ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în solidar cu ceilalți pârâți, în principal, în temeiul răspunderii contractuale, iar în subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale, la plata sumelor indicate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanții au mai solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 28 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției a V-a Civile, cauza fiind declinată în favoarea secției a VI-a Civile, din cadrul aceluiași tribunal.

Prin încheierea din 16 august 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții, cauza fiind declinată în favoarea secției a V-a a Tribunalului București. Astfel, s-a constatat ivit conflict negativ de competență, dosarul fiind înaintat Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 121 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența funcțională de soluționare a litigiului în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 9 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a luat act de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamanți față de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului București, prin Primar, Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, prin Președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local al Orașului Voluntari, prin Primar, Municipiul București, prin Primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin Primar general, C. S.A. și D. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1597 din 5 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și respinse pretențiile formulate, ca prescrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 23 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 7 din data de 18.01.2022, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 154 din 6 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost precizată. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 100.082 Euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul material, calculat pentru perioada 20.06.2014 — 18.11.2022. A fost respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 19.678,22 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat regulile de interpretare a convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. În acest sens, curtea de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate, urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar, dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

De asemenea, a mai adăugat titulara memoriului de recurs că prevederile contractului de mandat nu se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens, simplele trimiteri ale părților din preambulul contractului de mandat nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. de la 1864. Astfel, conform recurentei, instanța de apel a încălcat principiul enunțat de art. 969 C. civ.

Din această perspectivă s-a mai susținut că răspunderea contractuală a A.N.L. trebuie să fie analizată doar prin prisma convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanții, respectiv a contractului de mandat nr. x/30.08.2006 și din perspectiva art. 1532 și următoarele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de mandat.

Obligația ce revine pârâtei A.N.L., în temeiul contractului de mandat dedus judecății, este una de diligență, iar nu una de rezultat, având în vedere că prin art. 1 din contract, pârâta s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligență și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței contractate de reclamanți, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul menționat. Totodată, în contract s-a stipulat că "mandantul împuternicește pe mandatar să-l reprezinte (...) în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor (...) la termen", nu că mandatarul va obține executarea și finalizarea lucrărilor până la o anumită dată.

Recurenta a mai arătat că, prin hotărârea recurată, nu este probat faptul că A.N.L. nu a pus în valoare mijloacele posibile, nu a uzat de pârghiile administrative și legale, pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamantă și nici nu s-au indicat, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care A.N.L. ar fi omis să le întreprindă – care ar fi trebuit să fie modul de lucru cu antreprenorii ori care ar fi trebuit să fie atitudinea față de semnatarele Convenției MM 1909/2004.

Astfel, împlinirea termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamantei la data convenită, nu dă naștere, susține recurenta, unei prezumții de culpă în sarcina sa, având în vedere natura obligației care îi revine și care este de diligență și nu de rezultat.

Prin urmare, s-a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, prin contractul de mandat, A.N.L. s-a obligat față de reclamantă să realizeze utilitățile, branșarea și să finalizeze imobilul acesteia.

În consecință, recurenta a învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit pârâtei A.N.L. o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reflectând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, Agenția la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, nefiind cauzat ori determinat de A.N.L.

Pe de altă parte, s-a mai arătat că reclamanta nu a mandatat pârâta A.N.L. să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a A.N.L. sub acest aspect.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea sa în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, motiv pentru care pârâta nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

Recurenta a precizat că obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care nu este parte, iar realizarea utilităților este în sarcina autorităților locale, respectiv a Municipiului București.

Prin urmare, susține recurenta că și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin Convenția MM nr. 1909 și pe cele stabilite prin contractul de mandat, încercând să valorifice toate mijloacele legale pe care le are la îndemână pentru îndeplinirea scopului său și a mandatului acordat de beneficiar.

În ceea ce privește branșarea la utilități a imobilului, a învederat că această obligație revine reclamanților, întrucât, conform contractului de construire încheiat între beneficiară și antreprenorul general, Anexa 2, acesta prevede că furnizarea de utilități se va efectua în baza contractelor încheiate între proprietar și societățile de profil, iar proprietarul va achita tarifele de racordare și lucrările de branșare la rețelele din zonă din surse financiare proprii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 30 martie 2023.

La 12 mai 2023, intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingere recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

De asemenea, au mai solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Instanța supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 septembrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neexercitându-și însă acest drept.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024 a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen de judecată la 27 februarie 2024, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin recursul formulat, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea atacată.

