ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 647/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 647/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 5 noiembrie 2010, reclamantul A.I.

a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

anularea Ordinului ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 417

din 23 aprilie 2009, cu consecința reintegrării în funcția avută, și obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 RON reprezentând prejudicii

cauzate prin emiterea unor ordonanțe neconstituționale. Totodată, reclamantul a

solicitat instanței să dispună suspendarea ordinului contestat, în temeiul art.

15 din Legea nr. 554/2004.

La termenul de

judecată din 17 decembrie 2010, reclamantul a arătat că înțelege să renunțe la

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON,

micșorând câtimea obiectului cererii la despăgubiri reprezentând diferența

dintre salariile indexate, majorate și recalculate și celelalte drepturi de

care ar fi beneficiat în funcția de inspector șef adjunct și cele încasate pe

perioada cuprinsă de la emiterea actului contestat până la reintegrarea în

funcție.

În esență,

reclamantul a susținut că ordinul contestat este nelegal, întrucât a fost emis

în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată

neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009.

În susținerea

capătului de cerere referitor la suspendarea executării actului contestat,

reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența

unui caz bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

și excepția netimbrării, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin întâmpinare,

pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat excepția

lipsei procedurii prealabile, excepția tardivității formulării acțiunii și

excepția netimbrării.

Pe fondul cauzei, pârâtul

a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004 pentru a  se dispune suspendarea executării actului contestat și că

ordinul contestat este legal, întrucât prin art. III din O.U.G. nr. 37/2009 a

fost desființată funcția deținută de reclamant, iar petentului i-au fost puse

la dispoziție funcțiile publice vacante, fiind mutat pe postul de inspector de

muncă.

În ședința publică

din 17 decembrie 2010, Curtea de apel a respins: (i) excepția netimbrării,

reținând că acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform

art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997; (ii) excepția lipsei procedurii

prealabile, reținând că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 554/2004; (iii) excepția tardivității, reținând că acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu respectarea

termenului de 1 an, calculat de la data de 6 noiembrie 2009, când a fost

publicată Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 164 din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Guvernul României - prin Secretariatul General al Guvernului și, în

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu

aceștia. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că actul

contestat a fost emis de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, iar între reclamant și ceilalți doi pârâți nu există raporturi de

serviciu în sensul dispozițiilor Legii nr. 188/1999;

- a admis cererea de

suspendare a executării Ordinului nr. 417/2009 și a dispus suspendarea executării

ordinului până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare, reținând că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea producerii unei

pagube iminente;

- a admis acțiunea,

așa cum a fost precizată, formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a anulat Ordinul nr.

417/2009 și a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de inspector șef

adjunct;

- a obligat pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale la plata de despăgubiri

reprezentând diferența dintre salariile indexate, majorate și recalculate și

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în funcția de inspector

șef adjunct și cele încasate pe perioada cuprinsă între emiterea actului și

până la reintegrare.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a reținut că actul contestat este nelegal, întrucât a fost emis

în temeiul art. III din O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, astfel că viciul de

neconstituționalitate al ordonanței de urgență are drept efect încetarea de

drept a actelor subsecvente.

Împotriva Sentinței

civile nr. 164 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, invocând motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă

critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit

a respins atât excepția lipsei procedurii prealabile, întrucât reclamantul nu a

respectat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cât și excepția

tardivității, întrucât reclamantul a introdus acțiunea cu nerespectarea

termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 calculat de la data

emiterii actului - 23 aprilie 2009 - precum și excepția netimbrării. Totodată,

recurentul-pârât a susținut că instanța de fond în mod greșit a dispus

suspendarea executării ordinului contestat, deoarece nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei,

recurentul-pârât susține că atât Ordinului nr. 417 din 23 aprilie 2009 prin

care reclamantul a fost eliberat din funcția de inspector șef adjunct al

Inspectoratului Teritorial de Muncă Bacău, cât și Ordinul nr. 739 din 22 mai

2009, prin care reclamantul a fost mutat în funcția publică de execuție de

inspector de muncă, sunt legale, întrucât petentul a optat pentru funcția de

execuție prin cererea nr. 7475 din 15 mai 2009.

