ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 738/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, ca neîntemeiată, reținând că instanța este învestită cu o cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru lipa de folosință a imobilului, invocându-se răspunderea civilă contractuală/delictuală a pârâtei. Aceasta reprezintă o acțiune continuă, care nu poate fi raportată la data la care a fost încheiat contractul de construire. Reclamanții susțin că faptele/inacțiunea pârâtei se manifestă și în prezent, în baza unor raporturi contractuale în vigoare, care nu au încetat să producă efecte juridice, astfel că prejudiciul născut se susține că este continuu.

Instanța a concluzionat că este învestită cu o cerere prin care se solicită plata unor sume cu titlu de despăgubire pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale în vigoare, sumele solicitate raportându-se la ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, cerere care este formulată în interiorul termenului de prescripție.

Prin sentința civilă nr. 2216/16.11.2010, pronunțată în același dosar, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională a Locuințelor, a obligat pârâta la plata sumei de 64.616 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloare folosință pentru perioada 11.06.2015 - 29.01.2020 și la plata sumei totale de 16.579,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată, din care 6.765 RON taxă de timbru, 1.500 RON onorariu expert și 8.314,53 RON onorariu avocat și a respins în rest cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 19.09.2019 a declarat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1985A din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din data de 19.09.2019 și a sentinței civile nr. 2216/16.11.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1985A din data de 7 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și, în rejudecare, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

În prima parte a cererii formulate, recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, contrar opiniei instanței de apel, nu este vorba de prestații succesive, obligațiile pretins neexecutate, conform susținerilor intimaților, fiind acelea de asigurare a executării și finalizării lucrărilor de edificare a construcției, termenul maxim în care respectivele obligații se cereau a fi îndeplinite fiind unic și anume data la care trebuia predată locuința.

O obligație este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestația trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau cel puțin săptămânal/lunar/anual și nu atunci când realizarea obligației unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

În mod evident, intimații-reclamanți cunoșteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcții și utilități) până la termenul de predare convenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lor, adică la 15.08.2008, această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât și la data cunoașterii prejudiciului.

Altfel spus, de la aceasta dată, reclamanții au putut constata în mod nemijlocit că nu pot beneficia de folosința locuinței și, de asemenea, au putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-au produs asupra lor. Totodată, intimații-reclamanți au cunoscut de la acea dată și pe cei care, în viziunea lor, sunt răspunzători de producerea pagubei, întrucât tot contextul legislativ, contractual și faptic expus în cererea de chemare în judecată le era cunoscut nu doar de la data stabilită pentru predarea imobilului, ci chiar de la data încheierii contractului de mandat cu pârâta ANL. Intimații-reclamanți nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care nu le-a permis să acționeze în cadrul termenului de trei ani care a început sa curgă de la data prevăzuta în contract pentru predare.

Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc zi de zi nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al cursului prescripției, în această situație nefiind vorba despre prestații succesive, astfel încât dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații să se stingă printr-o prescripție deosebită.

Așa fiind și având în vedere că dreptul la acțiune al reclamanților s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, la data de 15.08.2008, moment unic și nu succesiv, s-a născut dreptul material la acțiune al intimaților privind daunele interese pentru neasigurarea edificării locuinței la termen.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea, în sinteză, a statuărilor instanței de apel, recurenta a menționat că "judecătorul fondului" în susținerea celor stabilite a apreciat că se impune în soluționarea prezentului litigiu, soluția pronunțată într-un alt dosar (decizia nr. x/25.04.2013 pronunțata de I.C.C.J. în dosarul nr. x/2011), deși, ulterior, în motivarea aceleași decizii, reține că, referitor la pretinsul efect pozitiv al autorității de lucru judecat invocat de ambele părți în legătura cu decizii de speță ale instanțelor, în litigii în care intimații-reclamanți nu au fost parte și în care nu s-a analizat executarea contractului de mandat din aceasta cauză, curtea de apel subliniază că sistemul nostru de drept nu recunoaște precedentul judiciar și constată că aceste hotărâri judecătorești nu cuprind dezlegări ale problemelor de fapt și de drept din aceasta cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că în acest dosar reclamanții nu au fost parte, iar cauza nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica aceasta problemă. Mai mult, toate acțiunile în care ANL a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a instituției, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenției MM 1909/2004, au fost supuse analizei și soluționate de instanțele de drept comun, în fața cărora nu poate fi invocată o hotărâre din contencios administrativ.

