ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 30 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și B., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 858 din data de 26.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, în baza art. 386 din C. proc. pen., din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații A., din două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969, și B., din trei infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în trei infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969 și art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea în concurs real a trei infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969 și art. 5 din C. pen.

S-a luat act că inculpații au fost reținuți și arestați preventiv de la 06.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la art. 249 din C. proc. pen., a fost ridicată măsura sechestrului asigurător, instituită asupra bunurilor mobile, bunurilor imobile, a acțiunilor și părților sociale deținute, a sumelor existente în conturile bancare ale inculpatului B. și măsura popririi asigurătorie, instituită asupra sumelor ce urmau a fi încasate în conturile aparținând inculpatului B. prin ordonanța nr. 199/P/2015 din 10.08.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x, la secția I Penală, care, prin decizia penală nr. 1707/A/19.12.2018 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 858/26.04.2018 pronunțate de Tribunalului București în dosarul nr. x/2015, a desființat sentința apelată și în fond, rejudecând:

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani și 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani și 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 38-39 lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 1 lună închisoare sporită cu 1 an, 8 luni și 10 zile, în final, inculpatul A. având de executat o pedeapsă de 6 ani, 9 luni și 10 zile închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

In baza art. 45 și 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani și 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani și 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 38-39 lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 1 lună închisoare sporită cu 1 an, 8 luni și 10 zile, în final, inculpatul B. având de executat o pedeapsă de 6 ani, 9 luni și 10 zile închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 45 și 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 26.000 EUR.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 38.000 EUR.

A menținut măsurile asiguratorii dispuse în cauză.

Împotriva deciziei penale nr. 1707/A/19.12.2018, contestatorii-condamnați A. și B. au formulat contestație în anulare, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a Penală la data de 28.03.2019, sub nr. x/2019.

Astfel, prin decizia penală nr. 1007/A/04.07.2019, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în baza art. 426 lit. d) teza a -II-a din C. proc. pen. rap. la art. 432 alin. (1) din C. proc. pen., a admis contestațiile în anulare formulate de către contestatorii A. și B. împotriva decizie penale nr. 1707/A/19.12.2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală.

A desființat decizia penală nr. 1707/A/19.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală și a dispus rejudecarea apelului.

A dispus anularea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 2773/19.12.2018 și 2774/19.12.2018 și a celorlalte forme de punere în executare emise în baza sentinței penale nr. 858/26.04.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2015.

A dispus punerea în libertate de îndată a contestatorilor B. și A. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii anulate menționate anterior, dacă nu sunt arestați în altă cauză.

A fixat termen în dosarul nou format pentru rejudecarea apelului la data de 26.09.2019, pentru când s-a dispus citarea inculpaților B. și A..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Urmare acestei soluții, s-a format un nou dosar înregistrat sub nr. x/2019, la data de 05.07.2019.

Prin decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 858/26.04.2018 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, s-a desființat sentința apelată și, în fond, rejudecând:

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare (faptă reținută la punctul 1 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reținută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare sporită cu 1 an și 6 luni, în final inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 6 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) și alin. (5) din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015 și de la 19.12.2018 la 04.07.2019.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reținută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015 și de la 19.12.2018 la 04.07.2019.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă reținută la punctul 1 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă reținută la punctul 3 din rechizitoriu).

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 32.000 Euro.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 20.000 Euro.

A menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

*****

Împotriva deciziei nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală au declarat recurs în casație inculpații A. și B. întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen.

În susținerea cererilor de recurs în casație, recurenții inculpați A. și B. au arătat, în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal), că instanța de apel în mod greșit nu a dispus încetarea procesului penal, întrucât termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018.

Inculpatul B. a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., apreciind că încalcă principiul egalității în fața legii (art. 16 alin. (1) din Constituție), îngrădesc accesul la justiție (art. 21 alin. (1) din Constituție), vatămă dreptul la un proces echitabil (art. 24 alin. (1) din Constituție) și lezează dreptul la apărare.

Verificând, în conformitate cu dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de recurs în casație, instanța a reținut, în legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., că acesta nu este incident în cauză, din moment ce nu există situația premisă prevăzută de legiuitor, vizând existența unei dispoziții de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunțată o soluție de condamnare.

Drept urmare, prin încheierea din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, au fost admise în principiu cererile de recurs în casație formulate de recurenții - inculpați A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, doar în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație la Completul C5, în compunere de 3 judecători.

Totodată, prin încheierea din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat B..

Împotriva încheierii din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs inculpatul B..

