Decizia nr. 1802/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație

Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel București, reclamantul A. a chemat în judecată Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: (i) să se constate nerespectarea/încălcarea de către această autoritate publică a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și să se dispună aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 24 alin. (2) începând cu data de 25 octombrie 2013 și până la executarea efectivă și deplină a Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozitivului și considerentelor acestei hotărâri; (ii) să fie obligată această autoritate să plătească despăgubiri materiale în sumă de 0,15% din valoarea construcției/pe zi de întârziere, începând cu data de 25 octombrie 2013 și până la executarea efectivă și deplină a Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, precum și daune morale în același cuantum; (iii) obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată. La 5 martie 2014 reclamantul a formulat o precizare și a arătat că a formulat acțiunea în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv împotriva conducătorului autorității publice obligate - pârâta din perioada avută în vedere de Decizia nr. 5197/2013, vizat de dispozițiile irevocabile ale instanței contencios administrativ.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2155 din 7 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților ANL și B., a fost admisă în parte acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe și Directorul General al Agenției Naționale pentru Locuințe - B. și obligat acesta din urmă la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 26 octombrie 2013 - 30 mai 2014. A fost respinsă în rest acțiunea, ca nefondată. În motivarea soluției, în privința excepției lipsei calității pasive a ANL și B., instanța de fond a reținut că există identitate între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Față de împrejurarea că pârâta ANL și conducătorul acesteia nu au întreprins toate măsurile administrative pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe (...)", incluzând imobilul de pe lotul nr. 403 în termen de 6 luni de la data deciziei Înaltei Curți, a fost admisă acțiunea în parte, iar amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere a fost aplicată pentru perioada 26 octombrie 2013 (data împlinirii termenului de 6 luni fixat de Înalta Curte de la data pronunțării deciziei) și până la 30 mai 2014 (data eliberării pârâtului din funcția de conducător al ANL). Cererea de despăgubiri materiale de 0,15% din valoarea construcției pe zi de întârziere a fost respinsă pentru că în baza art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, adiacent amenzii, partea reclamantă a are drept doar la penalități, în condițiile art. 905 C. proc. civ., or, în speță se solicită penalități contractuale. Cererea de daune morale a fost respinsă pentru că nu s-a probat existența unui prejudiciu moral, estimat de reclamant la 12.000 euro, iar reclamantul nu a propus, nu a administrat vreun mijloc de probă prin care să se indice existența unui astfel de prejudiciu. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acest capăt de cerere a fost respins întrucât capătul privind amenda este scutit de timbraj, iar celelalte capete de cerere au fost respinse.

Calea de atac exercitată de contestator Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B. Recursul declarat de reclamantul A. a vizat atât sentința, cât și încheierile premergătoare ale instanței de fond. În cadrul motivelor de recurs au fost făcute, mai întâi, scurte prezentări privind circumstanțele cauzei, iar ca motive de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește capătul principal al acțiunii, recurentul a arătat că instanța de fond a ajuns la concluzii contradictorii în ceea ce privește măsurile pe care ANL trebuia să le aibă în vederea executării și predării "la cheie" a imobilului/construcției de pe lotul nr. 403 din Cartierul (...) și nu a sesizat faptul esențial, anume acela că Decizia nr. 5197/2013 nu a fost executată în integralitatea sa, în termenul fixat în mod irevocabil de instanța competentă. Chiar instanța de fond a reținut că ANL, în urma încetării activității SC C. Târgoviște, care nu mai executase/nu mai decontase nicio lucrare încă din anul 2010, a încheiat un nou contract de antrepriză generală cu SC D. SRL abia la 18 octombrie 2013, adică exact cu o săptămână înainte de data când Decizia nr. 5197/2013 trebuia să fie deja executată "la cheie", fiind suficiente probe, date, fapte, care să justifice