Decizia nr. 40/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 677/1/2023

Pe rol se află Dosarul nr. 677/1/2023, având ca obiect sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 581/36/2022, şi Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, în Dosarul nr. 419/64/2022, prin care se solicită dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă eroarea de procedură, constând în omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi efectele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358/26.05.2022, poate fi examinată ca motiv al contestaţiei în anulare, prevăzute de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în etapa admiterii în principiu sau după parcurgerea acestei etape, în raport cu existenţa unor circumstanţe noi, evidenţiate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu privire la cauza de încetare a procesului penal şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, referitoare la efectele obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale a României în cauzele definitiv soluţionate.” ” În interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, constituie o eroare de procedură omisiunea instanţei de apel de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa în cauză a unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale?”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Francisca-Maria Vasile, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 677/1/2023 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept a Universităţii Transilvania din Braşov, Facultatea de Drept a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 677/1/2023.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizărilor, ca inadmisibile, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a susţinut că întrebarea formulată de instanţa de trimitere nu îndeplineşte condiţia noutăţii, deoarece a fost lămurită prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), şi nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă, deoarece nu se urmăreşte obţinerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, o dezlegare cu valoare de principiu, ci lămurirea unor chestiuni de fapt specifice cauzei în care a fost ridicată.

Deşi chestiunea de drept invocată pare a pune în discuţie dovezile ce pot fi invocate în sprijinul contestaţiei în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), în realitate nu reprezintă decât o reiterare a aspectelor tranşate prin Decizia nr. 67/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deoarece, prin rezolvările ce ar putea fi date acestei chestiuni, instanţa supremă este pusă în situaţia fie de a reconfirma, fie de a infirma dezlegarea dată la cel de-al doilea punct al deciziei.

Problema de drept ridicată de instanţele de trimitere urmăreşte repunerea în discuţie a efectelor acestor decizii ale Curţii Constituţionale asupra cauzelor definitive soluţionate, ulterior Deciziei nr. 297/2018, şi până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022, chiar dacă acestea au fost lămurite prin deciziile instanţei supreme nr. 67/2022 şi nr. 10/2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A susţinut că importantă este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 care reprezintă, alături de dispoziţiile penale în procesul penal, un element ce conturează cadrul juridic ce trebuie avut în vedere de judecătorul obişnuit, neputând fi echivalentă cu o probă.

De altfel, cea de-a doua sesizare, conexată, formulată dintr-o altă perspectivă, constând în relaţia ce există între identificarea legii penale mai favorabile ca efect al pronunţării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale şi incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, nu reprezintă decât o reiterare a aspectelor tranşate prin Decizia nr. 67/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017) s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă face vorbire de contestaţia în anulare introdusă doar în situaţia unor încălcări ale legii de procedură penală, atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare.

Reprezentantul Ministerului Public a mai susţinut că, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei va constitui o eroare de procedură, care va putea fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Din această perspectivă, în chiar cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale se arată că practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, situaţie ce constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti.

În consecinţă, a susţinut că problema de drept ridicată de instanţele de trimitere este construită pe o premisă greşită, prin care se încalcă natura şi limitele căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi prin care sunt negate limitele configurate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la cazurile în care se poate face contestaţie în anulare conform art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală întemeiată pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

A mai arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, nu constituie o eroare de procedură omisiunea instanţei de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa în cauză a unei legi penale mai favorabile.

Alegerea legii penale mai favorabile are loc, potrivit art. 5 din Codul penal, până la judecarea definitivă a cauzei, moment din care hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat. Determinarea legii penale mai favorabile nu este un proces abstract, ci unul concret în raport direct cu fapta comisă şi cu autorul ei.

De altfel, chestiunea de drept ce face obiectul prezentei analize, deşi formulată diferit, a mai făcut obiectul unei alte sesizări ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 82 din 19 decembrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2023).