Prin încheierea nr. 305 din 4 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2021 a fost admis recursul formulat de inculpatul B., desființată încheierea recurată și, în rejudecare, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin decizia nr. 290/RC din 24 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

*****

La data de 15.07.2022 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2022 contestația în anulare declarată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Prin decizia penală nr. 661/A din data de 06 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut, prioritar, că prin încheierea din data de 7.02.2023, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., a admis în principiu contestația în anulare.

Totodată, analizând contestația în anulare formulată de contestatorul A., curtea a apreciat că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Astfel, a reținut că prin contestația în anulare formulată în cauza de față s-a solicitat anularea deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2019, fiind invocate dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea contestației, în esență, s-a susținut că instanța de apel, în mod eronat, nu a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, invocându-se în acest sens Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022.

Curtea a constatat că apelantul-contestator A. a fost condamnat pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (fapte comise în anii 2006 și, respectiv, 2008), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 4 ani la 13 ani și 4 luni.

S-a mai reținut că din considerentele și dispozitivul deciziei contestate rezultă că instanța de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă apelantului-contestator este noul C. pen., act normativ intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Prin Decizia nr. 358/2022 (ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare din prezenta cauză), Curtea Constituțională a statuat, potrivit considerentelor acelei decizii, că în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 (25 iunie 2018) și data intrării în vigoare a unui act normativ care să clarifice dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (declarate neconstituționale) prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale (fapt realizat prin O.U.G. nr. 71/2022, intrată în vigoare la data de 30 mai 2022), fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (parag. 73).

Prin urmare, existența unei legi penale noi, mai favorabilă prin prisma inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, a fost evidențiată, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, în raport cu care, din perspectiva producerii ex nunc (doar pentru viitor) a efectelor acesteia, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, cauza în care a fost pronunțată acea hotărâre nu poate fi considerată pendinte (pe rol), pentru a atrage aplicarea art. 5 din C. pen. (care se referă, prin definiție, la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei).

Aplicarea pentru viitor a efectelor deciziilor Curții Constituționale vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita.

Totodată, raportat la Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale, care a statuat că în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, curtea de apel a constatat că se impune a fi făcută o distincție între perioada 1 februarie 2014 - 24 iunie 2018 și perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, din perspectiva identificării și aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, în perioada cuprinsă între 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a C. pen. actual) și 24 iunie 2018, art. 155 alin. (1) din C. pen., care stabilea că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, a fost în vigoare, iar acest caz de întrerupere a prescripției a dispărut din fondul activ al legislației la data de 25 iunie 2018, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018.

Prin urmare, curtea a constatat că deși instanța de apel a identificat ca lege penală mai favorabilă dispozițiile noului C. pen., în ansamblul său, a omis să constate existența unei succesiuni de legi penale prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, ca urmare a calificării greșite a naturii acesteia (ca fiind interpretativă, iar nu simplă/extremă). Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a individualizat în mod concret dacă legea penală mai favorabilă este C. pen. în varianta anterioară sau în cea ulterioară publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018. Or, lipsa identificării unei succesiuni de legi penale și, dintre acestea, a celei mai favorabile, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, ca urmare a calificării greșite a naturii acesteia, a constituit, din partea instanței de apel, o eroare de judecată, referitoare la fondul cauzei, iar nu o eroare de procedură.

Astfel a constatat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arătând, în considerentele Deciziei nr. 67/2022, că deși, așa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată și a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situație constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenței unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raționamentului judiciar dezvoltat de instanțele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018, nu are semnificația unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanțelor judecătorești.

În prezența acestei practici judiciare generalizate, extinse pe o perioadă de aproximativ 4 ani, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (care s-a pronunțat în acest sens inclusiv în recursuri în casație, precum cel soluționat prin Decizia nr. 174/RC din data de 15 mai 2019, pronunțată de secția penală a instanței supreme), omisiunea invocării și examinării din oficiu a prescripției răspunderii penale, ca eroare de procedură, s-a grefat, în mod esențial, pe o eroare de judecată, în raport cu care invocarea acelei instituții, dacă s-ar fi realizat, nu ar fi produs, în mod cert, un alt efect decât cel corespunzător acelei practici.

S-a mai reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare.

Pe de altă parte, tot Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 67/2022, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiul activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 din C. pen.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, prin trimitere și la jurisprudența Curții Constituționale, că normele care se referă la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor cad sub incidența legii penale mai favorabile și că prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale.

De asemenea, s-a arătat, în mod specific, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

La rândul său, Curtea Constituțională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 358/2022, că prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale (parag. 41).

