ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 506/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 506/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 6 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.01.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Sectorul 1 al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. B. S.A. și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., solicitând, în principal, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și 04.01.2017, data depunerii acțiunii, precum și în continuare, până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S7A din Voluntari, județul Ilfov, a sumei de 1.335 euro/lună, evaluată provizoriu, în total, la suma totală de 80.100 euro (echivalentul a 361.851,75 RON), compusă din daune-interese pentru repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință în valoare de 68.100 euro, reprezentând 1.135 euro/lună, și daune morale în valoare de 12.000 euro, reprezentând 200 euro/lună. Reclamanta a mai solicitat, în subsidiar, obligarea la plata sumelor menționate anterior a pârâților Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. B. S.A., Sectorul 1 București și Consiliul Local al Sectorului 1 București, în principal, în temeiul răspunderii contractuale, și în subsidiar, in solidum.

Agenția Națională pentru Locuințe a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei A. la plata sumei de 657,02 RON, cu titlu de debit restant pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, conform art. 2 și 3 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, reprezentând taxe, avize și autorizații aferente capitolului X din devizul general al locuinței de pe lotul nr. x, situată în cartierul Henri Coandă, zona Kl.

Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București au chemat în garanție Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, solicitând obligarea acestora la plata tuturor sumelor la care ar fi obligați, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei.

Consiliul Județean Ilfov și Județul Ilfov au chemat în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând obligarea acestuia la plata tuturor sumelor la care ar fi obligați, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată.

Municipiul București a chemat în garanție Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, solicitând ca aceștia să fie obligați la plata tuturor sumelor și cheltuielilor de judecată la care ar fi obligat, în situația admiterii acțiunii.

Prin încheierea din 06.11.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 București și Consiliul Local al Orașului Voluntari, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, a respins excepția inadmisibilității, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Consiliul Local Sector 1 București și Consiliul Județean Ilfov și a admis în principiu celelalte cereri de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 3832/17.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro, cu titlu de daune-interese și a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a respins cererile de chemare în garanție și a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantă a sumei de 13.318,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta și pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe au declarat apel, aceasta din urmă atacând și încheierea din 06.11.2017.

Prin decizia civilă nr. 1168/28.09.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., a admis apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 06.11.2017 și împotriva sentinței civile atacate, pe care le-a schimbat în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins acțiunea ca prescrisă; a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 2547/24.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1453/19.10.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 06.11.2017 și a sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect daune morale.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenția") a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri; s-a prevalat, astfel, de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.

În susținerea acestora, a invocat că motivarea deciziei nu relevă temeiul de drept ce fundamentează decizia instanței de apel și nici nu evidențiază ce acte juridice stau la baza calificării obligațiilor sale drept obligații de rezultat și a individualizării culpei sale.

Recurenta a relevat că motivarea deciziei atacate se limitează la invocarea autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești pronunțate în alte dosare.

În continuare, autoarea căii de atac a combătut reținerea de către instanța de apel a efectului pozitiv de lucru judecat al hotărârilor din dosarele anterioare.

Recurenta a arătat că, nefiind îndeplinită condiția identității de părți, în cauza de față nu se impuneau cu efect obligatoriu, sub forma efectului pozitiv al lucrului judecat, dezlegările din procesele evocate de instanța de apel.

A afirmat, totodată, că instanța de prim control judiciar a ignorat hotărâri judecătorești prin care obligațiile sale au fost calificate drept obligații de diligență, iar nu de rezultat; a evocat astfel, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă nr. 458 și 1227 din 2017.

Autoarea recursului a reiterat că decizia atacată evocă dezlegări din hotărâri judecătorești anterioare, fără a examina probele administrate sau obligațiile asumate de Agenție.

În acest sens, a evidențiat ignorarea criticilor sale privind omisiunea intimatei-reclamante de a asigura resursele de finanțare începând cu 05.11.2011, dar și împrejurarea că daunele-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință au fost acordate începând cu 01.01.2012, deși termenul de predare a imobilului era 31.12.2012.

Printr-un alt motiv de recurs, autoarea căii de atac a invocat încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material; a valorificat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a relevat că, deși a reținut încălcarea contractului de mandat, curtea de apel a sancționat-o pentru nerespectarea obligației de realizare și de predare a locuinței și de nefinalizare a utilităților; a apreciat că temeiul acestei sancțiuni, prin recurgerea la obligații legale și la acte juridice la care intimata-reclamantă nu a fost parte, semnifică activarea răspunderii civile delictuale.

