ÎCCJ, Secția penală

Deliberând cu privire la cauza de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 858 din data de 26.04.2018, pronunțată de Tribunalului București, în baza art. 386 C. proc. pen.., din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații A., din două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 și B., din trei infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c). din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în trei infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin(1) C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul B., pentru săvârșirea în concurs real a trei infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen.

S-a luat act că inculpații au fost reținuți și arestați preventiv de la 06.08.2015, la 10.08.2015.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen.., raportat la art. 249 C. proc. pen.., a fost ridicată măsura sechestrului asigurător, instituit asupra bunurilor mobile, bunurilor imobile, a acțiunilor și părților sociale deținute, sumelor existente în conturile bancare ale inculpatului B. și măsura popririi asigurătorie, instituită asupra sumelor ce urmează a fi încasate în conturile aparținând inculpatului B., prin Ordonanța nr. 199/P/2015 din 10.08.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Prin Decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva Sentinței penale nr. 858/26.04.2018 pronunțate de Tribunalului București în Dosarul nr. x/2015.

S-a desființat sentința apelată și, în fond, rejudecând:

1) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare (faptă reținută la punctul 1 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție în cadrul unei autorități publice, a unei instituții publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

2) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reținută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție în cadrul unei autorități publice, a unei instituții publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. .

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare sporită cu 1 an și 6 luni, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 6 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) și alin. (5) C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015 și de la 19.12.2018 la 4.07.2019.

1) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reținută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție în cadrul unei autorități publice, a unei instituții publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenției de la 6.08.2015 la 10.08.2015 și de la 19.12.2018 la 4.07.2019.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă reținută la punctul 1 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă reținută la punctul 3 din rechizitoriu).

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 32.000 euro.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 20.000 euro.

A menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Împotriva Deciziei penale nr. Decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au declarat recurs în casație inculpații A. și B..

Prin motivele de recurs în casație, recurenții inculpați au invocat cazul de casare prevăzut de disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că pentru a verifica întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită este necesar a fi îndeplinite anumite cerințe esențiale, respectiv existența unor atribuții de constatare și sancționare a contravențiilor, în speță, în domeniul disciplinei în construcții. De asemenea, a apreciat că este necesar a se determina dacă actul vândut se regăsește în categoria atribuțiilor de serviciu la nivelul anilor 2006 - 2008.

În acest sens, a arătat că instanța de apel nu a verificat, raportat la normele legale în materie, dacă inculpatul recurent avea printre atribuțiile de serviciu și pe cele de constatare și sancționare a contravențiilor.

A mai precizat că, din declarațiile martorilor audiați și conformitatea cu normele legale în materie, constatarea și sancționarea contravențiilor în domeniul disciplinei în construcții a constituit atribuția personalului de execuție din cadrul Primăriei sectorului I, mai precis, funcționarul public însărcinat cu efectuarea recepției, întocmirea procesului-verbal de recepție, constatarea sau nu a existenței contravențiilor a aparținut inspectorilor, respectiv martorului denunțător C..

Prin urmare, recurentul A. a dispus de atribuții de control în perioada 2006 - 2008 legate de activitatea de control și organizare a activității de recepționare și regularizare taxe la construcții pentru aplicarea întocmai a legislației, însă nu cu privire la aspecte legate de dispunerea întocmirii sau semnării procesului-verbal de recepție a lucrărilor de construcție, acesta fiind presupusul act vândut de către inculpați.

Totodată, a mai susținut că fapta ce a determinat condamnarea recurentului inculpat A. nu este o faptă de natură penală.

Pentru aceste considerente, au solicitat casarea deciziei penale atacate și, pe fond, achitarea celor doi inculpați în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Recurentul inculpat B., cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a arătat că pentru a verifica întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită este necesar a fi îndeplinite anumite cerințe esențiale, printre care legătura dintre acțiunea subiectului activ calificat de pretindere, primire a unor bani sau alte foloase, ori de acceptare a promisiunii unor asemenea foloase și îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuțiile de serviciu, cu un act contrar acestor îndatoriri.

Prin urmare, a apreciat că se impune a se stabili în ce măsură actul prezumtiv vândut de inculpați se circumscrie unei atribuții de serviciu a acestora.

Astfel cum rezultă din fișa postului inculpaților, aceștia nu aveau printre atribuțiile de serviciu dispunerea întocmirii unor procese-verbale de recepție a unor construcții, această atribuție revenind exclusiv inspectorului din cadrul Direcției Inspecție, delegat în acest sens; nu este prevăzută expres ori implicit vreo atribuție a celor doi inculpați în sensul determinării, cu puterea conferită de funcția deținută, a inspectorilor delegați să recepționeze imobile, respectiv dreptul inculpaților de a da ordin inspectorilor în sensul întocmirii și semnării proceselor-verbale de recepție a imobilelor.

În consecință, a apreciat că se constituie într-o condiție de juridicitate a faptei incriminate prin art. 289 C. pen., ca mita pretinsă sau primită de către inculpați să reprezinte prețul unei conduite proprii a acestora, circumscrisă sau izvorâtă dintr-o atribuție de serviciu, lipsa acestei legături necesare între foloasele date celor doi inculpați și competențele funcției acestora conduce la neîndeplinirea cerințelor de tipicitate ale infracțiunii de luare de mită.