Ca atare, s-a apreciat că și din această perspectivă, lipsa identificării în concret a legii penale mai favorabile prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, într-o cauză pendinte precum cea în care a fost pronunțată hotărârea definitivă a cărei anulare se solicită în speță, reprezintă o problemă de drept penal material (substanțial), care nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură și, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestației în anulare.

Astfel, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale (iar nu a celor de drept penal material).

De asemenea, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contestația în anulare este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât și de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea definitivă cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării unor erori de procedură.

S-a mai arătat că prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reținut că natura de "anulare" a acestei căi de atac semnifică faptul că verificarea pe care o face instanța în cadrul contestației în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanții procesuale ce nu țin de fondul cauzei, dar care s-au produs, iar natura de "retractare" pune instanța în situația de a verifica ea însăși condițiile legale în care a dat hotărârea și, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-și putea extinde controlul asupra legalității sau temeiniciei soluției pronunțate.

În consecință, s-a reținut că pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), precum neaplicarea legii penale mai favorabile (teză susținută în speță), ci numai erori de procedură (error in procedendo), în care nu se încadrează lipsa aplicării art. 5 din C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanțial), iar nu la norme de drept procesual.

În același sens, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 453/2020), s-a arătat că, în vederea respectării autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, care este de o importanță fundamentală și a principiului securității raporturilor juridice (ca element fundamental al supremației dreptului), care impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi supusă rejudecării și ca niciuna dintre părți să nu fie abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa, intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situații excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen. (parag. 18, 19).

Drept urmare, lipsa identificării și aplicării legii penale mai favorabile (care în mod evident era C. pen. în varianta în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), potrivit art. 5 din C. pen., constituie o eroare de judecată, respectiv o greșeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestației în anulare.

Identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile sunt atributul exclusiv al instanțelor învestite cu judecarea fondului cauzei (în primă instanță și în apel), doar acestea fiind îndreptățite să facă, în ceea ce privește normele de drept material (substanțial), până la pronunțarea unei hotărâri definitive, aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen., iar acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea contestației în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

În același timp, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., pentru a fi incident cazul de contestație în anulare invocat în speță, cauza de încetare a procesului penal trebuie să fi existat la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare, existând, tot la acel moment, și probe în acest sens.

Întrucât noțiunea de probă, astfel cum este definită în art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., se referă la elemente de fapt, aceasta constă, din perspectiva prescripției răspunderii penale, în data săvârșirii infracțiunilor deduse judecății, iar acest element a fost analizat de către instanțele care au judecat fondul cauzei, neexistând sub acest aspect nicio greșeală care să fi generat o eroare de procedură prin omisiunea punerii în discuție și examinării din oficiu a acelei instituții.

Curtea a apreciat că deciziile Curții Constituționale nu pot fi considerate probe nici măcar printr-o interpretare lato sensu a acestei noțiuni. Astfel, chiar și în ipoteza în care noțiunea de "probă" utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 426 lit. b) din C. proc. pen. nu are accepțiunea prevăzută de art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., ci pe cea de "mijloc de probă" în sensul art. 97 alin. (2) din C. proc. pen., curtea a constatat că deciziile instanței de contencios constituțional nu pot fi asimilate nici măcar acestei din urmă noțiuni.

De asemenea, potrivit considerentelor Deciziilor nr. 67/2022 și nr. 82/2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, numai omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra incidenței dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale invocate de persoana condamnată sau, după caz, de a invoca și examina din oficiu incidența acestei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, care poate fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură (din acest motiv, în astfel de împrejurări, respectiva cale extraordinară de atac fiind admisibilă).

Nu poate constitui însă o eroare de procedură neaplicarea, prin prisma dispozițiilor art. 5 din C. pen., a unor norme de drept penal material (substanțial), cum sunt și cele referitoare la termenul de prescripție a răspunderii penale și întreruperea cursului acesteia (astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia).

Neaplicarea unor astfel de norme pe fondul cauzei poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greșeală de drept, care nu poate fi îndreptată pe această cale, acest aspect ținând de temeinicia contestației în anulare.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, ce nu poate fi realizată în procedura admisibilității în principiu, care vizează doar o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri.

Această analiză se referă, însă, la contestația în anulare, la temeinicia acesteia, iar nu la fondul cauzei în care a fost pronunțată hotărârea definitivă contestată, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, pe această cale nu pot fi invocate și, implicit, analizate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando).