În final, a mai susţinut că în întreaga jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional şi practica instanţei supreme în unificarea jurisprudenţială s-a apreciat că sunt inadmisibile toate sesizările care pun în discuţie interpretarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale sau a hotărârilor pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 27 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă eroarea de procedură, constând în omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi efectele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358/26.05.2022, poate fi examinată ca motiv al contestaţiei în anulare, prevăzute de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în etapa admiterii în principiu sau după parcurgerea acestei etape, în raport cu existenţa unor circumstanţe noi, evidenţiate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu privire la cauza de încetare a procesului penal, şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, referitoare la efectele obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale a României în cauzele definitiv soluţionate.” II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 340 din 6.03.2020 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 46/P din 21.01.2021 a Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul Ş.M., în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, sub aspectul infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 198 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul Ş.M. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare, iar în baza art. 371 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 luni închisoare, sporită cu 1 lună, iar în baza art. 16 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului Ş.M. prin Sentinţa penală nr. 254/2012 a Judecătoriei Mangalia, definitivă prin Decizia penală nr. 95/2013 a Curţii de Apel Constanţa, care a fost adăugată la pedeapsa de 4 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare.

La data de 26.10.2022 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, cu nr. 581/36/2022, contestaţia în anulare formulată de condamnatul Ş.M., în temeiul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Motivul contestaţiei în anulare îl reprezintă existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, întemeiată pe împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal, cu privire la infracţiunea de încăierare, incriminată în art. 198 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, comisă la data de 5.03.2016, faţă de incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speţă [art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale], a făcut referire la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 67 din 25 octombrie 2022 şi nr. 10 din 29 martie 2017, apreciind că eroarea de procedură constând în omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cauzei de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, invocate de către persoana condamnată, ori pe omisiunea instanţei de apel de a analiza incidenţa acestor dispoziţii, este condiţionată de existenţa la dosar a unor probe cu privire la această cauză de încetare a procesului penal, concluzie susţinută şi de dispoziţiile imperative ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează admiterea în principiu a contestaţiei în anulare.

De asemenea, s-a menţionat că două condiţii cumulative se impun a fi îndeplinite cu prilejul analizării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, respectiv ca în raport cu inculpatul care a fost condamnat să fi fost incidentă o cauză de încetare a procesului penal, iar cu privire la această cauză de încetare a procesului penal să fi existat probe la dosar.

Instanţa de trimitere a invocat Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerând că se ridică, în primul rând, problema de drept referitoare la condiţia privind existenţa la dosar a unor probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, întemeiată pe împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, şi s-a susţinut că această problematică ar fi distinctă de cea analizată prin Decizia nr. 67 din 25.10.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În al doilea rând s-a mai arătat că, în cazul în care se apreciază că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 dispensează instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare de analiza unor probe existente la dosar cu privire la cauza de încetare a procesului penal în etapa admiterii în principiu a cererii, se pune problema de a stabili dacă motivul de contestaţie în anulare poate fi disociat în etapa examinării pe fond a contestaţiei în anulare de caracterul obligatoriu al dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu cele cuprinse în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ce consacră efectele obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor acesteia.

Al treilea argument a vizat efectele Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, considerându-se că nu a fost analizată decât problema de drept referitoare la posibilitatea condamnatului de a invoca eroarea de procedură în cazul în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate ori în cazul în care aceste dispoziţii nu au fost antamate, omisiune care va constitui o eroare de procedură ce va putea fi valorificată prin cererea de contestaţie în anulare.

Instanţa de trimitere a reţinut că, în cadrul verificării admisibilităţii în principiu, trebuie analizat dacă a fost invocat un caz de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 din Codul de procedură penală, nu doar formal, prin indicarea textului de lege aferent, ci şi prin verificarea corespondenţei între conţinutul cazului de contestaţie şi baza factuală invocată, sprijinită prin propunerea unor probe în acest sens, care nu au mai fost evaluate de către instanţă odată cu judecarea pe fond a cauzei. S-a susţinut că soluţia inadmisibilităţii presupune lipsa probelor în raport cu motivele invocate sau evaluarea anterioară, de către instanţa de apel, a aceloraşi chestiuni de drept.

Instanţa de trimitere a mai arătat că deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 nu cuprind în considerentele acestora dispoziţii cu privire la modalitatea aplicării lor în timp, astfel încât devin aplicabile principiile cu caracter general dezvoltate pe cale jurisprudenţială de către instanţa constituţională. În acest context s-ar impune a fi analizate efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, făcându-se referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional.

