Decizia nr. 69/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1939/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.939/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 7.835/2/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general şi punctele de vedere ale părţilor.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra sesizării reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că sesizarea este inadmisibilă, întrucât chestiunea de drept invocată vizează, în realitate, aspecte particulare ale cauzei ce intră în competenţa exclusivă a instanţei de trimitere. Astfel, aceasta trebuie să stabilească dacă la data emiterii deciziei de impunere creanţele fiscale erau stinse prin plată şi dacă, în procedura administrativ-fiscală, plata a fost luată în considerare într-o manieră care nu a impus persoanei vizate o sarcină excesivă prin prisma principiului non bis în idem. Mai susţine că se raliază dezlegării propuse prin raport, în măsura în care se va decide că sesizarea este admisibilă.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 25 mai 2023, în Dosarul nr. 7.835/2/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile părţii civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (forma în vigoare la data de 20 noiembrie 2018), ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, sunt incidente prevederile art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (forma în vigoare la data de 20 noiembrie 2018) Art. 10. – „(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.” (…)

Codul de procedură penală Art. 486. – Soluţionarea acţiunii civile (…) ” (2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 3 octombrie 2019 şi precizată la data de 12 decembrie 2019, reclamanta D.G.T. – S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Sectorului 4 a Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună anularea deciziei din 29 martie 2019 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în privinţa punctelor 1, 2, 3 şi 5, a deciziei de impunere din 31 mai 2018 şi a raportului de inspecţie fiscală din 31 mai 2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 367 din 5 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.555/2/2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 7.214/2020 din 28 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat în parte deciziile contestate şi a înlăturat obligaţiile fiscale (TVA şi impozit pe profit) stabilite în sarcina reclamantei pentru achiziţiile aferente unor facturi emise de partenerii săi de afaceri.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că relaţiile comerciale derulate de reclamantă în perioada 2014-2015 au făcut obiectul controlului antifraudă finalizat prin Procesul-verbal din 27 iunie 2015 al Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală. În urma acestui control a fost emisă Decizia din 8 mai 2015 prin care s-au instituit măsuri asiguratorii până la concurenţa sumei de 787.465 lei, care a fost achitată de reclamantă la data de 16 octombrie 2015.

La sesizarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală s-a constituit Dosarul penal nr. 447/D/P/2016 care, în urma disjungerilor succesive, a fost reînregistrat cu nr. 194/D/P/2018, în cadrul căruia reprezentantul convenţional al reclamantei a fost cercetat în calitate de inculpat. Prin Sentinţa penală nr. 255/F din 20 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.796/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în Dosarul nr. 194/D/P/2018 între procuror şi reprezentantul convenţional al reclamantei, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi, în baza acestor dispoziţii raportate la cele ale art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 480 alin. (4) din Codul de procedură penală, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 4 luni; în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 a constatat că au fost acoperite pretenţiile civile formulate de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în cuantum de 787.465 lei, reprezentând debit principal şi de 138.987 lei, reprezentând obligaţii fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere).

Tribunalul a apreciat că în mod corect prin raportul de inspecţie fiscală s-a stabilit în sarcina reclamantei TVA suplimentar de 643.365 lei şi impozit pe profit suplimentar de 424.838 lei, fiind legală soluţia dată contestaţiei administrative sub acest aspect.

A mai reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu produce efectele pretinse de reclamantă, întrucât acţiunea civilă a rămas nesoluţionată în procesul penal conform art. 486 din Codul de procedură penală.

În plus, în cauza penală nu s-a încheiat între inculpat şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, astfel încât nu exista temei pentru soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală. În consecinţă, este incident art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa penală neavând autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului.

Ca atare, aspectele stabilite de instanţa penală cu privire la achitarea pretenţiilor civile prezintă relevanţă doar pentru aplicarea cauzei de reducere a pedepsei instituite de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, incidenţa acestui text de lege neputând fi asimilată tranzacţiei ori acordului de mediere la care se referă art. 486 din Codul de procedură penală.

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtele.

În motivarea primului recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod eronat că instanţa penală nu a soluţionat acţiunea civilă alăturată acţiunii penale.

În concret, a arătat că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile presupune o menţiune expresă în acest sens în dispozitivul hotărârii penale. Or, în dispozitivul sentinţei penale nu există o astfel de menţiune.

A mai învederat că aplicarea art. 486 din Codul de procedură penală s-a făcut cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant. În acest sens a subliniat că incidenţa art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este condiţionată de acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile şi, în mod implicit, de soluţionarea acţiunii civile.