Pe de altă parte, conform art. 432 alin. (1) din C. proc. pen., numai dacă instanța găsește întemeiată contestația în anulare, hotărârea a cărei anulare se solicită pe această cale este desființată, iar potrivit art. 430 din același cod până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, fără a se face vreo distincție (în faza admiterii în principiu sau pe fond).

Aceasta înseamnă că, pe tot parcursul judecării contestației în anulare, inclusiv sub aspectul temeiniciei sale, hotărârea la care se referă această cale extraordinară de atac este și rămâne definitivă, doar executarea ei putând fi suspendată.

Drept urmare, câtă vreme hotărârea rămâne definitivă, identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile, omisă de către instanțele care au judecat fondul cauzei (această lege fiind C. pen. actual, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) în reglementarea în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu se poate realiza, prin prisma dispozițiilor art. 5 din C. pen. (care, prin definiție, se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), pe calea contestației în anulare.

Chiar în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat, relevante fiind considerentele Deciziei nr. 265/2014, că instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din C. pen., numai în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive (parag. 33).

Ulterior celui din urmă moment, câtă vreme hotărârea definitivă nu este desființată (iar pe parcursul judecării contestației în anulare acest efect nu se produce, doar executarea ei putând fi suspendată), aplicarea legii penale mai favorabile ar fi posibilă numai potrivit dispozițiilor art. 6 din C. pen.

Însă, în speță, nici aplicarea acestor dispoziții nu se poate realiza pe calea contestației în anulare, întrucât, pe de o parte, nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute în art. 426 din C. proc. pen., iar, pe de altă parte, dispozițiile respective permit, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi (în raport cu momentul săvârșirii faptelor), doar compararea pedepsei aplicate de instanță în baza legii vechi și a pedepsei prevăzute de legea nouă, iar nu compararea termenelor de prescripție a răspunderii penale prevăzute în cele două legi și a cauzelor de întrerupere a cursului acestora, conform acelor legi.

Curtea a reținut și faptul că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 82/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (raportate la dispozitivul Deciziei nr. 67/2022), nu s-a impus instanței sesizate cu o cerere de contestație în anulare analizarea, pe fond, în orice condiții, a prescripției răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel nu a dezbătut și nu a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal, fiind folosită expresia "poate analiza", ceea ce determină concluzia că, pentru realizarea unei astfel de analize, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, trebuie îndeplinite, pe lângă condiția referitoare la omisiunea anterior menționată, și alte cerințe, care țin de temeinicia respectivei căi de atac și care, în speță, pentru motivele anterior expuse, nu sunt întrunite.

În același sens, Curtea Constituțională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 453/2020 (parag. 34), reluate în considerentele Deciziei nr. 120/2022 (parag. 22), că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal "poate face" obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, prevăzută de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., simpla existență a unei astfel de omisiuni nefiind, prin urmare, suficientă pentru a determina analizarea, pe această cale, în afara unui cadru legal, a incidenței prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept penal material, într-o cauză definitiv judecată.

În altă ordine de idei, prin Decizia nr. 10/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, cu caracter general, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., că instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acesteia, invocând, printre argumente, conform considerentelor acelei decizii, că a interpreta altfel acest caz de contestație în anulare ar însemna transformarea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permițându-se, contrar legii, pronunțarea unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe.

În egală măsură, pentru situația în care instanța de apel nu a dezbătut și nu a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, atunci când aceasta se grefează, în mod esențial, pe o normă de drept penal material (substanțial), a cărei neaplicare nu putea constitui decât o eroare de judecată, determinată de modul generalizat de interpretare și aplicare greșită a unei decizii a Curții Constituționale, care a împiedicat, până la intervenirea unei noi decizii a instanței de contencios constituțional cu privire la aceeași normă, identificarea existenței unei succesiuni de legi penale (din perspectiva existenței sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale) și, drept urmare, punerea în discuție și aplicarea celei mai favorabile, contestația în anulare nu se poate transforma nici într-o revizuire deghizată, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se urmărește eliminarea erorilor de judecată (astfel cum s-a arătat și în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) și care, în plus, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este anume reglementată de lege pentru aplicarea, după rămânerea definitivă a hotărârii ce conține o rezolvare a fondului cauzei, a unei decizii a Curții Constituționale, exercitarea ei fiind circumscrisă însă sferei persoanelor care au declanșat controlul de constituționalitate.