S-a mai reţinut că interesul clarificării problemei de drept derivă şi din asimilarea cu noţiunea de probă a elementelor de noutate oferite prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022, deoarece, potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele reprezintă elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Or, deciziile Curţii Constituţionale reprezintă un act jurisdicţional cu putere obligatorie, ale cărui efecte se produc numai pentru viitor.

Cum caracterul extrem al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a fost evidenţiat abia prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de trimitere a considerat că se impune a se stabili în ce măsură instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea apelului, au avut la dispoziţie date pentru a dispune încetarea procesului penal şi în ce măsură aceste date se regăseau la dosar. În aceste condiţii se ridica problema de a stabili în ce măsură echivalarea elementelor cu caracter de noutate determinate de Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale cu noţiunea de „probe existente la dosar” nu este sinonimă cu atribuirea unor efecte retroactive acestei decizii.

Instanţa de trimitere a evaluat că, în ipoteza în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 ar constitui element nou circumscris unei erori de procedură a instanţei de apel şi care reprezintă un aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor, cu privire la care nu s-a pronunţat, contestaţia în anulare devine admisibilă. În situaţia contrară, în care Decizia nr. 358/2022 are doar efecte pentru viitor, contestaţia în anulare este inadmisibilă.

În plus, în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de trimitere a evocat Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016) prin care s-a reţinut că efectele unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate nu se răsfrâng, în principiu, asupra cauzelor definitiv soluţionate (facta praeterita), însă, în mod excepţional, acestea pot avea totuşi efecte în cauzele în care a fost invocată acea excepţie de neconstituţionalitate. Soluţia privind imposibilitatea invocării deciziilor instanţei constituţionale în cauzele definitiv soluţionate a fost confirmată ulterior, indiferent dacă acestea se referă la norme de procedură penală ori de drept material penal, cu singura excepţie a deciziilor ce au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea maximului special.

Conchizând, instanţa de trimitere a apreciat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu se pot produce asupra cauzelor definitiv judecate – indiferent dacă acestea privesc norme de procedură penală ori de drept material penal – cu excepţiile explicitate anterior. IV. Titularul şi obiectul sesizării conexate. Expunerea succintă a cauzei şi punctul de vedere al completului

Prin Încheierea din data de 17 februarie 2023, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, constituie o eroare de procedură omisiunea instanţei de apel de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa în cauză a unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale?”.

Expunând succint cauza, se reţine că instanţa de sesizare a fost învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea unei contestaţii în anulare formulate împotriva Deciziei penale nr. 890/A din 28.11.2019 pronunţate de aceeaşi instanţă, în Dosarul nr. 4.530/62/2013, iar chestiunea de drept nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este formulată în contextul existenţei unei succesiuni de legi penale cu privire la conţinutul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022.

Interdicţia aplicării unei lex tertia a generat necesitatea lămuririi chestiunii referitoare la omisiunea instanţei de apel de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale şi la valenţa acestei omisiuni de a constitui o eroare de procedură în sensul dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

În susţinerea punctului său de vedere, Curtea de Apel Braşov a făcut referire la Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, apreciind că se impune a se lămuri dacă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale constituie o eroare de procedură ce poate fi invocată în contextul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Curtea a reţinut că problema de drept a cărei dezlegare se solicită este de natură a da naştere unor interpretări judiciare diferite.

S-a menţionat că această chestiune de drept prezintă relevanţă nu doar în cazul condamnărilor dispuse în baza Codului penal din 1969, ci şi în ce priveşte condamnările dispuse în baza Codului penal în vigoare, având în vedere că în acest din urmă caz pot fi comparate cel puţin două legi penale succesive, respectiv dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada 1.02.2014-25.06.2018, până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26.04.2018, şi dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 82/2022.

S-a reţinut că, în cazul condamnărilor dispuse potrivit Codului penal în vigoare, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 155 alin. (1) în vigoare în perioada 1.02.2014-25.06.2018, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018, astfel că o eventuală soluţie de admitere a contestaţiilor în anulare pune în discuţie modificarea legii penale aplicate de către instanţa care a dispus condamnarea, având în vedere interdicţia generării unei lex tertia.

