare care a avut ca efect coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege.

III.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la prima chestiune de drept invocată, care vizează interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală pentru a se stabili dacă instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză, Curtea a reținut următoarele:

Dezlegarea chestiunii de drept invocate trebuie să țină seama, în primul rând, de natura juridică a contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale, fiind o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).

În aceste condiții, în cazul în care instanța de apel a analizat toate legile penale succesive și a identificat legea penală mai favorabilă, ca fiind legea veche, stabilirea acesteia nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestației în anulare întrucât o interpretare contrară ar însemna transformarea contestației în anulare, ca și cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permițându-se, contrar legii, pronunțarea unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe. Or, o nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestației în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanței de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumției legalității hotărârii judecătorești.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuția părților de către instanța de apel și cu privire la care s-a pronunțat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca și caz de contestație în anulare.

În aceste condiții, se pune întrebarea dacă omisiunea instanței, în ciclul procesual ordinar, de a avea în vedere și de a analiza una dintre legile succesive care determină incidența unei cauze de încetare a procesului penal constituie o eroare de procedură, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, sau dacă aceasta reprezintă o eroare de judecată, iar stabilirea legii penale mai favorabile nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestației în anulare întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 426 din Codul de procedură penală.

Astfel cum s-a menționat mai sus, chestiunea de drept invocată este generată de împrejurarea că pe rolul instanțelor de judecată au fost înregistrate mai multe contestații în anulare întemeiate pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale potrivit dispozițiilor art. 154 din Codul penal.

Aceste contestații în anulare determină în realitate analizarea/reanalizarea legii penale mai favorabile aplicabile în cauză, având în vedere că se solicită, în esență, aplicarea unei legi penale în vigoare în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022 [contestatorii apreciind că legea în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României este mai favorabilă în ceea ce privește dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituțională a reținut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie simplă/extremă, astfel că în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale].

Prin urmare, chestiunea de drept prezintă relevanță nu doar în cazul condamnărilor dispuse în baza Codului penal din 1969, ci și în ce privește condamnările dispuse în baza Codului penal în vigoare, având în vedere că în acest din urmă caz pot fi comparate cel puțin două legi penale succesive, respectiv dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada 1 februarie 2014-26 iunie 2018, până la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, și dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

În urma consultării practicii judiciare s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare în ceea ce privește contestațiile în anulare (întemeiate pe aceste decizii ale Curții Constituționale) formulate împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a analizat cauza de încetare referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, fiind identificate două orientări.

Curtea a apreciat că pot fi identificate argumente pertinente în sprijinul ambelor orientări jurisprudențiale.

Astfel, pe de o parte, omisiunea instanței, care a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, de a avea în vedere una dintre legile succesive care determină incidența unei cauze de încetare a procesului penal poate constitui o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanței care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, iar legiuitorul nu a reglementat un astfel de caz de contestație în anulare, în ipoteza succesiunii de legi penale în timp.

Totodată, aplicarea legii mai favorabile potrivit art. 5 din Codul penal reprezintă un proces complex, instanța care realizează această analiză având în vedere mai multe criterii în analizarea legilor penale succesive, respectiv: condițiile de incriminare, cerințele privind tragerea la răspundere penală, condițiile de sancționare și consecințele condamnării, astfel că reanalizarea legii penale mai favorabile poate echivala cu o nouă rejudecare a cauzei.

IV.

Încheieri de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală conexate la prezenta cauză

IV.1.

Dosarul nr. 1.794/1/2022

Prin Încheierea din data de 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în Dosarul nr. 4.334/2/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.794/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 490 din 1 iulie 2021 a Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 384/A din 31 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 21.929/300/2020, inculpatul I.M. a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (faptă din 4 octombrie 2015).

Împotriva hotărârii penale anterior menționate a declarat contestație în anulare contestatorul condamnat I.M., invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui caz de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.

În fapt, s-a susținut că, în condițiile în care Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă extremă, ulterior datei de 30 mai 2018 nu a existat niciun caz de întrerupere a termenului de prescripție, astfel că, în cauză, raportat la data săvârșirii faptei, s-a împlinit termenul de prescripție generală, iar soluția corectă ar fi fost aceea de a dispune încetarea procesului penal potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția I penală cu nr. 4.334/2/2022.

