ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5861/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5861/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta C.C. a chemat în

judecată pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a județului

Timiș, solicitând instanței să dispună anularea încheierii nr. 13 din 07

octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, anularea în parte a

Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de

Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011 și a

Procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de către auditorii

publici externi I.D. și B.L., în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire

la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM,

primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv, suspendarea

executării Deciziei nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al

Camerei de Conturi Timiș în baza Raportului de audit financiar din 29 iulie

2011 și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce

privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii

2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și

indemnizația de dispozitiv, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta susține

că, fără a ține cont de obiecțiile formulate, Camera de Conturi Timiș le-a

comunicat Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a formulat contestație, solicitând Comisiei de soluționare a

contestațiilor ca, prin încheierea ce o va pronunța, să dispună anularea în

parte a deciziei contestate, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la

drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM,

primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv.

Prin încheierea din

07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, comunicată

reclamantei la data de 12 octombrie 2011, Comisia de soluționare a

contestațiilor a dispus respingerea contestației din 06 septembrie 2011.

Reclamanta susține că

atât încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, cât

și Decizia nr. 46 din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al Camerei de

Conturi Timiș, precum și constatările Raportului de audit financiar din 29

iulie 2011 și ale procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, întocmite de

către auditorii publici externi I.D. și B.L. sunt netemeinice și nelegale.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 284 din 7 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta C.C. și a respins cererea reclamantei

privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, prin decizia din 25 august 2011 a Camerei

de Conturi Timiș, s-a dispus, printre altele, în sarcina reclamantului, stabilirea

întinderii prejudiciului și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia pentru

cheltuieli efectuate cu personalul în anii 2009 și 2010 în temeiul contractului/acordului

colectiv de muncă, respectiv:

- drepturi speciale pentru

acoperirea cheltuielilor pentru menținerea sănătății și securității în muncă;

- drepturi speciale pentru

sărbătorile de Paști și de Crăciun (numai pe 2010);

- spor de dispozitiv (2010);

- prime de vacanță (2010).

În esență, reclamanta

pretinde că aceste drepturi (se referă expres la drepturi speciale pentru acoperirea

cheltuielilor pentru menținerea sănătății și securității în muncă) rezultă din contractul/acordul

colectiv de muncă legal încheiat și ele trebuiau acordate cheia dacă nu sunt prevăzute

expres în lege. În ce privește sporul de dispozitiv, pretinde că în sensul acordării

lui s-au pronunțat deja instanțele judecătorești.

Curtea de Apel a înlăturat

aceste apărări, reținând că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996,

„Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor

bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile

ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”. Aceasta înseamnă

că drepturile bănești cuvenite salariaților din instituțiile bugetare sunt stabilite

prin lege și, în consecință, nu pot fi negociate. Pe de altă parte, raportat la

resurse financiare ale statului, ale unităților administrativ teritoriale și, în

general, ale sectorului public, interesul public (care, de principiu, este protejat

cu prioritate în această materie) cere ca drepturile bănești ale personalului bugetar

să fie uniform stabilite prin lege în ansamblul țării.

În cazul funcționarilor

publici drepturile salariale sunt reglementate de art. 31 din Legea nr. 188/1999

și nu pot fi negociate prin acord colectiv, nefiind cuprinse în enumerarea dată

de art. 72 alin. (1) din aceiași lege, care prevede limitativ măsurile ce pot face

obiectul acordului, drepturile de natură salarială neputând fi negociate.

Referitor la sporul de

dispozitiv (reglementat de Legea nr. 138/1999, privind salarizarea și alte drepturi

ale personalului militar, din instituțiile publice de apărare națională, ordine

publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului

civil din aceste instituții), Curtea a reținut că apărarea este neîntemeiată, deoarece

acesta se acordă doar

funcționarilor publici și personalului

contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației

și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și

personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea

consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial

și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne

,

în acest sens dispunând și Decizia nr. 37/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 329

alin. (3) C. proc. civ. (în prezent, art. 330

7

C. proc. civ.); or, funcționarii

sau salariații din cadrul autorității reclamante nu se află în această situație.

Așa fiind, în temeiul

art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acțiunea a fost respinsă

și, văzând că a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a

respins și cererea reclamantei referitoare la cheltuielile de judecată.

Calea de atac exercitată

în cauză

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta C.C. a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

din

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta învederează următoarele aspecte:

În ceea ce privește drepturile

speciale acordate în anii 2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, reprezentând drepturi

speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă și alte drepturi speciale

acordate în baza CCM/ACM (pct. V.2.1 și V.2.2 din raportul de audit și din procesul

verbal de constatare).

Având în vedere faptul

că Legea nr. 84/2012 este de imediată aplicare, precum și faptul că sunt îndeplinite

toate condițiile prevăzute de lege pentru exonerarea personalului bugetar de la

plata sumelor stabilite prin încheierea din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi

a Județului Timiș și decizia din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al

Camerei de Conturi Timiș, reclamanta solicită admiterea recursului și modificarea

sentinței recurate în sensul admiterii cererii subscrisei.

Cu privire la indemnizația

de dispozitiv (pct. V.2.3.1 din raportul de audit și din procesul verbal de constatare),

recurenta arată că,

prin

decizia din 08 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3506/30/2007,

instanța a dispus admiterea acțiunii formulate de către Sindicatul liber al salariaților

din Primăria municipiului Timișoara și din serviciile publice aflate în subordinea

Consiliului Local al municipiului Timișoara, obligând pârâții 164 de primării de

pe raza județului Timiș - printre care și C. - la alocarea, calcularea și plata

către funcționarii publici și personalul contractual angajat în cadrul acestor primării

a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum

de 25% din salariul de bază, începând cu data de 27 aprilie 2004 și până la încetarea

raporturilor de serviciu, respectiv a contractului de muncă.

Recurenta precizează că

decizia menționată este definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie,

motiv pentru care este obligată a o respecta și a o executa întocmai.

Așadar, acordarea indemnizației

de dispozitiv angajaților Primăriei C. s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești

definitive și devenită irevocabilă anterior publicării deciziei din 2009 a I.C.C.T.

în M. Of.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137

alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată de intimata Curtea de Conturi a României,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv

pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor

fi arătate în continuare.

În raport de actele depuse

la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

anularea încheierii din 07 octombrie 2011 a Camerei de Conturi a Județului Timiș,

anularea în parte a deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul nr. 48/2011 al

Camerei de Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar din 29 iulie 2011

și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea ce privește măsurile

dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii 2009/2010, în baza

art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația de dispozitiv,

precum și suspendarea executării deciziei din 25 august 2011 emisă în Dosarul

nr. 48/2011 al Camerei de Conturi Timiș în baza raportului de audit financiar

din 29 iulie 2011 și a procesului verbal de constatare din 29 iulie 2011, în ceea

ce privește măsurile dispuse cu privire la drepturile speciale acordate în anii

2009/2010, în baza art. 35 din CCM/ACM, primele de sărbători acordate și indemnizația

de dispozitiv, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin

decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15

zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 prevăd că: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de Tribunalele administrativ-fiscale, iar

cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică

specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul

în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei Tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate

publică județeană.

În cazul în care, în procedura

instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea

deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia

de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene,

competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care

produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”,

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează

în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate

și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele

expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel

cauze. De asemenea, prin decizia din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea

acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte

a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și

în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății,

că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze Tribunalelor

(ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și

nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește

judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând seama

de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului

Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod greșit

instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6

1

) și art. 313

C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția contencios

administrativ și fiscal.

Totodată, Înalta Curte

reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri

și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.C. împotriva sentinței civile nr. 284 din 7 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie

2013.