De altfel, în cazul evaziunii fiscale, nici nu ar fi posibilă încheierea unor tranzacţii sau acorduri de mediere, întrucât acestea au natura unor acte de dispoziţie, iar încheierea lor valabilă este condiţionată de existenţa unor drepturi de care părţile pot dispune. Or, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, având în vedere natura dreptului lezat, Ministerul Finanţelor Publice nu poate să consimtă la concesii şi renunţări reciproce.

Prin urmare, aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 exclude incidenţa art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, textul legii speciale fiind edictat pentru raţiuni care scapă domeniului de aplicare al art. 486 alin. (2) din acelaşi cod.

Reclamanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept evocate anterior. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că litigiul în care s-a formulat sesizarea este pe rolul unei curţi de apel, competentă să judece recursul conform art. 96 pct. 3 şi art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cauza urmând a fi soluţionată în ultimă instanţă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

A apreciat că este îndeplinită şi condiţia privind dependenţa modului de soluţionare a cauzei de lămurirea chestiunii de drept invocate, întrucât interpretarea şi aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie problema esenţială pusă în discuţia instanţei de control judiciar în examinarea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, având în vedere că aceasta este generată de dispoziţiile relativ noi ale Codului de procedură penală şi de practica conturată ulterior la nivelul Curţii Constituţionale, iar problema de drept pusă în discuţie nu face obiectul unei jurisprudenţe constante.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a apreciat că art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală este exclus de la aplicare în ipotezele în care determinarea întinderii prejudiciului constituie un element esenţial pentru încadrarea juridică a faptei şi stabilirea regimului sancţionator, astfel cum este cazul reglementat de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pronunţarea unei soluţii de condamnare fiind precedată, în mod obligatoriu, de dovedirea şi analiza pe fond a pretenţiilor părţii civile. Dată fiind importanţa determinării întinderii prejudiciului în vederea stabilirii încadrării juridice a faptei şi a regimului sancţionator, nu vor mai fi necesare verificări ulterioare circumscrise laturii civile, prejudiciul cauzat prin încălcarea unei norme penale fiind unic.

Pârâtele au apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât sesizarea nu vizează o chestiune de drept veritabilă de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a menţionat că la nivelul secţiilor a VIII-a şi a IX-a de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel Bucureşti nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în care chestiunea de drept invocată să fi fost analizată, însă la nivel teoretic pot fi conturate două opinii.

Într-o opinie se poate aprecia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi achitarea pretenţiilor civile prezintă relevanţă numai cu privire la latura penală sub aspectul aplicării cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, incidenţa acestui text de lege neputând fi asimilată tranzacţiei ori acordului de mediere la care se referă art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel încât acţiunea civilă va fi lăsată nesoluţionată de instanţa penală.

Într-o altă opinie se poate considera că, în cazul pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile părţii civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

Instanţa de sesizare a precizat că nu şi-a format opinia cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, luând în considerare aplicarea oricăreia dintre ele.

În concluzie, existenţa celor două opinii argumentate asupra chestiunii de drept invocate justifică sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel au menţionat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate, dar curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Suceava au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind astfel aplicabil art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Brăila – Secţia penală, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Vaslui, o parte dintre judecătorii Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală şi Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi judecătoriile Darabani, Iaşi, Hârlău şi Pătârlagele).

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că Legea nr. 241/2005 are caracterul unei legi speciale în raport cu procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei reglementată de Codul de procedură penală. Prin aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, care presupune acoperirea integrală de către inculpat a pretenţiilor părţii civile, instanţa penală soluţionează, în mod implicit, acţiunea civilă. Cu alte cuvinte, acoperirea pretenţiilor civile reprezintă premisa obligatorie a aplicării regimului sancţionator reglementat de legea specială. În consecinţă, hotărârea penală de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile. S-a mai arătat că, independent de eventuala lacună a legiuitorului, care cel mai probabil nu a avut în vedere la edictarea art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ipoteza reglementată anterior la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, obligarea inculpatului la plata altor pretenţii civile în legătură cu faptele pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă, cu reţinerea art. 10 din aceeaşi lege, ar conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. Acest principiu consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca parte a dreptului la un proces echitabil, impune ca soluţia rămasă definitivă într-un litigiu să nu fie repusă în discuţie. Având o structură complexă, principiul securităţii juridice exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol, care vine chiar din partea dreptului, sub forma unei insecurităţi pe care acesta a creat-o sau riscă să o creeze. În aplicarea acestui principiu, chiar dacă dispoziţiile art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală apar, în absenţa încheierii unei tranzacţii sau unui acord de mediere între părţi, ca fiind de aplicare automată, în ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, nu se poate face abstracţie de efectele pe care soluţia de condamnare le conferă laturii civile. O interpretare în sens contrar ar permite organelor fiscale să emită în temeiul art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, alte decizii de impunere pentru obligaţii fiscale derivate din faptele pentru care s-a pronunţat condamnarea în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Or, aceasta ar echivala cu o situaţie discriminatorie nejustificată în raport cu inculpaţii pentru care condamnarea a fost pronunţată, cu reţinerea cauzei de reducere a pedepsei, ca urmare a sesizării instanţei penale prin rechizitoriu.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, fiind astfel aplicabil art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalul Bihor – Secţia penală, Tribunalul Covasna, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Constanţa – Secţia penală, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Neamţ – Secţia penală, Tribunalul Iaşi – Secţia penală şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Buzău – secţiile civile, o parte dintre judecătorii Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală şi Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi judecătoriile Câmpina, Fălticeni, Dorohoi, Oneşti, Paşcani, Răducăneni, Buzău, Pogoanele şi Râmnicu Sărat).