Intimatul-reclamant

A.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului,

susținând, în esență, că instanța de fond în mod corect a respins excepția

lipsei procedurii prealabile, excepția tardivității acțiunii și excepția

netimbrării, iar, pe fondul cauzei, în mod corect, a reținut nelegalitatea

actului contestat în raport cu viciul de neconstituționalitate al O.U.G. nr.

37/2009, care se răsfrânge asupra actelor subsecvente.

Prin Decizia nr. 2182

din 13 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de

Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale împotriva Sentinței civile nr.

164 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a fost modificată hotărârea atacată, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamantul A.I. ca tardivă.

Înalta Curte a

constatat că recursul este fondat sub aspectul criticii referitoare la greșita

soluționare de către prima instanță a excepției tardivității invocate în fața

instanței de fond de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

excepție a cărei temeinicie face de prisos analiza soluției instanței de fond,

a criticilor și apărărilor din recurs referitoare la fondul litigiului dedus

judecății.

Conform art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004: „Art. 11 alin. (2) - Pentru motive temeinice, în

cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste

termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data

comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau

data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Actul administrativ

individual contestat în prezenta cauză este Ordinul ministrului muncii,

familiei și protecției sociale nr. 417 din 23 aprilie 2009, prin care s-a

prevăzut că, la data de 25 mai 2009, reclamantului A.I. îi încetează raportul

de serviciu prin eliberarea din funcția publică de conducere de inspector șef

adjunct la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bacău.

La dosarul de fond

(fila 9) reclamantul A.I. a depus adresa nr. 7475 din 15 mai 2009, înaintată

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, prin care a confirmat

trecerea sa pe funcția de execuție de inspector de muncă superior treapta 1 -

Control Securitate și Sănătate în Muncă începând cu data de 25 mai 2009, ca

răspuns la adresa nr. 5896/MA din 14 mai 2009 a ministerului prin care, ca o

consecință a emiterii Ordinului nr. 417/2009, i s-a adus la cunoștință

posibilitatea de a opta pentru ocuparea uneia dintre funcțiile vacante din

cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bacău.

Astfel fiind, adresa

nr. 7475 din 15 mai 2009 face dovada faptului că reclamantul A.I. cunoștea la

data de 15 mai 2009 faptul că a fost emis Ordinul nr. 417 din 23 aprilie 2009

prin care fusese eliberat din funcția publică de conducere.

Pe cale de

consecință, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul avea

dreptul de a introduce acțiune în anularea actului administrativ în termen de 1

an de la data la care a luat cunoștință de existența ordinului pe care îl

consideră vătămător, respectiv până la data de 15 mai 2010.

S-a constatat, însă,

că reclamantul a introdus acțiunea în anularea actului administrativ la data de

5 noiembrie 2010, conform rezoluției de primire a cererii de chemare în

judecată (fila 1 la dosarul de fond).

Împotriva acestei

decizii, la data de 20 aprilie 2011, A.I. a formulat contestație în anulare, solicitând

anularea deciziei atacate și urmare a  rejudecării  recursului, să fie respins

ca nefondat recursul declarat de Ministerul Muncii Familiei și Protecției

Sociale împotriva Sentinței civile nr. 164 din 17 decembrie 2010.

Contestatorul a

susținut că, decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli

materiale, în sensul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., deoarece s-a constatat

în mod eronat tardivitatea acțiunii, fără a se avea în vedere că temeiul

juridic al acțiunii l-au constituit dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr.

554/2004, conform cărora, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de

contencios administrativ, în limitele unui termen de decădere de un an,

calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al

României, partea I.

Prin decizia atacată,

contestatorul a arătat că instanța de recurs a analizat greșit respectarea

termenului de formulare a acțiunii numai în raport cu prevederile art. 11 din

Legea nr. 554/2004, deși cererea sa a avut o altă cauză juridică, întemeindu-se

pe dispozițiile art. 9 din aceeași lege, care reglementează distinct condițiile

de sesizare a instanței, în situația în care decizia de declarare a

neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză.

Sub acest aspect, s-a

arătat că, acțiunea pentru anularea Ordinului nr. 417 din 23 aprilie 2009 emis

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în baza dispozițiilor art.

III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 a fost formulată în termenul legal de 1 an

de la data publicării în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009 a Deciziei nr.

1257 din 7 octombrie 2009, prin care Curtea Constituțională a constatat că este

neconstituțională legea pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență.