Pentru aceste considerente, a solicitat casarea deciziei penale atacate și, pe fond, achitarea celor doi inculpați în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În motivarea cererilor de recurs în casație, recurenții inculpați au mai invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. " în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal" și, de asemenea, au solicitat aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, a art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenție în virtutea dreptului la un dublu grad de jurisdicție.

Prin încheierea din data de 25 mai 2021, Înalta Curte a dispus admiterea cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, însă numai cu privire la susținerile ce vizează aspecte ce se încadrează în cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatând, totodată, că solicitarea de a aplica direct art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, a art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenție în virtutea dreptului la un dublu grad de jurisdicție, nu este incidentă în cauză, iar cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. vizează situațiile în care s-a dispus, în mod greșit încetarea procesului penal, astfel încât acesta nu este incident în cauză întrucât instanța de apel a dispus condamnarea celor doi inculpați.

A fost stabilit termen în cauză la data de 22.06.2021, iar cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărătorilor aleși ai recurenților inculpați și ale Parchetului, acestea fiind redate pe larg în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații A. și B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenții inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Astfel, verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Criticile formulate de recurenți, în sensul că faptele reținute în sarcina lor nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunilor pentru care au fost condamnați sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, atât recurentul inculpat A., cât și recurentul inculpat B. au formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunilor de luare de mită pentru care au fost condamnați, din perspectiva neîndeplinirii unei cerințe esențiale respectiv faptul că aceștia nu aveau printre atribuțiile de serviciu activități de recepție a unor construcții, sumele de bani fiind primite în virtutea acestei atribuții, conform rechizitoriului validat de către instanța de apel, lipsa acestei legături necesare între foloasele date celor doi inculpați și competențele funcției acestora conducând la neîndeplinirea cerințelor de tipicitate ale infracțiunii de luare de mită.

Sub acest aspect, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte constată că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpaților, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracțiunile de luare de mită și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

Astfel, așa cum rezultă din fișele postului întocmite în anii 2006, 2008 și 2010, atât inculpatul A., cât și inculpatul B. aveau mai multe atribuții de serviciu printre care se numără și cele de coordonare și control a activității în domeniul construcțiilor pe teritoriul sectorului 1.

Or, inculpații încearcă să speculeze faptul că în fișa postului nu este specificat în mod expres faptul că aceștia aveau atribuții privind constatarea și sancționarea contravențiilor în domeniul disciplinei în construcții și întocmirea proceselor-verbale de recepție a unor lucrări de construcție.

Însă, chiar dacă aceste atribuții nu sunt prevăzute în mod expres în fișa postului, acest lucru se datorează funcțiilor deținute de cei doi inculpați, inculpatul A., Director al Direcției Inspecție din cadrul Primăriei Sectorului 1 București și inculpatul B., Șef Birou în cadrul aceleiași direcții, funcții ce implică activități de control și coordonare a activităților de constatare și sancționare a contravențiilor, respectiv a întocmirii proceselor-verbale de recepție a construcțiilor.

În acest sens, se constată că în fișa postului inculpatului A. (2006, 2008, 2010) sunt prevăzute, ca atribuții (printre altele), conducerea, coordonarea, îndrumarea și organizarea activității direcției inspecție, coordonarea activității de control pe teritoriul sectorului 1 pentru verificarea respectării de către persoanele fizice sau juridice a normelor, în principal, în domeniul construcțiilor, dispune inspectorilor din subordine urmărirea măsurilor dispuse în procesele-verbale de constatare a contravențiilor pentru aducerea lor la îndeplinire, dispune efectuarea de verificări în teren; .

În ceea ce îl privește pe inculpatul B., în fișa postului (2010, 2008, 2006) se prevede că acesta, în calitate de Șef Birou, coordonează activitatea Birou Recepții, participă la recepții la terminarea lucrărilor de construire emise de Primăria Sectorului 1, urmărește aplicarea legislației în vigoare pe linia disciplinei în construcții, conduce, coordonează, îndrumă și organizează activitatea serviciilor din subordinea sa, constată și sancționează conform legii, contravențiile în domeniul construcțiilor, întocmește procese-verbale de constatare a contravenției și urmărește respectarea măsurilor dispuse în procesele-verbale, efectuează verificări în teren.

Astfel, având în vedere atât raportul de subordonare a inspectorilor față de inculpați, cât și atribuțiile de coordonare, control și verificare ale inculpaților, astfel cum rezultă din fișa postului, instanța de recurs constată că actul în legătură cu care au fost săvârșite faptele de luare de mită de către cei doi inculpați se află în sfera atribuțiilor de serviciu ale acestora.

Or, întrucât inculpații coordonau, în calitate de șefi, inclusiv activitatea de recepție a construcțiilor, iar sumele de bani au fost primite în legătură cu încălcarea acestor atribuții de serviciu, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de luare de mită pentru care au fost condamnați inculpații A. și B..

În ceea ce privește critica recurenților privind greșita reținere a agravantei prevăzută de art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată că aceasta vizează greșita încadrare juridică a faptei, însă, așa cum s-a arătat, în acest stadiu procesual, instanța de recurs verifică exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel (inclusiv încadrarea juridică), sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. Astfel, instanța nu poate analiza încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost condamnați cei doi inculpați în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

În consecință, Înalta Curte constată că acțiunile recurenților inculpați corespund textului legal de incriminare a faptelor pentru care au fost condamnați.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanța va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2021.

GGC - GV