Astfel, nu poate fi primită argumentația instanței cu privire la dezlegările din decizia reținută, în ceea ce privește îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina ANL, în condițiile în care, în cauza judecată de instanța de contencios nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de Agenție prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin.

Recurenta a susținut că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate și a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

In acest sens, instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate, dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Recurenta a susținut că, în speță, contrar celor reținute în decizia recurată, nici Legea nr. 152/1998 nu conține nicio dispoziție din care să reiasă obligația ANL de a efectua ea însăși lucrările de utilități și de construire și de a preda locuința către beneficiari, precum și că, în cauză, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și dispozițiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620.2011.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari, această obligație revenind constructorului, ci privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor, respectiv punerea la dispoziția antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispozițiilor de șantier date de proiectant, supravegherea desfășurării lucrărilor, etc. Obligații similare sunt prevăzute și în art. 1 din contractul de mandat încheiat între părți.

Faptul că în preambulul contractului de mandat se menționează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existența Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul și-ar fi asumat față de mandant alte obligații decât cele prevăzute în contract și cele care îi revin în temeiul legii.

Astfel, în baza contractului de mandat încheiat între ANL și reclamant, recurenta și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestuia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

In mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenție fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă gravă în sarcina sa. Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

Trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile ANL trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. 962/27.09.2001 și a celorlalte acte la care se face trimitere nu poate fi primită în sensul în care este afirmată. Este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. din 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, cată vreme acest text da naștere unui drept în patrimoniul ANL (dreptul de a nu răspunde decât pentru culpa gravă).

Din aceasta perspectivă, se impune a fi subliniat că răspunderea contractuala a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurentă a obligațiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanți cu terți (la care ANL nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți (la care reclamanții nu sunt parte), contracte menționate in considerentele deciziei recurate, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătați prin decizia civila nr. 1985A/07.12.2021.

Astfel, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 si art. 973 din C. civ. din 1864.

Răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată dar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar cu reclamantul, în calitate de mandat, respectiv a contractului de mandat nr. x/25.05.2004 și din perspectiva art. 1532 si urm. din C. civ. din 1864, dispoziții legale reglementând contractul de mandat.

Referitor la fapta ilicită, recurenta, raportându-se la art. 1, art. 14 și art. 15 din contractul de mandat, a susținut că ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități si de urbanizare; a arătat, totodată, că nu se poate ignora faptul că, în cazul de față, contractele încheiate au obiecte diferite, precum și că între regulile aplicabile fiecărui tip de contract există deosebiri esențiale, fundamentale.

Prin urmare, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul și nu Agenția, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată intimaților, la cheie, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligență al obligației care îi revine.

Obligațiile enumerate de instanță în sarcina ANL nu au fost asumate de recurentă prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre recurentă și terți (autorități publice, furnizori de utilități, antreprenori/constructori, etc.) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL și reclamantul intimat, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamantul beneficiar.

După redarea art. 1539 alin. (1) din C. civ. din 1864, recurenta a susținut că pentru a aprecia asupra daunelor-interese care ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, se impune a fi stabilit dacă obligația asumată de mandatar este una de rezultat sau una de diligență.

In cauză, obligația revenind ANL în temeiul contractului de mandat dedus judec[ții este una de diligență, nu una de rezultat, redându-se în acest sens art. 1 din contract.

In ceea ce privește culpa, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului. Debitorul nu poate fi prezumat în culpă, ci vinovăția acestuia trebuie probată de către creditor, în caz contrar, chiar dacă a suferit un prejudiciu prin faptul că nu a beneficiat de rezultatul pe care l-a așteptat și l-a urmărit prin încheierea contractului cu creditorul, acesta nu are dreptul de a obține de la debitor daune-interese.

Prin hotărârea recurată, nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamant și nici nu s-au indicat, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Cu privire la demersurile Agenției în finalizarea proiectului Henri Coandă, recurenta a precizat că, pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, ANL a formulat cerere de chemare în judecată împotriva MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, indicând dosarul nr. x/2020.