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2022, Curtea de Apel București a pus în discuție, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, pentru lămurirea unei chestiuni de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea pe fond a cauzei, respectiv:

Punctul de vedere al completului de judecată

În majoritate, în esență, s-a reținut că, prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că, "în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal".

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a arătat, cu referire la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, că acesta "se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanței de apel de a judeca și nu pe modul în care aceasta a examinat și motivat neincidența cazului de încetare a procesului penal. Numai în situația în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluția de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanței care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare".

S-a mai reținut că "a interpreta altfel acest caz de contestație în anulare ar însemna transformarea contestației în anulare, ca și cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permițându-se, contrar legii, pronunțarea unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestației în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanței de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumției legalității hotărârilor judecătorești.

O interpretare contrară a textului de lege (...) ar schimba natura juridică a contestației în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalității și temeiniciei soluției instanței de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat și motivat lipsa incidenței cauzei de încetare a procesului penal".

În continuare, s-a arătat că această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (...) cu unicul scop de a obține o reexaminare a situației de fapt. "Jurisprudența instanței de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiași situații nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiași cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un «defect fundamental», care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă «defect fundamental», care justifică revizuirea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, numai «circumstanțele nou descoperite», iar nu «circumstanțele noi». Circumstanțele care au legătură cu cazul și care au existat anterior în cursul procesului și nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt «nou descoperite», în timp ce circumstanțele care privesc cazul, dar au luat naștere după proces, sunt «noi»."

Având în vedere aceste considerente, apreciate ca fiind relevante, obligatorii potrivit dispozițiilor imperative ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că se impune a se stabili dacă omisiunea instanței de apel de a avea în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, constituie un element nou descoperit, circumscris unei erori de procedură a instanței de apel, în condițiile în care instanța a dezbătut și analizat existența unei cauze de încetare a procesului penal, luând în considerare caracterul interpretativ al Deciziei nr. 297/2018, reținând că aceasta nu este incidentă întrucât nu era împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale.

Într-o primă orientare, s-a reținut că în ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanței, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilității sale și a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanței nu mai pot fi repuse în discuție.

S-a mai susținut, în esență, că omisiunea instanței de a se pronunța asupra prescripției generale, în contextul unei practici unitare cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, nu este generată de o eroare de procedură, adică o nepronunțare care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare, ci de faptul că atât părțile, cât și organul judiciar nu au mai considerat necesar a se analiza această problemă de drept ce primise o dezlegare unitară în practică și în doctrină.

În cea de-a doua orientare, s-a reținut că omisiunea instanței de a avea în vedere inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022 reprezintă o eroare de procedură, în sensul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

În argumentarea acestei orientări s-au expus considerentele Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și s-a reținut că omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților, de a analiza și de a se pronunța asupra unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție, cu consecința împlinirii termenului de prescripție, a înlăturării răspunderii penale și a împiedicării exercitării acțiunii penale împotriva inculpatului, constituie o eroare de procedură și nu o eroare de judecată (Încheierea din 28 iunie 2022 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. 4.334/2/2022, a se vedea opinia minoritară).

În ceea ce privește punctul de vedere al instanței, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate argumentele aduse în sprijinul primei orientări.

Suplimentar considerentelor expuse mai sus, Curtea a reținut ca fiind relevantă în prezenta cauză și Decizia Curții Constituționale a României nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că odată ce instanța a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, și a apreciat că aceasta nu este incidentă, pronunțând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestația în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai poate fi admisă.

De asemenea, Curtea a reținut că, spre deosebire de ipoteza anterior invocată, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanța neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluție de încetare a procesului penal.

Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluția greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situația în care instanța, în mod eronat, a constatat lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat.

În opinie minoritară, s-a apreciat că omisiunea punerii în discuție, analizării și pronunțării asupra unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv a prescripției răspunderii penale, este o chestiune eminamente procedurală, intrând în sfera de aplicabilitate a art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală și că acest aspect rezultă atât din textul de lege, cât și din Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, neimpunându-se sesizarea aceleiași structuri jurisdicționale, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, pentru pronunțarea unei noi hotărâri prealabile.

IV.2.

