Decizia nr. 904/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 09 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., D., E., F., G. și H., să se constate încălcarea de către pârâți a dreptului la liberă exprimare și a dreptului la propria imagine, reputație și onoare prin existența unul conflict de interese în ceea ce îl privește pe pârâtul D., publicațiile "Cluj 100 %", "www.x.ro" și postul de televiziune "NCN" deținute de firmele la care D. este acționar și/sau administrator, conflict realizat prin emisiunea și articolele prin care s-a cerut demisia reclamantului A. și publicarea cu rea-credință a unor informații neadevărate, defăimătoare la adresa reclamanților; obligarea pârâților să nu mai publice opinii ori informații neadevărate care să aducă atingere onoarei, demnității, reputației și imaginii reclamanților, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de câte 250.000 de RON, către fiecare dintre reclamanți. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și următoarele, art. 58, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1339, art. 1337 și art. 1349 din C. civ., art. 10 și art. 21 din H.G. nr. 25/1994, art. 30 și art. 31 din Constituție. La data de 11 august 2017, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 02 noiembrie 2017, reclamanții au formulat o cerere de modificare a acțiunii, prin care au solicitat introducerea în cauză a pârâtei I. și obligarea acesteia să nu permită pârâților să publice pe domeniul ziardecluj.ro informații neadevărate, defăimătoare și neverificate la adresa reclamanților; de asemenea, reclamanții au solicitat repunerea în termen pentru formularea cererii modificatoare. La termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, prima instanță a respins cererea de repunere în termenul pentru modificarea cererii de chemare în judecată și a constatat că modificarea acțiunii a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 278/11 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., K. și F. Constantin și, în consecință, a constatat încălcarea de către pârâți a dreptului la propria imagine, reputație și onoare, prin publicarea cu rea-credință a unor informații defăimătoare la adresa reclamanților. Au fost obligați pârâții să nu mai publice informații neadevărate, care aduc atingere onoarei, demnității, reputației și imaginii reclamanților. Au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamanților A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca câte 100.000 RON, cu titlu de daune morale, și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtului H. Ioan.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, solicitând schimbarea acesteia, în parte, în sensul admiterii cererii privind constatarea încălcării de către pârâți a dreptului la liberă exprimare și a dreptului la propria imagine, reputație și onoare prin existența unui conflict de interese în ceea ce-l privește pe pârâtul D., publicațiile "Cluj 100%" și "www.x.ro" și postul de televiziune "NCN" deținute de firmele pârâte, la care pârâtul D. este acționar și/sau administrator și obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 250.000 RON, în favoarea fiecăruia dintre apelanți, cu titlu de daune morale. Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel și pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin și K., solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca nefondată. Prin decizia nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, împotriva sentinței civile nr. 278 din 11 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin și K. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească, cu titlu de daune morale, 50.000 RON reclamantului A. și 25.000 RON, reclamantului Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, au declarat recurs reclamanții A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, precum și pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin și K.. Recurenții-reclamanți A. și Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca au solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de intimații-apelanți, admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 278/11 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, și obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 250.000 RON în favoarea fiecăruia dintre reclamanți, cu titlu de daune morale. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (2) și art. 1385 C. civ., în sensul că prejudiciul suferit de către reclamanți nu a fost reparat integral. Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamantul Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale trebuie redusă la 25.000 RON față de cuantumul de 100.000 RON stabilit de către instanța de fond, respectiv că trebuie să fie mai mică decât cea acordată reclamantului A.. Raportat la daunele morale acordate reclamantului A. de instanța de fond, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că se impune diminuarea cuantumului acestora de la 100.000 RON la 50.000 RON. Totodată, au criticat neacordarea daunelor morale în cuantum de 250.000 RON pentru fiecare reclamant, apreciind că aceasta este suma care acoperă prejudiciul suferit. În opinia recurenților-reclamanți, argumentele reținute de instanța de apel în justificarea deciziei de a micșora cuantumul daunelor morale acordate reclamanților sunt în contradicție cu principiul reparării integrale a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile aduse onoarei sau demnității unei persoane, deși implică o apreciere subiectivă din partea judecătorului care trebuie să aprecieze asupra intensității și gravității atingerii aduse acestora, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, privitoare la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. În opinia recurenților-reclamanți, gravitatea faptelor prezentate ca fiind săvârșite de reclamantul A., în calitate