Anterior, ANL a mai inițiat o acțiune în instanță având ca obiect obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților în amplasamentul Henri Coandă, instanța de fond pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta a susținut că poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de reclamant în baza contractului de mandat, contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală, și care nu poate fi asimilat poziției reținută de instanță, poziție care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care ANL este parte cu atât mai mult cu cât reclamantul nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Reclamantul nu a mandatat ANL să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect, în același sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 1227 din dosarul nr. x/2011.

Recurenta a susținut că, în condițiile în care a întreprins demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele să fie finalizate și să poată fi recepționate și predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, și mai mult, Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, finalizarea utilităților din cartierul Henri Coandă nu depinde de voința și puterea de decizie a ANL, astfel că nu se poate reține că recurenta ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri și că trebuie sancționată.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau mai ales inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

Obligațiile părților semnatare ale Convenției sunt distincte de obligațiile asumate de ANL, astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea ANL, iar obligațiile ANL nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

Conform raționamentului instanței, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței și a utilităților, în ciuda faptului că există contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligația de finanțare din bugetul local al unităților administrativ-teritoriale.

Așa cum s-a arătat și în celelalte apărări aflate la dosarul cauzei, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuințelor pe credit ipotecar, nu schimbă câtuși de puțin natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Prin ignorarea unor soluții deja pronunțate și chiar puse în executare, a menționat recurenta, se ignoră un adevăr juridic deja tranșat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluții contradictorii care nu oferă o garanție a respectării principiilor de drept aplicabile și care vatămă grav drepturile subiecților de drept implicate, indiferent de calitatea lor procesuală.

Recurenta a mai arătat că Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă (lot 1-zona sector 1 și lot x - zona Voluntari), astfel că, obligarea ANL la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora, este total nelegală.

Având în vedere considerentele prezentate și atât timp cât alte entități sunt obligate de instanțele judecătorești la executarea utilităților în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistența acestora nu poate incumba ANL și, pe cale de consecință, nici repararea prejudiciului cauzat de această situație nu trebuie suportat de ANL, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța a stabilit ca prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către ANL a obligației de a asigura finalizarea lucrărilor de construire și a utilităților.

O astfel de interpretare greșită a actului dedus judecății nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției, în măsura în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților în sarcina PMB.

În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția și-a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului; totodată, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B., prin întâmpinare, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În prima parte a cererii de recurs, pârâta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva respingerii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune, această critică fiind susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că fapta ilicită imputată pârâtei A.N.L. - o inacțiune, este una cu caracter continuu, care începe la data de 15.08.2008 și subzistă până la predarea locuinței, perioadă în care intimații-reclamanți trebuiau să poată folosi locuința conform destinației sale.

Contrar susținerilor apelantei-pârâte, instanța de apel a reținut că paguba pretinsă de intimații-reclamanți, constând în lipsa de folosință a imobilului, nu s-a produs doar pe parcursul celor trei ani scurși de la data la care trebuia să li se predea locuința finalizată, ci se produce în mod continuu, astfel încât dreptul la acțiune pentru plata despăgubirii constând în contravaloarea lipsei de folosință s-a născut la data de 15.08.2008, dar continuă să existe pe toată perioada menționată.

În acest context, instanța de apel a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 7 alin. (1) și art. 12 din același Decret și, fiind invocat un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației curge un termen de prescripție distinct. Așadar, curtea de apel a constatat că nu sunt prescrise pretențiile reclamanților formulate pentru un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fiind corectă concluzia primei instanțe în sensul că dreptul material la acțiune nu este prescris pentru perioada de 3 ani anteriori datei la care a fost introdusă acțiunea.

Înalta Curte reține că dreptul reclamanților la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință la cheie, lipsind pe reclamanți de folosința imobilului contractat.

Prin motivele de recurs, se susține, în esență, că nu este vorba de prestații succesive, termenul maxim în care obligațiile pretins neexecutate trebuiau a fi îndeplinite fiind unic, respectiv data la care trebuia predată locuința.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, decizia instanței de apel este nelegală, întrucât dreptul la acțiune al reclamanților s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar, la data de 15.08.2008, moment unic și nu succesiv, s-a născut dreptul material la acțiune al intimaților privind daunele interese pentru neasigurarea edificării locuinței la termen.

Înalta Curtea va respinge aceste critici și va reține că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți.