Combătând aceste statuări, a arătat că, în privința faptei ilicite, hotărârea încalcă dispozițiile art. 1.073 și 969 C. civ., câtă vreme obligația de a finaliza și preda locuința nu revenea Agenției, ci antreprenorului general, potrivit art. 21 și 65 din contractul de antrepriză generală.

Autoarea recursului a mai susținut că răspunderea ei poate fi analizată numai din perspectiva convenției încheiate în calitate de mandatar cu intimata și a combătut aserțiunile prin care instanța de apel a reținut că Agenția s-a obligat, prin contractul de mandat, să finalizeze și să predea la cheie imobilul, obligație asumată în realitate de antreprenor, prin art. 8 și 10 din contractul de construire, încheiat direct cu reclamanta.

A mai arătat că a încheiat convenții cu autoritățile administrației publice locale pentru realizarea de utilități, pentru a nu le finanța din fonduri proprii, îndeplinindu-și astfel îndatorirea prevăzută de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998.

Un alt set de critici a vizat condiția prejudiciului.

Recurenta a combătut concluzia instanței de apel potrivit căreia prejudiciul determinat prin expertiza dispusă de instanța de apel îi este imputabil.

A reiterat că obligația de finalizare și predare a locuinței revine antreprenorului general, iar obligația de finalizare și predare a utilităților Municipiului București, astfel încât nu este îndeplinită condiția ca prejudiciul cauzat creditorului să fie consecința directă a neexecutării obligațiilor contractuale.

Prin întâmpinarea depusă la 23.03.2023, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată; a invocat, de asemenea, nulitatea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri noi.

Combătând susținerile din recurs, a arătat că și-a îndeplinit obligația de a finanța lucrările, însă, ulterior datei de 30.04.2009, prelungirea finanțării active nu a fost posibilă din cauza neîndeplinirii obligației de finalizare a lucrărilor.

În privința criticilor vizând atragerea răspunderii recurentei-pârâte, a arătat că aceasta este dezvoltatorul coordonator al proiectului Henri Coandă și că este nerelevantă semnarea de către ea a contractului de construire, câtă vreme nu a avut controlul desemnării constructorului.

A relevat că operațiunea de predare a imobilului de către constructor este una ulterioară recepției la terminarea lucrărilor, aflată în mod direct în sarcina Agenției și care nu a putut fi executată din cauza lipsei utilităților, ceea ce a făcut inaplicabilă clauza înscrisă în art. 10 din contractul de construire, în lipsa întrunirii condițiilor art. 1.066 din C. civ. de la 1864.

Totodată, a evidențiat că sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea recurentei-pârâte la acoperirea prejudiciului ce i s-a cauzat.

La 03.04.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a acestuia, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost, în conformitate cu încheierea din 24.05.2023, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părțile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 11.10.2023, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia, astăzi, 06.03.2024.

În dezbateri, instanța supremă, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ., referitoare la judecata în fond după casare.

Examinând, în limitele controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu motivul de casare invocat din oficiu, cu criticile formulate de recurenta-pârâtă și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Pentru a pregăti dezlegarea motivului de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat din oficiu, se impune conturarea cadrului procesual constituit în apel, în rejudecare.

Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părți, a contractului de mandat HC nr. 1143/07.11.2006, prin care pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenția") a fost mandatată să îl reprezinte pe dl. C., soțul reclamantei A., în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor de construire a locuinței tip S7A situată pe lotul nr. x, în cartierul Henri Coandă.

În baza contractului de mandat încheiat cu Agenția, domnul C. a semnat cu antreprenorul general contractul de construire având legalizare de semnătură sub nr. x/15.02.2007; prin acesta, antreprenorul general s-a obligat ca, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, să finalizeze și să predea beneficiarului locuința.

La 11.02.2011, prin actul adițional nr. x/2011 la contractul de construire, părțile au modificat termenul de finalizare pentru 31.12.2011.

Cum termenul nu a fost respectat, reclamanta - ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în urma partajului cu soțul său - a învestit instanțele cu o cerere în angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material și moral cauzat în perioada 01.01.2012-04.01.2017, data formulării cererii de chemare în judecată și, în continuare, până la îndeplinirea conformă a obligației.