Dosarul nr. 1.795/1/2022

Prin Încheierea din data de 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în Dosarul nr. 4.382/2/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.795/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința nr. 662 din 28 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.567/3/2019 al Tribunalului București - Secția I penală, definitivă prin Decizia nr. 683/A din 27 mai 2022 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală, inculpata Y.A.F. a fost condamnată, în baza art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, la pedeapsa închisorii de 3 ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

Împotriva hotărârii penale anterior menționate a declarat contestație în anulare contestatoarea condamnată Y.A.F., invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui caz de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.

În fapt, s-a susținut că, în condițiile în care Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă extremă, în intervalul 26 iunie 2018-30 mai 2022 nu a existat niciun caz de întrerupere a termenului de prescripție, astfel că, în cauză, raportat la data săvârșirii faptei, s-a împlinit termenul de prescripție generală, iar soluția corectă ar fi fost aceea de a dispune încetarea procesului penal potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2022, Curtea a pus în discuție, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală de a cărei dezlegare depinde soluționarea pe fond a cauzei, respectiv:

Punctul de vedere al completului de judecată

În majoritate, în esență, s-a reținut că, deși art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai face trimitere expresă la "nepronunțarea" instanței asupra cauzei de încetare a procesului penal, astfel cum era stipulat în dispozițiile art. 386 lit. c) din Codul de procedură penală (1968), aplicabilitatea sa este, în continuare, condiționată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanței de a analiza și a statua explicit asupra unei astfel de cauze.

Doar într-o atare situație hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa și de natură a legitima repunerea cauzei în discuție și eventuala sa rejudecare.

Într-adevăr, cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanței de apel de a judeca și nu pe modul în care aceasta a examinat și motivat neincidența cazului de încetare a procesului penal.

Conform principiului securității raporturilor juridice, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză.

Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase, fiind invocată în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv: Hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, Hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea în Cauza Urbanovici împotriva României.

În consecință, omisiunea instanței de a se pronunța asupra prescripției, în contextul unei practici unitare cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, nu este generată de o eroare de procedură, adică o nepronunțare care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare, ci de faptul că atât părțile, cât și organul judiciar nu au mai considerat necesar a se analiza această problemă de drept ce primise o dezlegare unitară în practică și doctrină.

În opinie minoritară, s-a apreciat că omisiunea punerii în discuție, analizării și pronunțării asupra unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv a prescripției răspunderii penale, este o chestiune eminamente procedurală, intrând în sfera de aplicabilitate a art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, și că acest aspect rezultă atât din textul de lege, cât și din Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, neimpunându-se sesizarea aceleiași structuri jurisdicționale, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, pentru pronunțarea unei noi hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus conexarea acestora într-un singur dosar, înregistrat cu nr. 1.708/1/2022.

Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Alba Iulia, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate.

Cu privire la chestiunea de drept invocată, care vizează interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală pentru a se stabili dacă instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză

Într-o primă opinie, regăsită în informațiile transmise de Curtea de Apel București - Secția I penală (o parte a judecătorilor), Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Suceava (o parte a judecătorilor Secției penale), Tribunalul Covasna, Tribunalul Neamț, Tribunalul Brăila, Tribunalul Iași, Judecătoria Rupea, Judecătoria Buhuși, Judecătoria Onești, Judecătoria Roman, Judecătoria Galați, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Judecătoria Târgu Jiu, s-a opinat în sensul că dispozițiile art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză.

În cea de-a doua opinie, regăsită în informațiile transmise de Curtea de Apel București - Secția I penală (o parte a judecătorilor), Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Suceava (o parte a judecătorilor secției penale), Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Gorj, Tribunalul Brașov, Tribunalul Bacău, Tribunalul Galați, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Argeș, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș, Tribunalul Arad, Judecătoria Iași, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Moinești, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Târgu Cărbunești, Judecătoria Novaci, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Botoșani, Judecătoria Săveni, s-a considerat că dispozițiile art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare nu are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză.

Referitor la chestiunea de drept invocată, referitoare la posibilitatea instanței care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, să reanalizeze prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a analizat incidența acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripție specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, s-au conturat două opinii:

Într-o primă opinie, se consideră că în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii p

§ Cauze similare