Astfel, reclamanții prin cererea de chemare în judecată pornesc de la premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar și după împlinirea termenului.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părți nu evocă o modalitate de încetare a acestuia și nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din Cartierul Henri Coandă.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Iar, conform dispozițiilor art. 1082 din vechiul C. civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților data la care trebuia predată efectiv locuința, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment. Din acest punct de vedere, data la care începe cursul prescripției ca fiind 15.08.2008 nu poate fi reținută.

Înalta Curte reține că obligația de plată a despăgubirii nu derivă dintr-o prestație unică, ci se produce în mod succesiv pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de a preda locuința potrivit art. 1 din contractul de mandat, astfel că dreptul material la acțiune se stinge printr-o prescripție distinctă, iar termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 7 alin. (1) și art. 12 din același Decret, așa cum, în mod corect, a stabilit instanța de apel.

În acest context, criticile recurentei-pârâte sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune nu sunt fondate, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi respins.

Cât privește susținerile pârâtei referitoare la aspectele evidențiate de instanța de apel prin raportare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că recurenta, deși redă, parțial, considerentele reținute, se află în eroare față de statuările deciziei atacate din perspectiva menționată, și, de asemenea, aduce în dezbatere chestiuni care nu au fost evidențiate de instanța de apel în motivarea aferentă criticilor aduse instituției juridice respective.

Astfel, cu privire la pretinsul efect pozitiv al autorității de lucru judecat invocat de ambele părți în legătură cu decizii de speță ale instanțelor, în litigii în care intimații-reclamanți nu au fost parte și în care nu s-a analizat executarea contractului de mandat din această cauză, instanța de apel a subliniat că sistemul nostru de drept nu recunoaște precedentul judiciar și a constatat că hotărârile judecătorești indicate nu cuprind dezlegări ale problemelor de fapt sau de drept din această cauză, care să se constituie într-un lucru judecat între părțile acestui litigiu, în sensul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, a reținut că nici hotărârile judecătorești prin care entitățile implicate în realizarea proiectului Henri Coandă au fost obligate să-și execute anumite obligații din contractele semnate, indicate de apelanta-pârâtă, nu le pot fi opuse intimaților-reclamanți, care sunt terți la aceste contracte și care nu au fost părți în acele litigii.

În acest context, criticile recurentei-pârâte urmează a fi respinse ca nefondate.

În ceea ce privește celelalte critici ale recurentei-pârâte, subsumate de aceasta art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de casare a fost invocat formal, dezvoltarea argumentelor expuse de parte nefiind susceptibile de a fi încadrate în textul de lege indicat.

În acest sens, trebuie menționat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Înalta Curte constată că în această etapă procesuală nu pot face obiectul examenului de legalitate aserțiunile recurentei, potrivit cărora, instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate, dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ., în condițiile în care în argumentarea acestor susțineri se aduc în dezbatere doar chestiuni de apeciere a probatoriului și de reevaluare a situației de fapt.

Nici criticile recurentei privind natura obligațiilor sale, respectiv, dacă acestea sunt de rezultat sau de diligență, nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât natura acestora reiese din clauzele contractului, stabilindu-se, de altfel, tot pe baza aprecierii probatoriilor.

În acest sens se reține că argumentele recurentei prin care se urmărește, în realitate, interpretarea clauzelor contractuale și stabilirea situației de fapt pe baza probelor de la dosar, vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, astfel că nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Chestiunile legate de măsurile și demersurile întreprinse în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, cele referitoare la nefinalizarea locuinței și utilităților, precum și cele privind faptul că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea sa, sunt tot aspecte de netemeinicie, în condițiile în care vizează situația de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Într-o altă exprimare, recurenta critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 973 din C. civ. de la 1864, art. 1073, art. 1532 și urm., art. 1539 alin. (1) din același cod, etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Chiar dacă recurenta invocă greșita aplicare a unor dispoziții legale, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate și nu arată, în concret, în ce a constat greșita aplicare a legii, respectiv care au fost greșelile de judecată săvârșite de instanță, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel.

Chestiunile legate de stabilirea culpei, respectiv a prejudiciului, pe care le aduce în discuție recurenta, reprezintă tot chestiuni de fapt, care aparțin în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac. Așa fiind, cele expuse din această perspectivă în cuprinsul cererii de recurs îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întreaga argumentare fundamentându-se exclusiv pe aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte subliniază că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, recurenta neprocedând în acest mod, din perspectiva celor arătate anterior.

În considerarea celor ce preced și, constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1985A din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2024.