În primul ciclu procesual, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta A.N.L., prin încheierea din 06.11.2017, reținând, în esență, că au fost probate cauze de întrerupere a cursului prescripției, dar și că reclamanta suferă un prejudiciu cu caracter continuu, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă în fiecare moment.

Prin sentința civilă nr. 3832/17.12.2018, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro, cu titlu de daune și a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.

Sentința a fost apelată de ambele părți, iar pârâta a atacat și încheierea din 06.11.2017; curtea de apel a admis apelul apelantei-pârâte A.N.L., a schimbat în tot încheierea și sentința, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, a statuat că daunele-interese pretinse de reclamantă sunt moratorii, iar nu compensatorii și că în privința lor dreptul la acțiune se naște la momentul când obligația la care se referă devine exigibilă.

A conchis că, la data de 04.01.2017, termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, era împlinit în privința obligației de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire care revenea Agenției, câtă vreme acest termen a început să curgă, conform art. 7 alin. (3) din decret, de la 31.12.2011 - data expirării termenului pentru predarea imobilului - și nu au fost dovedite cauze de întrerupere sau suspendare.

În primul ciclu procesual, recursul reclamantei a fost admis, fiind primite atât criticile împotriva calificării dreptului la despăgubire valorificat - definit de instanța de recurs ca un drept principal -, cât și cele prin care s-a combătut calificarea de către curtea de apel a daunelor-interese ca reprezentând o sumă de prestații succesive.

S-a dispus ca, în rejudecare, să fie soluționate excepția prescripției dreptului material la acțiune și apelurile declarate de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, precum și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 06.11.2017 și a sentinței civile anterior menționate.

Prin decizia recurată, curtea de apel a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul apelantei-pârâte A.N.L. împotriva încheierii din 06.11.2017 și a sentinței tribunalului, aceasta din urmă fiind schimbată în parte, cu privire la capătul de cerere privind daunele morale; în considerente, instanța de apel a statuat că reclamantei i se cuvine suma de 78.869 euro, cu titlul de reparare a prejudiciului material suferit în perioada 01.01.2012-31.01.2018 pentru lipsa de folosință a locuinței.

Intimata-reclamantă nu a recurat dispozițiile de respingere a apelului propriu și nici pe cele de admitere a apelului pârâtei A.N.L. împotriva încheierii din 06.11.2017 și a sentinței tribunalului prin care a fost înlăturată dispoziția de obligare a Agenției la plata daunelor morale; aceste dispoziții au intrat în puterea de lucru judecat.

Pășind la dezlegarea motivului de recurs de ordine publică, Înalta Curte observă că, astfel cum i-a fost indicat expres, instanța de rejudecare trebuia să examineze excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma dezlegărilor din decizia de casare.

În acest sens, instanța de recurs a stabilit că începutul curgerii prescripției dreptului principal valorificat prin acțiune este reglementat nu de art. 2.526 C. civ., ci de art. 2.523, care, împreună cu dispozițiile art. 2.517 C. civ., trebuie aplicate pentru corecta soluționare a excepției.

Aceste statuări obligatorii impuneau instanței de apel, ca, premergător rejudecării apelurilor, să delimiteze perimetrul pretențiilor neafectate de prescripția dreptului material la acțiune, doar acestea având vocația de a fi analizate din perspectiva temeiniciei lor.

Dimpotrivă, admițând apelul pârâtei împotriva încheierii din 06.11.2017, dar confirmând în parte hotărârea instanței de fond - prin care s-au acordat reclamantei daune-interese începând cu 01.01.2012 -, instanța de prim control judiciar a convertit acțiunea de față într-una imprescriptibilă.

De aceea, Înalta Curte conchide în sensul că este fondat motivul de casare invocat din oficiu, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată transgresând îndrumările instanței de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii față de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care această instanță nu a negat caracterul prescriptibil al acțiunii.

Prin urmare, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza trimisă instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în conformitate cu considerentele prezentei decizii.

Astfel, soluționarea apelului declarat de pârâtă se va face pornind de la premisa că dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., calculat în mod regresiv, respectiv de la data sesizării instanței, 04.01.2017, câtă vreme, astfel cum s-a statuat deja în ciclul procesual anterior, neîndeplinirea obligației contractuale a recurentei-pârâte are caracter continuu, ceea ce presupune că dauna se produce, la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi.

Altfel spus, acțiunea ilicită a ANL nu s-a consumat la momentul 31.12.2011, ci ea este continuă.

