Decizia nr. 1513/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin sentința civilă nr. 779 din 24 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și prescripției dreptului material la acțiune, ca rămase fără obiect. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, doar în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere privind răspunderea sa civilă contractuală. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, doar în ceea ce privește capătul principal de cerere, privind răspunderea sa civilă delictuală. A admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene. A obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014-11.10.2019, și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.771,63 RON. A respins în rest, ca neîntemeiată, cererea reclamantului și a respins ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și de Orașul Voluntari. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2152 din 03 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.916 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri, și a sumei de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru locuințe au declarat recurs, ambele părți solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

Prin încheierea din data de 24 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte a respins ca tardiv recursul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Locuințe; de asemenea, a dispus disjungerea recursului declarat de recurentul-reclamant A. și formarea unui nou dosar în vederea soluționării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 2051 din data de 11 octombrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 (format ca urmare a disjungerii), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În consecință, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1218 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă, ca nefondat, și a obligat apelanta la plata sumei de 9901,07 RON către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru achitată în prezentul litigiu. III. Recursul declarat: Împotriva acestei soluții, a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând admiterea recursului cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Printr-o primă critică, consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile referitoare la interpretarea contractelor. În opinia sa, prevederile contractului de mandat sunt clare, astfel încât nu era necesară interpretarea acestuia, iar dispozițiile art. 977 din C. civ. de la 1964 nu dă dreptul instanței să interpreteze orice contract, ci doar în situația în care prevederile contractuale vizate de acțiunea litigioasă sunt neclare, ambigue. De asemenea, consideră că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile privind interpretarea contractelor, cu ignorarea regulii potrivit căreia în cazul în care există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se interpretează în favoarea persoanei care se obligă. Din această perspectivă, apreciază că sunt confuze considerentele instanței, fiind imposibil a determina rațiunea aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor privind interpretarea convențiilor. Precizează recurenta-pârâtă că în cazul de față prevederile contractului de mandat încheiat sunt clare sub aspectul obligațiilor asumate, acestea fiind de urmărire a lucrările de construcție, nu de a executa și finaliza lucrările de construire a locuinței, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. În acest sens, a precizat că obligația de a realiza imobilul în 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor este asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire, iar obligația de predare a locuinței la cheie este, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, condiționată de predarea locuinței, ca efect al acceptării recepției de către A.N.L. Contrar opiniei curții, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că A.N.L. și-a îndeplinit obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, aspecte dovedite cu procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor înregistrat sub nr. x din data de 06.10.2014, încheiat între A.N.L. și antreprenorul general C. S.R.L., procesul-verbal de predare-primire a locuinței din data de 16.07.2017, înregistrat la A.N.L. sub nr. x, precum și procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor nr. x/16.05.2017. Din aceasta perspectivă, susține recurenta-pârâtă că în mod greșit s-a reținut că este probată culpa sa contractuală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a exonerat mandatarul de orice răspundere. În opinia recurentei-pârâte, nu se poate reține că simpla trimitere pe care părțile au făcut-o în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nr. x/19.04.2004, echivalează cu concluzia că mandatarul și-ar fi asumat față de mandant alte obligații decât cele prevăzute în contrat și cele care le revin în temeiul legii. Evidențiază recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a făcut distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și nu a dat relevantă clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului. Evocând dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și pe cele ale art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, susține că obiectul de activitate al A.N.L. privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor, fără a include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari. Mai arată că deși A.N.L. are atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, nu înseamnă că este dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național, astfel încât responsabilitatea să-i revină exclusiv si în întregime. Mai mult, precizează că a avea atribuții într-un domeniu, ca instituție de interes public, nu înseamnă că devii automat garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, există mai multe instituții, autorități, entități participante la realizarea acestui proiect - cartierul Henri Coandă. Astfel, concluzionează că