De asemenea,

contestatorul a arătat că în mod greșit instanța de recurs s-a pronunțat asupra

excepției de tardivitate a acțiunii, deși prin recursul declarat de Ministerul

Muncii Familiei și Protecției Sociale, această excepție a fost invocată numai

în ceea ce privește formularea cererii de suspendare a executării Ordinului nr.

417 din 23 aprilie 2009.

Prin Decizia nr. 5597

din 23 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis contestația în anulare formulată de

A.I. împotriva Deciziei civile nr. 2182 din 13 aprilie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat

Decizia nr. 2182 din 13 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, și a fixat termen pentru

rejudecarea recursului declarat de Ministerul Muncii Familiei și Protecției la

data de 8 februarie 2012, cu citarea părților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele  de modificare sau de casare.

Contestația în

anulare specială formulată în cauză în baza acestor dispoziții legale se

dovedește a fi întemeiată, în condițiile în care hotărârea irevocabilă atacată

nu este rezultatul examinării cauzei sub toate aspectele, în sensul prevăzut de

art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28

din Legea nr. 554/2004, fiind dată cu încadrarea greșită a motivelor de recurs

și a temeiurilor juridice invocate în susținerea lor.

Astfel, se reține că,

din greșeală, instanța de recurs s-a pronunțat asupra unei excepții de

procedură care nu a fost invocată prin cererea de recurs și a procedat la

soluționarea acesteia în raport cu alte dispoziții legale, decât acelea care au

constituit cauza juridică a acțiunii deduse judecății.

Prin recursul

declarat împotriva Sentinței civile nr. 164 din 17 decembrie 2010, Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat excepția tardivității

formulării cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 417 din 23 aprilie

2009, solicitând să fie respinsă ca tardivă această cerere față de dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de recurs a

constatat din greșeală că, prin acest motiv de recurs, a fost sesizată să se

pronunțe asupra acestei excepții de procedură, dar în privința termenului de

formulare a acțiunii în anulare a Ordinului nr. 417 din 23 aprilie 2009,

reținând de asemenea în mod eronat că excepția este întemeiată față de

depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deși

cererea de chemare în judecată a fost formulată în baza dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 554/2004, care reglementează în mod diferit condițiile de

sesizare a instanței de contencios administrativ pentru situația în care se

invocă un drept ori un interes legitim vătămat printr-o ordonanță sau

dispoziții din ordonanțe, declarate neconstituționale prin decizia pronunțată

de Curtea Constituțională ca urmare a unei excepții ridicată în altă cauză.

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele arătate în continuare:

În cauză este

necontestat faptul că Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției

sociale nr. 417 din 23 aprilie 2009 a fost emis în temeiul dispozițiilor art.

III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit cărora:

„(1) Funcțiile

publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim

contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la

prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum

și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) începând cu data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și

personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele

prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale

cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de

muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr.

53/2003 -Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare".

De asemenea, este

necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea

Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a))

din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este

neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este

lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu

încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora

„Ordonanțele de urgență (..) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale

ale statului (..)".

Or, a argumentat

Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este

necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr.

105/2009 publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său,

prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința

dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și

anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași

soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în

privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat

prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea

Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr.

105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele

arătate, Înalta Curte reține că întemeiat și legal a apreciat instanța de fond

că actul administrativ atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanțe

de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este

neconstituțională.

Sunt neîntemeiate

susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinului contestat

este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor

imperative ale art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât

legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituționalitate al

prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Pentru argumentele

anterior arătate, nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la

abrogarea O.U.G. nr. 37/2009, cele referitoare la faptul că prin art. IV alin.

(l) a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a prevăzut că sunt și rămân desființate

funcțiile de genul celei din care a fost eliberată reclamanta ori susținerile

referitoare la faptul că deciziile Curții Constituționale au putere numai

pentru viitor.

Fată de aceste

susțineri, Înalta Curte retine că desființarea funcției publice deținute de

reclamant prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment

ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel

la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege

organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea

funcției publice, ca element al securității sociale, este cert stabilit că au

fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei

contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii

de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr.

47/1992.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva

Sentinței nr. 164 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.

Procesat de GGC - DG