concluzia că ANL nu a respectat Decizia nr. 5197/2013 în integralitatea sa. În ceea ce privește amenda de 20% aplicată șefului/conducătorului ANL doar pentru perioada 26 octombrie 2013 - 30 mai 2014, soluția instanței de fond a fost considerată greșită, acțiunea fiind admisă și față de ANL, dar fără să se dispună și pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2014, până la executarea integrală și întocmai a Deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a arătat că prin precizarea din 3 martie 2014 recurentul a specificat că acțiunea este formulată "inclusiv împotriva conducătorului autorității publice obligate/pârâte, din perioada avută în vedere de Decizia nr. 5197/2013", fără să se refere la deținătorul din acel moment al funcției respective, cunoscând fluctuația deținătorilor funcțiilor de conducere existentă în cazul acestei instituții, iar instanța de fond a introdus în cauză pe deținătorul funcției publice de la acea dată. Ulterior, fiind amânată cauza la cererea ANL, pentru termenul din 23 iunie 2014 a fost depus ordinul de eliberare din funcție a pârâtului B., iar instanța de fond a amânat cauza pentru a preciza dacă înțelege să modifice cadrul procesual al litigiului. Cu scrisoarea din 26 iunie 2014, reclamantul a comunicat că acțiunea formulată privește autoritatea publică pârâtă, precum și pe conducătorul/conducătorii ANL din perioada avută în vedere de dispozițiile Deciziei nr. 5197/2013, până la data eventualei predări la cheie "a construcției și a realizării utilităților pentru Cartierul (...)". Totuși, instanța de fond, în consecință, în raport de decizia anterioară când, potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004 a introdus în cauză titularul funcției de conducere, nu a considerat necesară introducerea în cauză a noului titular dar a limitat sancțiunea amenzii la data de 30 mai 2014, ca și când la această dată ar fi constatat/s-ar fi realizat aducerea la îndeplinire/executare întocmai a Deciziei nr. 5197/2013, ceea ce în mod evident, nu s-a realizat, susține recurentul. În opinia recurentului, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a avut în vedere pe conducătorul/conducătorii autorității publice obligate din perioada vizată de hotărârea definitivă și irevocabilă nepusă benevol în executare. Altfel, ar însemna că dacă deținătorii funcției ar fi destituiți/eliberați/înlocuiți săptămânal/lunar, litigiul să rămână perpetuu în faza stabilirii/restabilirii cadrului procesual, ceea ce este evident lipsit de orice logică juridică, scopul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, fiind tocmai urgentarea executării hotărârii instanței de contencios administrativ, iar nu tergiversarea executării. Mai mult, apreciază recurentul, dacă litigiul ar fi fost soluționat la data de 26 mai 2014, cu respectarea normelor procedurale, conducătorul autorității ar fi fost amendat până la data executării întocmai a deciziei în cauză, iar dacă până la soluționarea unui eventual recurs ar fi fost înlocuit ca urmare a destituirii/eliberării/demisie/pensionării, etc., nu ar fi existat niciun temei legal pentru modificarea cadrului procesual și nici pentru reluarea demersului judiciar în raport de noul titular al funcției care, potrivit principiilor dreptului public, este dator să preia portofoliul cu activul și pasivul din momentul numirii, iar nu sub beneficiul de inventar. Oricum, în cazul în care această susținere nu este împărtășită este necesar să se constate că instanța de fond era datoare să rămână consecventă primei decizii și să introducă în cauză, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, pe noul titular al funcției de conducere, așa cum a procedat și cu cel precedent, iar nu să îl oblige pe reclamant la un alt demers judiciar/la alte măsuri judiciare, până când Decizia nr. 5197/2013 va fi într-un final, deloc previzibil, pusă în executare. Recurentul a mai susținut că, potrivit art. 24 alin. (2) ultima propoziție din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat și completat prin art. 54 pct. 7 din Legea nr. 76/2012 intrată în vigoare la 15 februarie 2013, reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 905 din Noul C. proc. civ. și anume art. 905 alin. (3), obligație având un obiect evaluabil în bani, când penalitatea este stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, calculat din valoarea obiectului obligației. Natura juridică a penalității respective rămâne aceea prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, unde se menționează expressis verbis că "despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) … se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului", art. 