de director al Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, precum și întreaga campanie denigratoare dusă împotriva reclamanților, justifică cuantumul sumelor solicitate, respectiv 250.000 RON pentru fiecare reclamant. Prin cererea de recurs formulată, recurenții-pârâți B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin și K. au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenții-pârâți au susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât, prin raportare atât la prevederile legislației naționale, cât și la prevederile legislației internaționale, fapta pârâților nu îndeplinește cerințele imperative pentru a putea fi considerată ilicită, aspect care reiese din considerentele deciziei atacate, în care s-a reținut existența unei fapte juridice ilicite în ciuda existenței unei minime baze factuale, aspect care legitimează faptele pârâților. Recurenții-pârâți au solicitat instanței de recurs să analizeze condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă în contextul libertății de exprimare a presei și să constate că acestea nu sunt îndeplinite, hotărârea în apel fiind pronunțată, în opinia acestora, cu încălcarea normelor de drept material. Au susținut că publicarea articolelor în discuție este pe deplin justificată de libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar pentru a se putea aprecia dacă dreptul la liberă exprimare a fost exercitat conform exigențelor legale atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia, trebuie să se analizeze, cu prioritate, dacă ingerința produsă este una legitimă. Au arătat recurenții-pârâți că în mod greșit instanța de apel a plecat de la premisa că scopul publicării articolelor a fost prestabilit, în sensul obținerii demisiei reclamantului, respectiv că acest scop a transformat orice faptă ulterioară într-una nelegitimă; aspectele circumstanțiale reținute de instanța de apel nu sunt de natură a înlătura de la aplicare jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu ignorarea existenței unei baze factuale. Au conchis recurenții-pârâți că acordarea de despăgubiri reclamanților, în lipsa dovedirii prejudiciului creat, contravine prevederilor legii civile incidente în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiilor art. 1381 și urm. C. civ.

Apărările formulate în cauză: Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâți, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții-pârâți au depus întâmpinare la recursul formulat de recurenții-reclamanți, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 5 februarie 2020, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-pârâți J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. și F. Constantin, invocată de recurenții-reclamanți Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca și A.. A respins excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca și A., invocată de recurenții-pârâți J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. și F. Constantin. A admis, în principiu, recursurile declarate de recurenții-reclamanți Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca și A. și de recurenții-pârâți J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. și F. Constantin împotriva deciziei civile nr. 17/A din data de 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor succede: Cu referire la recursul exercitat de recurenții-pârâți, a cărui analiză este prioritară, având în vedere că pune în discuție îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în vreme ce recursul declarat de recurenții-reclamanți privește întinderea reparării prejudiciului, Înalta Curte constată că obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…). Conform prevederilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Potrivit art. 252 C. civ.: "orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică." Articolul 10 din Convenție are următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd că: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale - viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată și de recurent). În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane. Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției și c) să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, inclusiv ziariștii, în exercitarea libertății de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor. De asemenea, Curtea Europeană a statuat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România). În acest sens, instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România următoarele: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina vs. România, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina vs. România, pct. 39)". De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și "informațiilor" ori "ideilor" care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). În speță, recurenții-pârâți au criticat hotărârea atacată susținând că este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât s-a reținut existența unei fapte juridice ilicite în ciuda existenței unei minime baze factuale, aspect care legitimează faptele care le sunt imputate. Au susținut că publicarea articolelor în discuție este pe deplin justificată de libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar pentru a se putea aprecia dacă dreptul la liberă exprimare a fost exercitat conform exigențelor legale atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia, trebuie să se analizeze, cu prioritate, dacă ingerința produsă este una legitimă. Criticile nu sunt fondate. Astfel, contrar susținerilor recurenților-pârâți, curtea de apel nu le-a negat dreptul de a comunica publicului informațiile cu privire la activitatea reclamantului A., directorul Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca. A reținut, însă, această instanță că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale trebuie făcută