ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5861/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta C.C. a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a județului Timiș, solicitând instanței să dispună anularea încheierii nr. 13 din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, anularea în parte a Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și a Procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de către auditorii publici externi I.D.

și B.L., în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv, suspendarea executării Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș în baza Raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta susține că, fără a ține cont de obiecțiile formulate, Camera de Conturi Timiș le-a comunicat Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație, solicitând Comisiei de soluționare a contestațiilor ca, prin încheierea ce o va pronunța, să dispună anularea în parte a deciziei contestate, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv.

Prin încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, comunicată reclamantei la data de 12 octombrie 2011, Comisia de soluționare a contestațiilor a dispus respingerea contestației din 06 septembrie 2011. Reclamanta susține că atât încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, cât și Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș, precum și constatările Raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și ale procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de către auditorii publici externi I.D. și B.L. sunt netemeinice și nelegale. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 284 din 7 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta C.C.

și a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin decizia din 25 august 2011 a Camerei de Conturi Timiș, s-a dispus, printre altele, în sarcina reclamantului, stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia pentru cheltuieli efectuate cu personalul în anii 2009 și 2010 în temeiul contractului/acordului colectiv de muncă, respectiv: - drepturi speciale pentru acoperirea cheltuielilor pentru menținerea sănătății și securității în muncă; - drepturi speciale pentru sărbătorile de Paști și de Crăciun (numai pe 2010); - spor de dispozitiv (2010); - prime de vacanță (2010). În esență, reclamanta pretinde că aceste drepturi (se referă expres la drepturi speciale pentru acoperirea cheltuielilor pentru menținerea sănătății și securității în muncă) rezultă din contractul/acordul colectiv de muncă legal încheiat și ele trebuiau acordate cheia dacă nu sunt prevăzute expres în lege.

În ce privește sporul de dispozitiv, pretinde că în sensul acordării lui s-au pronunțat deja instanțele judecătorești. Curtea de Apel a înlăturat aceste apărări, reținând că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, „Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”. Aceasta înseamnă că drepturile bănești cuvenite salariaților din instituțiile bugetare sunt stabilite prin lege și, în consecință, nu pot fi negociate. Pe de altă parte, raportat la resurse financiare ale statului, ale unităților administrativ teritoriale și, în general, ale sectorului public, interesul public (care, de principiu, este protejat cu prioritate în această materie) cere ca drepturile bănești ale personalului bugetar să fie uniform stabilite prin lege în ansamblul țării.

În cazul funcționarilor publici drepturile salariale sunt reglementate de art. 31 din Legea nr. 188/1999 și nu pot fi negociate prin acord colectiv, nefiind cuprinse în enumerarea dată de art. 72 alin. (1) din aceiași lege, care prevede limitativ măsurile ce pot face obiectul acordului, drepturile de natură salarială neputând fi negociate.

Referitor la sporul de dispozitiv (reglementat de Legea nr. 138/1999, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții), Curtea a reținut că apărarea este neîntemeiată, deoarece acesta se acordă doar funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne , în acest sens dispunând și Decizia nr. 37/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. (în prezent, art. 330 7 C. proc. civ.); or, funcționarii sau salariații din cadrul autorității reclamante nu se află în această situație. Așa fiind, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acțiunea a fost respinsă și, văzând că a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a respins și cererea reclamantei referitoare la cheltuielile de judecată. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta C.C. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta învederează următoarele aspecte: În ceea ce privește drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, reprezentând drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă și alte drepturi speciale acordate în baza CCM/ACM (pct. V.2.1 și V.2.2 din raportul de audit și din procesul verbal de constatare). Având în vedere faptul că Legea nr. 84/2012 este de imediată aplicare, precum și faptul că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru exonerarea personalului bugetar de la plata sumelor stabilite prin încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș și decizia din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș, reclamanta solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii subscrisei.

Cu privire la indemnizația de dispozitiv (pct. V.2.3.1 din raportul de audit și din procesul verbal de constatare), recurenta arată că, prin decizia din 08 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3506/30/2007, instanța a dispus admiterea acțiunii formulate de către Sindicatul liber al salariaților din Primăria municipiului Timișoara și din serviciile publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului Timișoara, obligând pârâții 164 de primării de pe raza județului Timiș - printre care și C. - la alocarea, calcularea și plata către funcționarii publici și personalul contractual angajat în cadrul acestor primării a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data de 27 aprilie 2004 și până la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a contractului de muncă.

Recurenta precizează că decizia menționată este definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, motiv pentru care este obligată a o respecta și a o executa întocmai. Așadar, acordarea indemnizației de dispozitiv angajaților Primăriei C. s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și devenită irevocabilă anterior publicării deciziei din 2009 a I.C.C.T. în M. Of. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată de intimata Curtea de Conturi a României, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea încheierii din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, anularea în parte a deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv, precum și suspendarea executării deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de Tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin decizia din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze Tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C. împotriva sentinței civile nr. 284 din 7 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2013.