25 alin. (1), fiind o normă specială derogatorie, în raport cu norma generală de la art. 905 Noul C. proc. civ. Recurentul a considerat lipsită de temei legal concluzia instanței de fond că cererea sa viza obținerea unor penalități contractuale, iar nu penalități-despăgubiri, în sensul art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În conținutul acțiunii, la acest capăt de cerere, s-a făcut referire la art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală și, respectiv, la art. 10 din contractele de construire și la penalitatea de 0,15%, dat fiind că la art. 905 alin. (3) Noul C. proc. civ. marja este între 0,10% și 1,0% din valoarea obiectului obligației. În ceea ce privește daunele morale solicitate, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu moral și nici existența unei legături de cauzalitate între culpa autorității și un astfel de prejudiciu, dar concluzia a fost considerată lipsită de temei. În cauză, nici ANL și nici conducătorul acestei instituții nu au negat faptul că imobilul în care locuiește reclamantul este expertizat și încadrat în clasa I de risc seismic, fiind de notorietate publică faptul că imobilul cu 6 etaje situat pe str. (...) se regăsește între imobilele expuse prăbușirii la un cutremur similar celui din anul 1977, dar și faptul că Bucureștiul este supus unor frecvente fenomene seismice. Recurentul a arătat că a continuat să locuiască împreună cu familia, într-un astfel de imobil deși ar fi trebuit să locuiască de cel puțin 6 - 7 ani, în casa pe care a achitat-o integral, din culpa exclusivă a ANL, astfel că este dovedită și legătura de cauzalitate. A fost subliniat caracterul preponderent simbolic al acestui capăt de cerere pentru că au fost solicitate daune morale de 1 euro/membru de familie. S-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a soluției pronunțate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința aplicării amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sarcina conducătorului/conducătorilor ANL pentru perioada începând cu 25 octombrie 2013 și până la executarea integrală și întocmai a Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, cu obligarea ANL la plata sumelor specificate în capetele de cerere accesorii. În situația în care aceste susțineri nu sunt împărtășite și se va aprecia că este necesară introducerea nominală în cauză a titularului/titularilor funcției de conducător al/ai ANL și pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2016 și până la executarea integrală și întocmai a Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, s-a solicitat admiterea recursului, admiterea acțiunii formulate și dispunerea disjungerii cauzei pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2014 și trimiterii dosarului la aceeași Curte de apel pentru continuarea judecății.

Soluția dată cererii de recurs formulată de contestator Prin Decizia civilă nr. 3613 din 13 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2155 din 7 iulie 2014, precum și împotriva încheierilor premergătoare acesteia, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 2155 din 7 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, examinând recursul declarat de reclamantul A., obiect al contestației de față, că sunt nefondate criticile recurentului privind soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește capătul principal al acțiunii, anume faptul că instanța de fond ar fi reținut încălcarea/nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 doar în ceea ce privește neefectuarea de către ANL a tuturor demersurilor și nedepunerii tuturor diligențelor în termenul de 6 luni fixat de instanță în mod irevocabil, dar nu a sesizat că decizia nu a fost executată în integralitatea sa în termenul fixat de instanță. S-a reținut că instanța de fond a pornit în analiza modului de executare al dispozitivului Deciziei nr. 5197/2013 pronunțată de ÎCCJ - SACF de la susținerile părților legate de măsurile luate împotriva întârzierilor imputabile constructorului și măsurile luate pentru realizarea utilităților în perioada 25 aprilie 2013 - 25 octombrie 2013, dar și de la celelalte apărări ale pârâților din întâmpinări. Chiar s-a precizat în considerentele sentinței că, deși a analizat situația reținută în Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - aceasta fiind titlul executoriu, reclamantul a criticat neexecutarea acestei decizii doar sub aspectul neîntreprinderii tuturor demersurilor pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe (...)", incluzând imobilul de pe lotul nr. 403, în termen de 6 luni de la data deciziei. S-a