ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1489/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 180/F-C din

28 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamanta D.M.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale, a anulat Ordinele nr. 513 din 23 aprilie 2009 și

nr. 808 din 22 mai 2009, emise de conducătorul autorității pârâte

și a dispus reintegrarea reclamantei în funcția de inspector șef

adjunct al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea; de asemenea,

instanța de judecată a obligat pârâtul să plătească

reclamantei diferența între salariul aferent funcției în care s-a

dispus a fi reintegrată și salariul încasat efectiv în funcția

publică de execuție, începând cu 23 mai 2009, până la reintegrarea

efectivă. Prin aceeași sentință, instanța de fond a

respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și

lipsei plângerii prealabile, invocate de pârât.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, cu

privire la fondul cauzei, că actele contestate sunt nelegale, ca o consecință

a faptului că au fost emise în baza prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, definitivă

și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Astfel, reține instanța de

fond, s-a avut în vedere că, prin această decizie s-a statuat că

O.U.G. nr. 37/2009 afectează statutul juridic al unor funcționari

publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice

centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea

nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, în raport cu dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul.

În motivarea căii de atac,

recurentul a formulat critici de nelegalitate a hotărârii recurate, care

pot fi sintetizate după cum urmează:

Acțiunea dedusă judecății

este lipsită de obiect, deoarece intimata-reclamantă însăși

a solicitat mutarea definitivă în funcția publică de

execuție vacantă în care a fost numită prin Ordinul nr. 808 din

22 mai 2009.

Conform art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2009, funcțiile publice de natura celei deținute de

intimata-reclamantă au fost eliminate din categoria funcțiilor

publice, reglementate de Legea nr. 188/1999, această măsură

fiind menținută de O.U.G. nr. 105/2009.

În plus, arată recurentul, prin

Ordinul nr. 513 din 23 aprilie 2009 au fost executate dispozițiile

imperative prevăzute de O.U.G. nr. 37/2009.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, prin actele administrative

contestate, emise de ministrul muncii, familiei și protecției sociale,

intimata-reclamantă a fost eliberată din funcția publică de

conducere de inspector șef adjunct la Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea și trecută pe o funcție

publică de execuție.

Temeiul juridic al acestor măsuri

administrative îl constituie, așa cum rezultă în mod explicit din

chiar preambulul actelor administrative prin care au fost dispuse, art. III alin.

(1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice

locale, dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată, precum și cele ale H.G. nr.

11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale; de asemenea, în ce privește

Ordinul nr. 808 din 22 mai 2009, este invocat, ca temei juridic pentru emiterea

acestuia, alături de actele normative susmenționate, și Ordinul

nr. 513 din 23 aprilie 2009.

Înalta Curte apreciază că

pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de

drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte

considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate

și efectele acesteia.

Astfel, controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de

neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a

legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile

Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor

și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile

de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din

articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se

publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile

Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de

neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința

înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul

normativ.

Cu alte cuvinte, în

situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea

aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control

a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi

lipsită de finalitate.

Cu privire la acest

aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale

nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele

judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a

dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura

prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la

modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții

Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și

art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de

constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009

și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie

conținutul normativ al legii.

Prin decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din

analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ

aprobat prin această lege.

De asemenea, prin

decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională

a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele

deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a

arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a

funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire

reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care

ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a

naturii juridice a contractului de management.

În plus, instanța

constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009,

au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul

juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999,

întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea

competență materială.

Potrivit art. 9 alin. (1)

și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce

acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate

prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza

acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități

publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei

operațiuni administrative.

Același text de

lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate

de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat

neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții

într-o altă cauză.

Din analiza acestor

dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut

faptul că, în ipoteza admiterii excepției de

neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză,

efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze

similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate

neconstituționale.

În speța de

față, intimata-reclamantă a solicitat anularea actelor

administrative de eliberare din funcția de conducere și, respectiv,

de trecere într-o funcție publică de execuție, temeiul juridic al

cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat

anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor

O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională,

prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în temeiul

art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei

decizii a instanței constituționale se extind și asupra

celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că eliberarea intimatei-reclamante din

funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât

cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de

natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție,

care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată

prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele

comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care

România este parte și a căror îndeplinire este obligată să

o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că atât O.U.G. nr. 37/2009 cât și legea de aprobare a

acestei ordonanțe au fost declarate ca neconstituționale, prin

decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece analiza de neconstituționalitate

a avut în vedere atât legea de aprobare cât și însăși

ordonanța de urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea,

ci a aprobat ordonanța de urgență, corpul legii fiind

reprezentat chiar de dispozițiile ordonanței.

Înalta Curte arată

că actele și măsurile adoptate în baza acestei ordonanțe

sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței

și, în consecință, în mod corect au fost anulate de

instanța de fond.

Recurentul a invocat, de asemenea

neîntemeiat, incidența în cauză a O.U.G. nr. 105/2009, arătând

că aceasta preia în integritate și cu modificări nesemnificative

conținutul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009.

Or, reținând că O.U.G. nr.

37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări

și aceleași soluții legislative, care au fost declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, a constatat că sunt neconstituționale și prevederile celui din urmă act

normativ.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 180/F-C

din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 martie 2010.