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanței supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut caracterul nelegal al considerentelor instanței de apel care fundamentau soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului strict prin raportare la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a fi observată dinamica raportului contractual dintre părți, precum și faptul că nu putea fi reținută data expirării termenului contractual de predare a locuinței, ca reper al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la același moment. Or, neîndeplinirea acestei obligații avea un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat condițiile răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. prin raportare la obligațiile asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanții.

Prin criticile formulate recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat este de rezultat, și nu de diligență, și a analizat greșit regulile referitoare la interpretarea convențiilor fără a avea în vedere contractele încheiate între părți, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligațiile stabilite prin contractele încheiate între reclamantă și terți. Răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat nr. x/30.08.2006 și prin aplicarea prevederilor art. 1532 și următoarele C. civ. din 1864, și nu a tuturor contractelor și convențiilor încheiate de Agenția Națională pentru Locuințe, la care reclamanta nu este parte.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece prin decizia recurată instanța de apel a calificat corect obligațiile pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe ca fiind de rezultat, iar nu de diligență.

În acest sens, s-a argumentat corect prin decizia recurată că prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1: "(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții A. și B., la 30 august 2008, Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să îi reprezinte pe reclamanți în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, în mod corect s-a reținut că, potrivit art. 1, obligația asumată de mandatar este de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligațiilor A.N.L. derivate din contractul de mandat ca fiind de rezultat.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului E., precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998, privind înființarea A.N.L., cu modificările ulterioare și Legea nr. 190/19999 privind creditul ipotecar pentru investiții ipotecare, dar și cu dispozițiile contractului de antrepriză generală nr. x/24.04.2004 încheiat între A.N.L. și societatea Antares S.R.L. Râmnicu Vâlcea și a contractului de cesiune a contractului de antrepriză generală, încheiat între Antares S.R.L. Râmnicu Vâlcea și Confort S.A. București contractul de antrepriză generală nr. x/07.04.2004 și contractele prin care acesta a fost cesionat.

Prin urmare, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, instanța de apel a analizat conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, argumentând că obligațiile asumate de A.N.L. depășesc cadrul specific unui contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului sau proiectului imobiliar. Obligațiile A.N.L. nu se limitează doar la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, relevante în acest sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 2 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/6.05.2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor cu cele două componente, respectiv construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și a lucrărilor de infrastructură, de utilități și urbanizare în termenul asumat prin contractul de construire.

Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o analiză amplă și cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecății, stabilind în mod corect atât conținutul, cât și efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

În ceea ce privește susținerea referitoare la analizarea greșită a regulilor de interpretare a convențiilor, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligațiile stabilite prin contractele de antrepriză și construire încheiate între reclamant și terți, sub acest aspect învederându-se că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convențiilor, a examinat clauzele contestate și a aplicat corespunzător dispozițiile art. 13 ale contractului de mandat raportat la art. 970, 977, 982 C. civ., constatând, în consecință, că pârâta are o obligație de rezultat, care semnifică urmărirea executării și finalizării lucrărilor astfel încât, la expirarea termenului prevăzut în contractul de construire, reclamanta să beneficieze de locuința contractată și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens.

În mod corect s-a reținut că pârâta A.N.L. a avut control deplin asupra urmăririi edificării și finalizării construcției reclamantei. Astfel, antreprenorul general a fost ales de pârâtă, anterior încheierii contractului de mandat, reclamanții neavând niciun drept de opțiune în ceea ce privește alegerea antreprenorului și nici mijloace de control a activității acestuia.

Din această perspectivă s-a mai reținut că, deși reclamanții au încheiat un contract de construire cu antreprenorul general, acesta nu cuprinde pârghiile necesare de control și urmărire a stadiului lucrărilor, executarea contractului fiind în fapt sub autoritatea și controlul pârâtei.

Prin contractul de mandat a fost stabilită obligația pârâtei A.N.L. de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, Agenția era obligată să îndeplinească întocmai obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 C. civ.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a examinat obligațiile dintre părți din perspectiva caracterului complex al contractului de mandat, ținând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat, răspunderea contractuală a pârâtei fiind atrasă în limitele contractului de mandat, fără a fi depășit domeniul răspunderii contractuale, cum fără fundament a susținut recurenta, instanța supremă va înlătura ca nefondată și această critică.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 154 din 6 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Referitor la cererea intimaților-reclamanți A. și B. privind obligarea recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că intimații-reclamanți nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care va fi respinsă cererea privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 154 din 6 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimații-reclamanți A. și B., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.