spus că, problema de fond a cererii este aceea de a determina dacă în perioada de referință 25 aprilie 2013 - 25 octombrie 2013, pârâții au făcut toate demersurile necesare pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe (...)", incluzând imobilul de pe lotul nr. 403 și, de aceea, argumentele pârâților și înscrisurile aferente invocate, respectiv depuse anterior sau ulterior acestei perioade de referință nu au făcut obiectul analizei instanței de contencios administrativ în prezentul litigiu. În condițiile în care instanța de fond a concluzionat că ANL și conducătorul acesteia nu au întreprins toate măsurile administrative pentru finalizarea programului în termen de 6 luni nu se poate considera că nu ar fi sesizat că decizia nu a fost executată în integralitate, pentru că tocmai acesta a fost motivul pentru care a fost admisă, sub acest aspect, acțiunea reclamantului și s-a dispus aplicarea amenzii conducătorului ANL. Nu prezintă relevanță faptul că instanța de fond a arătat că pârâții, în ceea ce privește întârzierile imputabile constructorului ar fi luat măsurile administrative ce se impuneau în termen de 6 luni de la data deciziei ce reprezintă titlu executoriu, din moment ce a concluzionat că pârâta ANL și conducătorul acesteia nu au întreprins toate măsurile administrative, așa cum se stabilise anterior prin hotărâre judecătorească, pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe (...)", incluzând imobilul de pe lotul nr. 403. Prin urmare, deși s-a apreciat de către instanța de fond că au fost făcute unele demersuri, acestea au fost considerate insuficiente pentru a se putea constata finalizarea programului guvernamental, inclusiv imobilul reclamantului, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și așa cum rezultă din probele depuse la dosar nu s-a realizat predarea imobilului către reclamant și, de aceea, s-a dispus amendarea conducătorului autorității publice pentru neexecutarea hotărârii pronunțate de instanța supremă. Referitor la critica privind modul de aplicare al amenzii șefului/conducătorului ANL, instanța de control judiciar a arătat că în general, dar și în materia contenciosului administrativ, respectiv în litigiile ce au ca obiect aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual al judecății prin indicarea persoanelor care sunt chemate în judecată, obiectul judecății (ceea ce pretinde prin cerere) și cauza procesului (temeiul juridic al cererii). În art. 161 din Legea nr. 554/2004 a fost reglementată posibilitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept și s-a prevăzut că "Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept". Instanța de fond, făcând aplicarea disp. art. 161 din Legea nr. 554/2004, inițial, a solicitat reclamantului să precizeze dacă formulează acțiunea și în contradictoriu cu conducătorul autorității publice pârâte, iar reclamantul în răspunsul său a indicat că acțiunea este formulată "inclusiv împotriva conducătorului autorității publice pârâte obligate din perioada avută în vedere ...". Tot în baza acestor dispoziții, ulterior, ca urmare a eliberării din funcția de director general al ANL a pârâtului B., instanța de fond a solicitat precizări reclamantului referitor la modificarea cadrului procesual pasiv. Pentru că prin răspuns reclamantul a lăsat la aprecierea instanței necesitatea introducerii în cauză a înlocuitorului sau a eventualilor înlocuitori, instanța de fond a considerat corect stabilit cadrul procesual, mai ales că reclamantul solicitase să se dea eficiență prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se procedeze la judecarea cauzei de urgență și cu precădere și să se ia act că se opune la orice altă amânare a cauzei. Acesta este și motivul pentru care, deși a constatat că nu a fost pusă în executare Decizia nr. 5197/2013 a Înaltei Curți, instanța de fond a procedat la aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 numai pentru perioada în care pârâtul B. a deținut funcția de director general al ANL și nu a pus în executare acel titlu executoriu. Este adevărat că sancțiunea amenzii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică până la aducerea la îndeplinire sau executarea celor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă a instanței de contencios administrativ, dar aceasta nu poate fi făcută fără respectarea principiului disponibilității, dar și al contradictorialității. Nu poate fi împărtășită susținerea reclamantului care a arătat că, oricum, era necesar ca instanța de fond, consecventă cu prima decizie, să introducă în cauză, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 pe noul titular