A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar și este responsabilă doar pentru ceea ce și-a asumat față de intimat prin contractul de mandat. Critică recurenta-pârâtă și faptul că, prin același raționament eronat și aceeași modalitate nelegală de raportare la dispoziții legale care nu au legătură cu contractul de mandat, instanța de apel a procedat la instituirea în sarcina sa și a obligației de a asigura realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, deși nici acestea nu au fost asumate de A.N.L. Intimatul-reclamant nu a mandatat recurenta-pârâtă să-l reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, sub acest aspect, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații. Mai mult, susține că, prin hotărârea recurată, nu este probat nici faptul că A.N.L. nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței și nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței la cheie. Contrar acestor susțineri, recurenta-pârâtă susține că a întreprins demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, amintind de cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar general, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, precum și de acțiunea pornită împotriva autorităților privind respectarea convenției și realizarea utilităților, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 Subliniază recurenta-pârâtă că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, iar A.N.L. nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau, mai ales, inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu. În ceea ce privește prejudiciul, se arată că instanța de apel a stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este consecința neexecutării obligației de predare la timp a imobilului, stabilindu-se în sarcina A.N.L. existența unui prejudiciu pentru o obligație stabilită prin contractul de construire și nu de mandat. Potrivit recurentei-pârâte, lipsa legăturii de cauzalitate derivă din împrejurarea că A.N.L. și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, neputând fi ținută responsabilă pentru ceea ce alte părți ar fi trebuit să îndeplinească. În fine, apreciază recurenta-pârâtă că stabilirea în sarcina A.N.L. a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a locuinței, aferent perioadei 06.03.2014 - 11.10.2019, reprezintă o măsură abuzivă în condițiile în care imobilul este finalizat și se află în posesia reclamantului din anul 2014 și, mai mult, astfel, cum rezultă din procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor nr. x/16.05.2017, acesta a exonerat mandatarul A.N.L. de orice răspundere, fiind de acord cu faptul că de finalizarea lucrărilor de utilități (apa, canal, alei, drumuri, iluminat public) răspunde Primăria Sector 1, iar de finalizarea racordurilor la utilități răspunde el însuși (beneficiarul reclamant). În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. IV. Apărarea formulată: La 7 februarie 2025, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 16 ianuarie 2025, sub nr. x/2023*. În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 20 mai 2025, instanța a respins excepția nulității, invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților. V. Soluția instanței de recurs: Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivului de recurs invocat și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat. Anterior analizării criticilor din recurs, Înalta Curte găsește necesară conturarea cadrului procesual constituit în apel. Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părți, a contractului nr. x/15.09.2006, având ca obiect urmărirea executării și finalizării lucrărilor unei locuințe la cheie tip I23D, pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, Voluntari, zona C, precum și utilizarea sumelor din conturile de avans și de credit ale reclamantei deschise la D. S.A. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 779 din 24 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014-11.10.2019, și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.771,63 RON. Sentința a fost apelată de pârâtă; curtea de apel a admis apelul apelantei-pârâte și a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.916 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate. Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs. Recursul declarat de pârâtă a fost respins ca tardiv, iar recursul declarat de reclamant a fost admis prin decizia de casare nr. 2051 din data de 11 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În esență, s-a reținut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, deși s-a constatat că nefinalizarea la termenul scadent a construcției cu toate utilitățile reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor angajate față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate de lipsa de folosință a locuinței, cu toate prerogativele acestui drept, precum și pasivitatea intimatei-pârâtei în relațiile cu autoritățile publice responsabile de urbanizarea cartierului, aceasta având la îndemână mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, curtea de apel a stabilit că pârâta este răspunzătoare numai pentru 1/4 din valoarea despăgubirilor calculate de expertul judiciar în cauză, apreciind că doar această parte din prejudiciu este rezultatul faptei ilicite reținute în persoana pârâtei A.N.L. De asemenea, instanța supremă a notat considerentele contradictorii reținute de instanța de apel care, subsecvent statuării în sensul unei obligații de rezultat în sarcina intimatei-pârâte, a diminuat nejustificat prejudiciul cauzat recurentului-reclamant, limitându-l la proporția de 1/4 printr-o distincție artificial creată între noțiunea de "construcție" și cea de "cartier". Din această perspectivă, s-a constatat că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a normelor de drept substanțial circumscrise art. 2 din Legea nr. 10/1995, art. 37 din Legea nr. 50/1991, art. 5 din H.G. nr. 273/1994, art. 3, 9 și 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 și art. 969 din vechiul C. civ. În consecință, s-a