S-a argumentat că legiuitorul a reglementat două ipoteze în cuprinsul art. 486 din Codul de procedură penală cu privire la soarta acţiunii civile exercitate într-un proces penal în care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prima ipoteză vizează încheierea unei tranzacţii sau a unui acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, când instanţa penală va lua act de manifestările de voinţă ale părţilor, iar a doua se referă la lipsa unei tranzacţii sau a unui acord de mediere, caz în care instanţa penală va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă. În aceste condiţii, achitarea integrală a pretenţiilor civile de către inculpat nu poate fi asimilată unei tranzacţii sau unui acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, în absenţa unei prevederi legale care să statueze în acest sens. În consecinţă, instanţa penală se va raporta exclusiv la conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, urmând a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă în temeiul art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate asupra normelor supuse interpretării, Curtea Constituţională a pronunţat mai multe decizii relevante în ceea ce priveşte definirea noţiunii pe prejudiciu sau de pretenţii civile a căror acoperire integrală atrage beneficiul aplicării art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în formele succesive ale acestui text normativ.

Prin Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, reţinând că legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar, astfel că nu se poate susţine că prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul al acestora pe care o adoptă partea civilă.

Prin Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 (în redactarea avută în vedere şi în sesizarea de faţă) sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeaşi lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar, dacă partea civilă măreşte sau micşorează întinderea pretenţiilor şi ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenţii trebuie, pe de o parte, dovedită şi, pe de altă parte, posibilitatea instanţei de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiţionată numai de acoperirea pretenţiilor părţii civile, astfel cum au fost ele exprimate şi stabilite până la primul termen de judecată (paragraful 38).

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 750 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 3 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, apreciind că în faţa instanţei de judecată partea interesată are deplina libertate să demonstreze existenţa sau inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanţa urmând ca, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile. Aşa fiind, instanţele de judecată pot cenzura deciziile luate de organele de urmărire penală, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, respectiv crearea posibilităţii unor plăţi nedatorate către bugetul de stat (paragraful 13).

Ulterior, prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că sintagma „pretenţiile părţii civile”, cuprinsă în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, este neconstituţională. În considerentele de la paragrafele 52, 53, 55 şi 59 ale acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că persoana vătămată, care se constituie parte civilă, poate înainta un cuantum al pretenţiilor diferit de cuantumul prejudiciului stabilit de către procuror, legiuitorul neimpunând necesitatea/obligativitatea respectării unei egalităţi între cele două elemente. Astfel, pretenţiile părţii civile pot avea un cuantum fie mai ridicat, fie mai scăzut faţă de cuantumul prejudiciului stabilit de către procuror, în cursul urmăririi penale. În acest sens, Curtea reţine că în doctrină a fost subliniată diferenţa dintre cele două sintagme – „prejudiciu cauzat”, respectiv „pretenţiile părţii civile”. Astfel, s-a precizat că „pretenţiile civile reprezintă suma cerută, iar prejudiciul suma dovedită”. Cu altă ocazie s-a subliniat că există o deosebire între noţiunea de prejudiciu şi noţiunea de pretenţii ale părţii civile, deoarece în timp ce prima se referă la cuantumul dovedit al pretenţiilor, cea de-a doua se referă la cuantumul sumei solicitate de partea civilă. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, din perspectiva aplicării cauzei de reducere a pedepsei reglementate de Legea nr. 241/2005, există o diferenţă conceptuală între cele două sintagme – „prejudiciu cauzat” şi „pretenţiile părţii civile” -, acestea referindu-se la chestiuni diferite. (…) Din această perspectivă, Curtea constată că, prin modalitatea de reglementare, legiuitorul a creat premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare ale persoanei vătămate/părţii civile. Or, prin această modalitate de reglementare, legiuitorul a conferit persoanei vătămate/părţii civile din procesul penal (referitor la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005) o poziţie privilegiată, simpla manifestare de voinţă a acesteia din urmă putând determina posibilitatea aplicării sau neaplicării cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil şi principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

În ceea ce priveşte procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin Decizia nr. 322 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 17 iunie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, statuând că hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile. Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. În aceste condiţii, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia (paragraful 26).