al funcției de conducere și să nu-l oblige la un nou demers judiciar. Dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004 nu obligă instanța de contencios administrativ să dispună introducerea din oficiu în cauză a unei alte persoane, ci instanța de contencios administrativ poate pune în discuție din oficiu introducerea altor subiecte de drept, astfel că nu se poate reproșa acesteia că nu a introdus în cauză alt director general al ANL decât pârâtul B. Mai mult, recurentul-reclamant nu ține seama de faptul că, în raport de precizările sale, în cauză, în fața instanței de fond, au avut calitatea de pârâți Agenția Națională pentru Locuințe și Directorul General al ANL - B. Dacă existau opoziții față de acest cadru procesual pasiv și față de modul în care instanța de fond l-a stabilit, reclamantul putea să precizeze expres că, în speță, calitatea de pârât o are Directorul General al ANL, fără a fi indicată o persoană anume, dar, inițial, acesta nu a indicat deloc calitatea de pârât a conducătorului autorității publice, iar, ulterior, ca urmare a solicitării instanței, a făcut precizări ce s-au concretizat în citarea ca pârât a Directorului General al ANL - B., iar reclamantul nu a contestat acest aspect. La nivelul Secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost soluționate nenumărate litigii, așa cum a precizat și recurentul, prin care s-au aplicat amenzi conducătorului autorității publice în caz de neexecutare a unei hotărâri emise în materia contenciosului administrativ, dar în acele litigii a figurat ca parte conducătorul autorității publice și nu a fost indicată expres persoana fizică deținătoare a acelei funcții. Dar, cum în speță, cadrul procesual a fost stabilit de instanța de fond și necontestat de către reclamant decât în momentul declarării recursului, instanța de fond nu se putea pronunța decât în limitele în care a procedat la citarea părților și respectarea principiului contradictorialității. Fără a nega faptul că cele dispuse prin Decizia nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost executate în totalitate, aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se poate face numai în limitele stabilite de reclamant prin cererea adresată instanței. Cum prin cererea adresată instanței de fond și prin soluția recurată în prezenta cauză s-a analizat numai atitudinea conducătorului ANL pentru perioada 26 octombrie 2013 - 30 mai 2014, dar nici în prezent, așa cum rezultă din probele depuse la dosar, nu au fost întreprinse toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe (...)", incluzând imobilul de pe lotul nr. 403, reclamantul va putea să solicite aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 față de conducătorul autorității publice pentru perioada ulterioară celei vizate în prezenta cauză. Criticile recurentului privind acordarea de penalități au fost apreciate, de asemenea, ca nefondate, cu motivarea că, indiferent dacă trimiterile din cererea de chemare în judecată la art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală și art. 10 din contractul de construire s-au făcut pentru a oferi instanței un criteriu de apreciere, așa cum susține reclamantul, nu poate fi admisă cererea de acordare a despăgubirilor materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a "vătămării interesului legitim și dreptului de a se bucura de toate prerogativele pe care le conferă dreptul de proprietate asupra locuinței/construcției de pe lotul nr. 403 din cartierul în litigiu" într-un litigiu ce vizează aplicarea sancțiunii pentru neexecutarea unei hotărâri pronunțate de instanța de contencios administrativ. Aceste aspecte ale prejudiciului creat pentru că recurentul-reclamant nu s-ar fi bucurat de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului în construcții au făcut obiectul analizei instanței atât în cadrul dosarului nr. x/2/2007 în care a fost pronunțată Decizia nr. 3299 din 7 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și al dosarului nr. x/2/2011 soluționat irevocabil prin Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a precizat că: "Față de împrejurarea că reclamantul-recurent are în continuare deschisă calea acțiunii în răspundere contractuală îndreptată împotriva antreprenorului general, în temeiul art. 10 din contractul de construire, potrivit cu care antreprenorul general, pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit din cauze ce-i sunt imputabile, va plătii beneficiarului, respectiv recurentului-reclamant, penalități de 0,15% din valoarea contractului pe zi de întârziere, Înalta Curte apreciază că numai la momentul la care se va determina și cuantifica