Instanța de rejudecare va determina, astfel, pretențiile pentru care, la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acțiune nu era stins și, numai în subsecvența acestei concluzii și exclusiv cu privire la pretențiile reprezentând daune pentru repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a construcției, va examina apelul declarat de către pârâtă.

Astfel cum s-a arătat deja, urmare a nerecurării de către reclamantă, dispozițiile de respingere a apelului propriu, de admitere a apelului pârâtei împotriva încheierii din 06.11.2017 și de respingere a capătului de cerere referitor la daunele morale au dobândit autoritate de lucru judecat și, în consecință, aceste pretenții sunt excluse din cadrul procesual și nu vor fi avute în vedere în rejudecare.

Pășind la examinarea recursului pârâtei, preliminar, Înalta Curte va califica susținerile intimatei privind nulitatea motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. ca apărări pe fondul respectivelor critici, întrucât, dispunând că "Instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui", art. 496 alin. (1) C. proc. civ. impune o soluție unitară căii de atac și exclude anularea în parte a acesteia.

Astfel calificată, apărarea intimatei este înlăturată, întrucât criticile recurentei pot fi examinate din perspectiva art. 483 alin. (3), încadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și vizând decizia instanței de apel.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică, în primul rând, lipsa din decizia recurată a analizei exhaustive a argumentelor sale, cauzată de activarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în alte cauze.

Critica este nefondată.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul cauzei, cu garanțiile date de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanțelor, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, impune ca celor fundamentale, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, să li se ofere o dezlegare.

Instanța de recurs constată că aceste rigori, cărora le sunt subordonate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sunt respectate, întrucât convergent obligațiilor impuse de art. 477-479 C. proc. civ., curtea de apel a expus în decizia recurată argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac, ca și susținerile care au fost înlăturate.

Astfel, pentru a conchide în sensul că recurenta și-a asumat față de intimată o obligație de rezultat, curtea de apel face o analiză proprie, construită atât pe dispozițiile contractului de mandat HC nr. 1143/07.11.2006, cât și pe prevederile art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), ale Legii nr. 152/1998 și ale H.G. nr. 962/2001.

Totodată, statuează asupra condițiilor răspunderii civile ale pârâtei, arătând că omisiunea de a uza de prerogativele legale și convenționale de care dispunea în scopul realizării ansamblului de locuințe îi conturează fapta ilicită și vinovăția, iar legătura de cauzalitate și prejudiciul urmează din pasivitatea al cărei rezultat a fost lipsirea reclamantei de prerogativele dreptului de proprietate.

Așadar, critica este nefondată și va fi înlăturată.

Nu aceeași soluție va fi dată argumentului prin care recurenta a invocat lipsa motivelor pentru care instanța de apel i-a înlăturat critica privind neîndeplinirea de către intimată a obligației de a asigura finanțarea.

Instanța supremă reține că, încă din fața instanței de fond, intimata-pârâtă a invocat în apărare că, începând cu 05.11.2011, beneficiarul inițial - soțul reclamantei - nu a mai avut asigurate fondurile financiare, iar această împrejurare a determinat neefectuarea de plăți prin intermediul Agenției, pentru continuarea și finalizarea lucrărilor de construire.

Decizia recurată omite analiza acestor susțineri, deși ele au fost reluate și prin mijlocirea apelului a cărui rejudecare s-a dispus prin decizia de casare.

Acest segment al criticii este, așadar, fondat, fără ca remedierea viciului să fie posibilă în recurs, câtă vreme dezlegarea apărării pârâtei presupune verificări în fapt, incompatibile cu calea extraordinară de atac exercitată.

În consecință, în rejudecare, instanța de apel va dezlega și acest motiv de apel al apelantei-pârâte.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea, prin decizia recurată, a art. 430 și 431 C. proc. civ. instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2011, și a deciziei nr. 966/27.03.2015, pronunțată de secția a II-a Civilă a instanței supreme, în dosarul nr. x/2011.

Autoarea căii de atac susține că, în lipsa identității de părți, hotărârile din litigiile anterioare nu puteau fi valorificate pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală pentru încălcarea unor obligații de rezultat.

Critica nu este aptă să atragă casarea deciziei atacate, considerentele instanței de recurs urmând a complini motivarea instanței de apel.

Dispunând că "hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară", art. 435 alin. (2) C. proc. civ. consacră principiul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față terți, care vor fi ținuți să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească.