Instanţa de trimitere a arătat că, în urma consultării practicii judiciare relevante, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare în ceea ce priveşte contestaţiile în anulare (întemeiate pe aceste decizii ale Curţii Constituţionale) formulate împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a reţinut că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, fiind identificate două orientări.

Într-o primă orientare s-a considerat că, în cadrul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, poate fi analizată omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la cauza de încetare a procesului penal referitoare la împlinirea termenului de prescripţie şi în cazul condamnărilor definitive cu privire la infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969, cu consecinţa aplicării legii penale mai favorabile în vigoare ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 1 . În cazul succesiunii de legi penale în timp, de la data comiterii faptei şi până la soluţionarea definitivă a cauzei în procesul anterior, omisiunea instanţei de apel de a constata şi de a da eficienţă unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe la dosar, reprezintă o eroare de procedură ce este aptă să fie remediată pe calea contestaţiei în anulare. 1 Decizia penală nr. 817/28.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 308/57/2022, Decizia penală nr. 675/A/22.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. 154/43/2022, Decizia penală nr. 1.823/A/22.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 5.420/2/2022, Decizia penală nr. 71/A/6.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. 177/43/2022, Decizia penală nr. 1.034/21.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 631/45/2022, Decizia penală nr. 175/A/9.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 457/46/2022.

În cea de-a doua orientare s-a considerat că, în cadrul contestaţiei în anulare, întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, poate fi analizată cauza de încetare a procesului penal doar prin raportare la dispoziţiile incidente din Codul penal din 1969, întrucât dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu pot fi invocate pentru a se obţine schimbarea soluţiei pronunţate cu autoritate de lucru judecat în hotărârea definitivă cu privire la legea penală mai favorabilă 2 . 2 Decizia penală nr. 111/2022 din 22.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 784/59/2022; Decizia penală nr. 1.714/A/2022 din 14.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 7.432/2/2022; Decizia penală nr. 1.426 din 17.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 949/54/2022, Decizia penală nr. 28/A/2023 din 17.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 646/35/2022.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a reţinut că legea penală determinată ca fiind mai favorabilă (Codul penal din 1969) se aplică în ansamblu, inclusiv prin raportare la dispoziţiile din materia prescripţiei răspunderii penale ori a cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei, chiar dacă acestea din urmă au survenit după 1 februarie 2014. Evaluarea instanţei cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile a intrat în autoritate de lucru judecat, iar aceste aspecte nu mai pot fi reiterate pe calea unei căi extraordinare de atac pentru a se obţine schimbarea soluţiei pronunţate.

Instanţa de trimitere a reţinut că argumentele prezentate în sprijinul primei orientări sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, apreciind că omisiunea instanţei de apel de a constata şi de a da eficienţă unei cauze de încetare a procesului penal, cauză ce ar fi fost incidentă în raport de una dintre legile penale succesive, cu consecinţa omiterii pronunţării unei soluţii de încetare a procesului penal, reprezintă o eroare de procedură, ce legitimează formularea unei contestaţii în anulare. V. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. A. Întrebarea formulată de Curtea de Apel Constanţa

Într-o primă opinie, majoritară, se consideră că omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26.05.2022, poate fi examinată ca motiv al contestaţiei în anulare, prevăzute de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, fie în etapa admiterii în principiu, fie după parcurgerea acestei etape.

În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Iaşi, Galaţi, Oradea, Suceava, tribunalele Alba, Neamţ, Braşov, Bucureşti, Ilfov, Teleorman, Giurgiu, Cluj, Iaşi, Bihor, Caraş-Severin, Timiş şi judecătoriile Alba Iulia, Piatra-Neamţ, Roman, Târgu-Neamţ, Rupea, Slobozia, Iaşi.

Într-o altă opinie s-a apreciat că eroarea de procedură constând în omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi efectele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358/26.05.2022, nu poate fi examinată ca motiv al contestaţiei în anulare, prevăzute de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către Tribunalul Brăila, Ialomiţa şi Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti. B. Întrebarea formulată de Curtea de Apel Braşov

Într-o primă opinie se consideră că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu pot fi invocate pentru a se obţine schimbarea soluţiei pronunţate cu autoritate de lucru judecat în hotărârea penală definitivă, cu privire la legea penală mai favorabilă, în cazul condamnărilor definitive cu privire la care Codul penal din 1969 a fost apreciat în ansamblu ca lege penală mai favorabilă, inclusiv prin raportare la dispoziţiile în materia răspunderii penale ori a cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei.