cu bună-credință, aceasta fiind o condiție obligatorie, care trebuie înțeleasă și prin raportare la imperativul general instituit prin art. 57 din Constituția României, potrivit căruia cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți, condiție care în speță nu este îndeplinită. Ca situație de fapt, s-a reținut publicarea de către pârâții persoane fizice într-o perioadă scurtă de timp (25 aprilie 2017 - 08 mai 2017), pe pagina www.x.ro și în ziarul "Cluj 100%" a unui număr de douăzeci și unu de articole în care era criticat în mod sever și foarte agresiv directorul Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, reclamantul A., criticile reflectâdu-se în mod negativ și asupra imaginii publice a reclamantului Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca. Articolele de presă, publicate în mod concertat, au acuzat, în principal, lipsa de transparență financiară în cadrul clubului și lipsa rezultatelor sportive. Înalta Curte constată că, din perspectiva analizată, antrenarea răspunderii civile delictuale nu este o consecință a reținerii interesului manifestat de recurentul-pârât D. pentru ocuparea postului deținut de recurentul-reclamant A., ci este justificată de împrejurarea că prezumția de bună-credință a pârâților a fost răsturnată, instanțele de fond reținând că aceștia au declanșat o veritabilă campanie de presă pentru discreditarea publică a reclamantului A.. În plus, s-a reținut că afirmațiile recurenților-pârâți nu se bucură de o bază factuală suficientă în condițiile în care, în urma unui memoriu făcut de recurentul-pârât D. (care coordona o secție din cadrul clubului sportiv), către Ministerul Educației Naționale, a fost efectuat un control la Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, recurentului-pârât menționat fiindu-i comunicat, cu adresa nr. x/13 aprilie 2017, rezultatul verificărilor efectuate de experții ministerului, verificări care au condus la concluzia că poziția echipelor Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca în cadrul clasamentelor naționale "nu este un rezultat al managementului slab, ci al contextului în care se desfășoară activitatea sportivă într-un club sportiv universitar"; s-a constatat că întârzierea în plata recompenselor pentru victoriile sportive ulterioare datei de 17 februarie 2017 a vizat întregul club și a fost consecința calendarului competitional încărcat și a lipsei unui buget aprobat până la 20 martie 2017. Prin urmare, controlul realizat de autoritatea legal competentă în domeniu, respectiv Ministerul Educației Naționale, a condus la concluzia că reclamantului A. nu îi poate fi reproșat un act managerial defectuos. În contextul particular al relațiilor profesionale dintre pârâți, s-a reținut că, deși aceste constatări ale Ministerului Educației Naționale nu împiedicau declanșarea unor investigații jurnalistice care, întemeiată pe fapte și realizată cu bună-credință, să combată concluziile controlului realizat de minister, era totuși necesar ca acțiunile jurnalistice realizate să se bazeze pe o verificare mai atentă a faptelor și la prudență în legătură cu limbajul folosit la adresa reclamantului A., la faptele imputate acestuia și la caracterizarea activității manageriale a acestuia. Înalta Curte reține că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză în mod direct persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. Legat de acest aspect, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute nici de afirmațiile părții vătămate, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecția oferită de art. 10 ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. În speță, condiția bunei-credințe a recurenților-pârâți nu este îndeplinită, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probatorului administrat, în sensul că prin articolele publicate la adresa reclamantului A. s-a dorit discreditarea acestuia, articolele fiind scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare, în lipsa unei baze factuale suficiente, termenii utilizați depășind limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel că recursul declarat de recurenții-pârâți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenții-reclamanți Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca și A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (2) și art. 1385 C. civ., în sensul că prejudiciul suferit de către reclamanți nu a fost reparat integral, Înalta Curte reține că nu pot fi primite. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1385 C. civ., purtând denumirea marginală "întinderea reparației" prevede că: "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei." Prin criticile formulate, recurenții-reclamanți au susținut că aceste prevederi legale au fost greșit interpretate și aplicate în cauză în sensul că prejudiciul pe care l-au suferit nu a fost reparat integral. Însă recurenții-reclamanți ignoră împrejurarea că instanțele de fond au constatat existența prejudiciului nepatrimonial, reclamanții fiind nemulțumiți în realitate de cuantificarea prejudiciului, operațiune care implică stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor administrate și se subsumează noțiunii de temeinicie a hotărârii; prin urmare, cuantificarea prejudiciului excede controlului de legalitate specific căii de atac a recursului. În ceea ce privește criteriile obiective pe baza cărora instanțele de judecată sunt chemate să aprecieze asupra prejudiciului, privitoare la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, Înalta Curte reține că nu au fost dezvoltate în concret critici care să evidențieze nelegalitatea deciziei recurate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca și A. și de recurenții-pârâți J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. și F. Constantin împotriva deciziei civile nr. 17/A din data de 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,