Terții vor putea face dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părți în procesul respectiv. Simetric, vor putea invoca într-un proces ulterior hotărârea judecătorească nefavorabilă părților originare, fără ca statuarea din respectivul act jurisdicțional să poată fi ignorată de instanță.

Instanța supremă reține că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă".

Deși acțiunea a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte în raport de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimatei-reclamante, aflat într-un stadiu similar de nefinalizare.

În consecință, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere același context cu cel din prezentul proces, iar aceste considerente sunt deopotrivă aplicabile deciziei nr. 966/27.03.2015, pronunțată de secția a II-a Civilă a instanței supreme în dosarul nr. x/2011.

Așadar, dezlegările evocate au fost în mod legal valorificate de instanțele devolutive, iar câtă vreme principiul opozabilității hotărârii judecătorești nu presupune identitatea de părți în cele două procese, criticile recurentei sunt nefondate.

Totodată, va fi înlăturată și invocarea de către autoarea căii de atac a unor hotărâri care ar reține, opus opiniei curții de apel, natura juridică de obligație de diligență a îndatoririlor ce îi revin.

După cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă s-a prevalat, ca terț, de hotărâri judecătorești pronunțate împotriva recurentei-pârâte, iar acestea au condus instanța de apel la concluzia că obligațiile asumate de Agenție prin contractul de mandat sunt obligații de rezultat.

Ceea ce critică pârâta este împrejurarea că instanța de apel nu a reținut o situație de fapt contrară hotărârilor precedente, însă acest aspect este subordonat unei chestiuni de probațiune, care, interesând temeinicia hotărârii, nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (7) C. proc. civ. sunt înlăturate.

Celelalte critici expuse în recursul pârâtei vor fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva faptei ilicite, recurenta contestă concluzia instanțelor devolutive privind calificarea drept obligații de rezultat a obligațiilor asumate potrivit contractului de mandat, întinderea și consecințele neîndeplinirii lor.

În dezacord cu criticile rezumate anterior, Înalta Curte constată că raționamentul care fundamentează concluzia instanței de apel în privința faptei ilicite a recurentei se bazează pe o interpretare corectă a actelor juridice asumate de aceasta.

Reține, în primul rând, că prin art. 1 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant, soțul intimatei, să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței S7A pe lotul nr. x, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar -, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Instanța de prim control judiciar a avut în mod corect în vedere că, potrivit legii, Agenția Națională pentru Locuințe are, ca instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale; în acest sens sunt prevederile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În subsecvența acestei concluzii, a reținut în mod just că recurenta-pârâta avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Aceste elemente fundamentează legal concluzia potrivit căreia obligațiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc faptul că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, în vederea predării unei locuințe care să corespundă din toate punctele de vedere unei utilizări propice.

Nu este fondată nici critica potrivit căreia încălcarea obligațiilor de executare și finalizare a lucrărilor de construire a locuinței și a celor de infrastructură este aptă să atragă exclusiv răspunderea antreprenorului general.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie, la rândul său, unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci este, dimpotrivă, un act juridic complex - cu clauze nespecifice acestui contract numit, în reglementarea legală contemporană încheierii sale -, prin care autorul reclamantei a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În aceste condiții, nefinalizarea la termenul scadent a construcției - "la cheie", deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale -, reprezintă o încălcare culpabilă de către recurenta-pârâtă, mandatar, a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel. Așa fiind, Agenția Națională pentru Locuințe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

Așadar, recurenta-pârâtă este ținută la îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde pentru modul în care și l-a îndeplinit, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 C. civ. Concluzia nu este invalidată de împrejurarea că printr-un act juridic distinct - contractul de construire - s-au prevăzut penalități de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului.

În consecință, Înalta Curte confirmă statuările instanței de apel, reținând că, față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada faptului că recurenta-pârâtă și-a îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv pe cea de realizare a lucrărilor de utilități, obligația de predare a bunului subzistă în sarcina acesteia, iar săvârșirea unei fapte ilicite a fost în mod just reținută în sarcina sa.

Celelalte critici formulate prin recurs, vizând condiția prejudiciului, ca element al răspunderii civile, urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, cu prilejul rejudecării.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1453/19.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de apelantă-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu aplicarea prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Tot astfel, în rejudecare, vor fi avute în vedere și cererile accesorii formulate de părți în recurs, de acordare a cheltuielilor de judecată, care vor fi soluționate în raport cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1453/19.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2024.