Mai mult, aceeași împrejurare, referitoare la aplicarea unei decizii a Curții Constituționale după judecarea definitivă a cauzei, nu poate constitui motiv de exercitare a două căi extraordinare de atac (revizuirea și contestația în anulare), care, prin natura lor, au condiții stricte de exercitare și sunt supuse unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac, întrucât, prin intermediul lor, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat dobândite de o hotărâre definitivă și la afectarea gravă a principiului securității raporturilor juridice.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, s-a arătat că, întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală, atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (parag. 34).

*****

Împotriva deciziei penale nr. 661/A din 06 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, la data de 31 mai 2023, inculpatul A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocând, în esență, incidența prescripției răspunderii penale în raport de Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că procurorul și partea civilă pot formula recurs în casație în temeiul pct. 8 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., însă inculpatul nu are această posibilitate, aflându-se, astfel, într-o situație de inechitate față de procuror.

La aceeași dată, inculpatul A. a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 și 12 din C. proc. pen., apreciind că acestea încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 126 alin. (3) din Constituția României, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2022/a2.

Prin încheierea nr. 498/RC din 20 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 661/A din data de 06 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a dispune astfel, verificând, în conformitate cu dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de recurs în casație, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reținut că motivele invocate vizează ipoteza pronunțării unei soluții de condamnare ce se dorește a fi reformată într-o soluție de încetare a procesului penal, situație ce nu se circumscrie cazului de casare analizat (prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.), soluția de condamnare putând fi cenzurată pentru alte considerente de nelegalitate enumerate expres și limitativ -art. 438 alin. (1) pct. 7,11, 12 din C. proc. pen.

Totodată, prin încheierea din data de 20 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost admisă cererea formulată de recurentul A. și sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

*****

Împotriva deciziei nr. 290/RC din 24 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 au formulat revizuire inculpații A. și B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 09 mai 2025, sub nr. x/2025.

În susținerea căii de atac, în esență, revizuenții au arătat că, în cauză, este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât revizuenții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanța de judecată a admis cererile formulate, a sesizat Curtea Constituțională, iar, ulterior, instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 50/2025, a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin sentința nr. 317 din 01 iulie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea de revizuire formulată de inculpații A. și B. împotriva încheierii din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

A anulat, în parte, încheierea atacată și a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de inculpații B. și A. cu privire la cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

A trimis la repartizare aleatorie cererile de recurs în casație formulate de inculpații B. și A. în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A dispus cu privire la cheltuielile de judecată avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

A mai reținut că la momentul analizării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Astfel, s-a reținut că, în cauză, cererea de revizuire a fost formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 457 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., revizuenții au avut calitatea de părți în cauza a cărei revizuire se solicită, conform art. 455 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., iar încheierea din data de 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, este o hotărâre definitivă.

Totodată, s-a constatat că cererea a fost formulată și motivată în scris, fiind indicat cazul de revizuire pe care aceasta se întemeiază, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., conform căruia revizuirea poate fi cerută atunci când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În acest context, s-a reținut că prin încheierea a cărei revizuire se solicită, pronunțată de Înalta Curte, în etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpații A. și B., referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a constatat că motivele de recurs nu prezintă aparența de sustenabilitate a acestui caz, după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare dintre cele limitativ și expres prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În concret, s-a reținut că motivele indicate în cererea de recurs în casație vizează o ipoteză care nu se circumscrie nici măcar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., din moment ce nu există situația premisă prevăzută de legiuitor, vizând existența unei dispoziții de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunțată o soluție de condamnare.

Înalta Curte a reținut că pentru ca cererea de revizuire să fie admisibilă se impune ca revizuentul să fi invocat excepția de neconstituționalitate în cadrul dosarului său soluționat definitiv, condiție îndeplinită în speță.

În acest sens, s-a observat că prin încheierea nr. 305 din 4 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2021, a fost admis recursul formulat de inculpatul B., a fost desființată încheierea recurată și, în rejudecare, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Ulterior, prin încheierea 20 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost admisă cererea formulată de recurentul A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cererea fiind formulată în aceeași cauză, având ca obiect rechizitoriul nr. x/2015 din 23.11.2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești prin care revizuenții au fost trimiși în judecată.

Înalta Curte a mai reținut că după rămânerea definitivă a încheierii împotriva căreia a fost formulată calea extraordinară de atac de față, prin decizia Curții Constituționale nr. 50 din 18.02.2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328/11.04.2025, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională.

Așa fiind, constatând îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 459 alin. (4) din C. proc. pen. și a dispus admiterea în principiu a cererii de revizuire.

A mai arătat că a raționa altfel ar însemna împiedicarea, în continuare, a revizuenților de a beneficia de calea extraordinară de atac a recursului în casație și a per