prejudiciul total suferit ca urmare a nepredării la termen a locuinței, va fi cunoscută și va putea fi evaluată întinderea și a acestei pagube", litigiul respectiv având ca temei o acțiune întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. În Decizia nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea imobilului și s-a arătat că subzistă prematuritatea cererii astfel cum a fost reținută prin Decizia nr. 3299/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere "durata încă nedeterminată a întârzierii în finalizarea și predarea lucrărilor de construire". În aceste condiții și față de aceste considerente nu se poate dispune obligarea la despăgubiri materiale astfel cum au fost solicitate de recurentul-reclamant, dar fără ca prin aceasta să se poată concluziona că instanța ar "încuraja" autoritățile publice să nu execute hotărâri judecătorești. În fine, examinând solicitarea recurentului de acordare a daunelor, Înalta Curte a arătat că, mai întâi, textul art. 24 alin. (2) din acest act normativ face trimitere la penalități în condițiile art. 905 C. proc. civ. (fost art. 894 C. proc. civ. și actualul art. 906 C. proc. civ., după republicarea din 2015), și nu la daune morale, iar chiar și dacă s-ar aprecia că într-un litigiu soluționat conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 ar fi posibilă acordarea de daune morale este necesar ca partea care solicită acest lucru să dovedească prejudiciul concret și legătura dintre acesta și fapta ilicită. Or, în cauză, recurentul s-a limitat să invoce un fapt notoriu, dar înscrierea unui imobil pe un site nu reprezintă un asemenea fapt, astfel că, în mod corect, instanța de fond a respins cererea de acordare a daunelor morale.

Calea de atac extraordinară exercitată Împotriva Deciziei nr. 3613 din 13 noiembrie 2015 a formulat contestație în anulare recurentul A., criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și solicitând anularea parțială a acesteia, rejudecarea motivelor de recurs omise și admiterea recursului în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 30 iunie 2015. Contestatorul a susținut că instanța de control judiciar nu a cercetat motivul de casare referitor la faptul că soluția instanței de fond cuprinde motive contradictorii, limitându-se să analizeze, parțial, criticile formulate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și omițând că facă vreo referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar a omis să se pronunțe cu privire la cererea contestatorului privind aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport cu conducătorul/organul de conducere al ANL și în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 30 iunie 2015, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect și motivele invocate în susținerea acestei cereri.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Înalta Curte, examinând contestația în anulare și motivele dezvoltate de către contestator, față de lucrările dosarului și susținerile părților, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară și de retractare, îndreptată împotriva unor hotărâri judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, care se poate exercita numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. (2010). Dispozițiile art. 504 alin. (1) prevăd că o contestație în anulare este inadmisibilă atunci când motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului, dar aceste prevederi se referă exclusiv la contestația în anulare generală, motivată de faptul că contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, ipoteză care nu este susținută în cererea dedusă judecății în cauza de față. În speță, contestatorul a invocat motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., anume "instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen". Examinând criticile formulate de către contestator în recurs și considerentele instanței de control judiciar, Înalta Curte constată că soluția dată este de natură a răspunde motivelor de recurs încadrate de către recurentul-contestator în dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Instanța de recurs a examinat exhaustiv criticile formulate de recurent, așa cum s-a arătat anterior, a confirmat legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe și validitatea raționamentului expus de aceasta în considerentele hotărârii atacate cu recurs, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestator. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată. Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc.). Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 3613 din 13 octombrie 2015.