dispus că, în rejudecare, instanța de apel are obligația de a reevalua chestiunea prejudiciului ce se impune a fi suportat de intimată ca urmare a neexecutării obligației sale de predare a locuinței cu toate prerogativele dreptului de folosință al reclamantului, precum și pe cea privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârșită de intimată și prejudiciul reclamat, ținând cont de reperele obligatorii trasate de instanța de recurs, potrivit art. 501 din C. proc. civ. Din examinarea memoriului de recurs, rezultă că recurenta-pârâtă nu contestă identificarea de către instanța de rejudecare a limitelor casării, din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., însă readuce în discuție anumite chestiuni ce au fost dezlegate în mod definitiv în primul ciclu procesual. Astfel, motivele de casare referitoare la incidența dispozițiilor Legii nr. 152/1998, la caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, prin corelare și cu dispozițiile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin contractele la care A.N.L. a fost parte, cât și la interpretarea scopului convenției nr. MM 1909/6.05.2004 încheiate cu membrii proiectului imobiliar, nu pot fi primite, întrucât, cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte a statuat că recurentei-pârâte A.N.L. i-au fost conferite prerogative clare în vederea atingerii scopului final, de realizare a unei locuințe funcționale și de predare a acesteia către reclamant. Astfel, prin prima decizie de casare s-a reținut, în mod definitiv, că obligația asumată în baza contractului de mandat este una rezultat, că intimatei A.N.L., în virtutea calității de coordonator al programului de investiții, îi revenea obligația de a preda locuința reclamantului la cheie, că nefinalizarea la termenul scadent a construcției cu toate utilitățile reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor angajate față de mandant, astfel cum rezultă din tot contextul și ansamblul actelor juridice încheiate între părți. De asemenea, s-a stabilit că ceea ce a condus la depășirea termenului asumat contractual este tocmai pasivitatea intimatei în relațiile cu autoritățile publice responsabile de urbanizarea cartierului, deși aceasta a avut la îndemână mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat. Totodată, nici motivele de recurs referitoare la aplicarea altor reguli privind aprecierea culpei contractuale și identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei-pârâte nu pot fi primite, întrucât Înalta Curte a reținut că statuările instanțelor devolutive cu privire la acțiunile întreprinse de A.N.L. în executarea obligațiilor sale, inclusiv prin raportare la efectele pe care procesul-verbal de recepție finală nr. x/16.05.2017 îl are asupra obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă, au intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare, stabilindu-se, în mod definitiv, că recurenta-pârâtă este culpabilă de nefinalizarea lucrărilor la termen, iar mențiunile din cuprinsul acestuia nu au natura juridică unor renunțări la drept, astfel încât să determine inexistența dreptului pretins de către reclamant. Prin urmare, întrucât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, ele nu mai pot face obiectul unei noi analize. Criticile recurentei-pârâte care se referă la faptul că instanța de prim control judiciar a considerat în mod eronat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare și că, în aplicarea acestora, s-a limitat în mod greșit la aplicarea parțială a acestora, încălcând regula conform căreia atunci când există îndoiala asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate. În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, prin cererea introductivă, reclamantul A. a solicitat obligarea la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea obligațiilor contractuale privind urmărirea și asigurarea executării și finalizării lucrărilor de construire potrivit contractului de mandat nr. x/15.09.2006, la termen și în conformitate cu condițiile stabilite prin contractul de construire autentificat sub nr. x din 27.07.2006 și a celor stabilite prin contractul de antrepriză generală nr. x/27.04.2004, astfel încât locuința să fie predată la termen. Prin urmare, stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea logică de determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute în art. 977 și următoarele din C. civ. de la 1864. În plus, din interpretarea dispozițiilor art. 977-982 din C. civ. de la 1864 rezultă că o caracteristică importantă a regulilor de interpretare a contractelor o reprezintă caracterul lor subsidiar, ceea ce face ca regula de interpretare potrivit căreia în cazul în există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, cuprinsă în dispozițiile art. 983 din C. civ., să fie subsidiară celorlalte criterii de interpretare, înscrise în art. 977-982 din C. civ.. Cu alte cuvinte, vor prima regulile înscrise în art. 977-982 din C. civ., iar regula de interpretare consacrată de dispozițiile art. 983 din C. civ. va fi ultima măsură la care se va apela. Prin urmare, contrar argumentelor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect normele legale privind interpretarea contractelor. În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situației de fapt privind culpa contractuală și cele referitoare la stadiul de îndeplinire în concret a diligențelor depuse în dovedirea inexistenței culpei A.N.L., Înalta Curte reține că reprezintă chestiuni de fapt, de netemeinicie, ce excedează controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă readuce în discuție aspecte de fapt privind neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale, privind existența faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs. Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de temeinicie supuse judecății. Or, trebuie subliniat că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acealși cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1218 din 19 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,