În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către curţile de Apel Alba, Bacău, Braşov, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Oradea, tribunalele Neamţ, Braşov, Ialomiţa, Brăila, Vaslui şi judecătoriile Alba Iulia, Piatra-Neamţ, Rupea, Sectorului 6 Bucureşti.

Într-o altă opinie se consideră că omisiunea instanţei de apel de a analiza prin raportare la art. 5 din Codul penal legea penală mai favorabilă în raport de existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de procedură şi poate fi analizată pe cale contestaţiei în anulare indiferent de legea penală mai favorabilă stabilită.

În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către Curtea de Apel Iaşi, tribunalele Neamţ, Bucureşti, Ialomiţa, Teleorman, Timiş, Caraş-Severin şi judecătoriile Roman, Iaşi.

Curţile de apel Piteşti, Timişoara şi Constanţa au considerat că sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze este inadmisibilă. 2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva hotărârilor obligatorii prezintă semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile: – Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022; – Decizia nr. 82 din 19 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2023; – Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017.

Din perspectiva deciziilor de speţă poate fi evocată Decizia nr. 4/A din 10 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.597/1/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală prin care s-a reţinut că, odată stabilită, prin decizia instanţei de apel, legea incidentă, aceeaşi lege va guverna şi instituţia prescripţiei răspunderii penale, iar stabilirea legii penale mai favorabile, inclusiv modalitatea de calcul al termenelor prescripţiei răspunderii penale, ulterior condamnării definitive, excedează analizei ce se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. 3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018; Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.190 din 7 decembrie 2020; Decizia nr. 120 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 15 iulie 2022. 4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

Din jurisprudenţa CEDO pot fi evocate mai multe decizii relevante în problematica securităţii raporturilor juridice, printre care hotărârile pronunţate în cauzele Brumărescu c. României, Urbanovici c. României, Mitrea c. României şi Riabykh c. Rusiei. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea Transilvania din Braşov, prin lect. dr. Constantin Ioan Gliga, a transmis punctul de vedere în sensul că sesizarea formulată este inadmisibilă întrucât se solicită stabilirea efectelor Deciziei nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională, sub aspectul aplicării acesteia în timp.

În egală măsură, pe fondul cauzei, s-a menţionat că, în raport cu natura juridică a instituţiei contestaţiei în anulare şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv cea întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată, omisiunea instanţei de apel poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte cea de a doua problemă care face obiectul evaluării, s-a arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, constituie o eroare de procedură omisiunea instanţei de apel de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa în cauză a unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului, deoarece, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018 şi art. 5 alin. (2) din Codul penal, deciziile Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme penale au semnificaţia unei legi penale mai favorabile care retroactivează în condiţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, iar omisiunea instanţei de apel de a analiza acest aspect, respectiv incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, face parte din sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Împrejurarea că, până la apariţia Deciziei nr. 358/2022, instanţele de judecată au dat o interpretare eronată asupra naturii Deciziei nr. 297/2018 nu poate prin ea însăşi să înlăture aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018.

Universitatea Transilvania din Braşov, prin prof. dr. Cristinel Ioan Murzea, decan al Facultăţii de Drept, şi lect. dr. Codruţ Nicolae Savu, a transmis punctul de vedere conform căruia, în raport cu existenţa unor circumstanţe noi, evidenţiate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, referitoare la efectele obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele definitiv soluţionate, omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal, întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale şi efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26.05.2022, constituie o eroare de procedură ce poate fi examinată ca motiv al contestaţiei în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală atât în etapa admiterii în principiu, cât şi după parcurgerea acestei etape.

De asemenea, s-a apreciat că omisiunea instanţei de apel de a analiza, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa în cauză a unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, constituie o eroare de procedură ce se încadrează în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, prin lect. univ. dr. Daniel Atasiei, a transmis faptul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu există o veritabilă chestiune de drept necesar a fi lămurită de către completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la prima întrebare adresată s-a arătat că aceasta pleacă de la o premisă greşită, aceea că pe calea contestaţiei în anulare se invocă împrejurări noi cu privire la cauza de încetare a procesului penal, intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

S-a arătat că pe calea contestaţiei în anulare poate fi invocată prescripţia răspunderii penale în măsura în care aceasta nu a fost analizată (pentru respectiva infracţiune) în cursul judecăţii în apel. Dacă prescripţia a fost analizată în faza apelului, atunci contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

În plus, ceea ce se invocă în cazul acestor contestaţii în anulare nu este existenţa unor circumstanţe noi, ci faptul că, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, aşa încât aceasta îşi producea efectele specifice deciziei de neconstituţionalitate – simplă cu privire la inexistenţa cauzelor de întrerupere.

Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu există o veritabilă chestiune de drept, întrucât din dispoziţiile legale şi din jurisprudenţa obligatorie aferente instituţiei contestaţiei în anulare rezultă că omisiunea instanţei de a analiza şi a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare. Aşadar, inclusiv din perspectiva legii penale mai favorabile, dacă nu a fost analizată o cauză de încetare a procesului penal care ar fi fost incidentă în cauză, această omisiune atrage admisibilitatea contestaţiei în anulare, urmând ca în etapa judecării temeiniciei acesteia să se analizeze dacă aceasta este sau nu incidentă.

Pe fondul cauzei, cu privire la prima întrebare, s-a arătat că omisiunea instanţei de apel de a analiza prescripţia răspunderii penale drept cauză de încetare a procesului penal potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 constituie o eroare de procedură ce poate fi examinată în contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a menţionat că, dacă instanţa de apel a examinat prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi a apreciat (chiar greşit) cu privire la efectele sale că nu este împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, nu suntem în prezenţa unei erori de procedură. O contestaţie în anulare invocată în aceste condiţii va fi inadmisibilă.

Dacă însă instanţa care a soluţionat cauza nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, s-a considerat că există o eroare de procedură ce poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar în etapa judecării contestaţiei în anulare va fi supusă analizei prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, având în vedere modalitatea corectă de interpretare a acesteia, stabilită de Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a arătat că răspunsul este unul similar în sensul că omisiunea instanţei de apel de a analiza o cauză de încetare a procesului penal poate fi invocată drept temei al contestaţiei în anulare. În cazul în care contestaţia în anulare vizează totuşi o decizie prin care s-a stabilit că reprezintă lege penală mai favorabilă dispoziţiile legale aferente Codului penal anterior, a apreciat că, în etapa judecării contestaţiei în anulare, completul ce soluţionează această cale extraordinară de atac va putea reţine cauza de încetare a procesului penal în măsura în care nu se formează o lex tertia, deci în măsura în care cauza de încetare a procesului penal era incidentă cu privire la toate infracţiunile deduse judecăţii pentru un inculpat.

Universitatea Titu Maiorescu, prin prof. univ. dr. Paraschiv Carmen Silvia şi lect. univ. dr. Teodorescu Georgiana-Maria, a transmis faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a menţionat că, din încheierile prin care s-a dispus sesizarea care cuprind opinia completelor cu privire la aspectele ce formează obiectul întrebărilor prealabile, rezultă că instanţele de trimitere şi-au format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanţei supreme, fapt ce demonstrează că acestea nu au întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuţie, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conţinutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluţiei ce se prefigurează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită, şi nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele. VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Ministerul Public a transmis faptul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiţia ca de lămurirea chestiunilor de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care au fost invocate.

În ceea ce priveşte prima întrebare s-a arătat că nu îndeplineşte condiţia noutăţii, deoarece a fost lămurită prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă, deoarece nu se urmăreşte obţinerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, o dezlegare cu valoare de principiu, ci lămurirea unor chestiuni de fapt, specifice cauzei în care a fost ridicată.

S-a menţionat că, deşi chestiunea de drept invocată pare a pune în discuţie dovezile ce pot fi invocate în sprijinul contestaţiei în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, în realitate, nu reprezintă decât o reiterare a aspectelor tranşate prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a apreciat că problema de drept ridicată de instanţa de trimitere pune în discuţie efectul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 asupra cauzelor definitiv soluţionate, ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei nr. 358/2022, şi posibilitatea formulării unor contestaţii în anulare în aceste cauze, chestiuni ce au fost lămurite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drep