De asemenea, prin Decizia nr. 482 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 11 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 478 alin. (4) şi art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că nu este exclusă de către legiuitor posibilitatea luării în calcul, cu prilejul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a faptului acoperirii de către inculpat a prejudiciilor cauzate prin săvârşirea infracţiunii, acestea putând fi obţinute prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal, conform dispoziţiilor procesuale cu caracter general, prevăzute la art. 19-28 din Codul de procedură penală coroborate cu acelea ale art. 486 din acelaşi cod. (…) În situaţia lăsării nesoluţionate de către instanţa penală a acţiunii civile, conform art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată îşi poate valorifica drepturile şi îşi poate apăra interesele în faţa instanţei civile competente, care, în privinţa stabilirii existenţei şi a întinderii prejudiciului, nu este ţinută de hotărârea instanţei penale de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, o astfel de hotărâre nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile (paragrafele 17, 18 şi 20). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunţat asupra modului de reparare a prejudiciului în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, prin a cărei introducere s-a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator. X. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că instanţa de trimitere nu a demonstrat că problema de drept invocată este susceptibilă de interpretări diferite şi că poate genera divergenţe jurisprudenţiale serioase, care să fie inconciliabile.

Astfel, încheierea de sesizare relevă, pe de o parte, existenţa a două opinii contrare, respectiv opinia primei instanţe şi cea a recurentei-reclamante, iar, pe de altă parte, faptul că membrii completului de recurs nu şi-au format opinia cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, luând în considerare aplicarea oricăreia dintre ele.

Totodată, instanţa de recurs învederează că sesizarea este determinată şi de practica recentă a organelor fiscale care, după admiterea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, efectuează inspecţii prin care stabilesc obligaţii fiscale suplimentare. Or, aceste aspecte vizează înseşi particularităţile cauzei deduse judecăţii, lămurirea lor intrând în competenţa exclusivă a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului.

Aceasta trebuie să stabilească dacă la data emiterii deciziei de impunere creanţele fiscale erau stinse prin plată şi dacă, în procedura administrativ-fiscală, plata a fost luată în considerare într-o manieră care nu a impus persoanei vizate o sarcină excesivă prin prisma principiului non bis in idem.

Ca atare, fără a evidenţia în mod direct caracterul lacunar, imperfect sau necorelat al normelor a căror interpretare se solicită şi nici riscul dezvoltării unei practici judiciare neunitare, dificultatea resimţită in concreto de către judecătorii instanţei de recurs priveşte însăşi soluţionarea cauzei cu care au fost învestiţi.

Prin urmare, problematica pe care o invocă instanţa de trimitere vizează în realitate chiar soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, ceea ce rezidă într-o veritabilă rezolvare a litigiului. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă şi că, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile părţii civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, şi anume: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) instanţele mai sus menţionate să judece cauza în ultimă instanţă; d) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) această chestiune să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea de faţă îndeplineşte toate aceste condiţii, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în ultimă instanţă, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a fost învestită cu judecarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, cauza având ca obiect anularea unor acte administrative fiscale. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, hotărârea pronunţată fiind definitivă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020 etc.)

Cu titlu de premisă, trebuie menţionat că, deşi din modul de formulare a întrebării ar putea părea că aceasta are în vedere interpretarea art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală în întregul lui, în realitate nu este vizată clarificarea textelor legale sub aspectul măsurilor pe care instanţa penală are a le aplica asupra laturii civile în procesul penal în care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi face concomitent aplicarea cauzei de reducere a pedepsei reglementate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ci lămurirea problemei de drept a existenţei sau inexistenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale sub aspectul întinderii prejudiciului în procesul civil (în sensul larg al noţiunii, care include şi contenciosul fiscal).

Soluţionarea cauzei în care a fost formulată sesizarea depinde de lămurirea chestiunii de drept, în contextul în care instanţa care a judecat procesul în fond a reţinut inexistenţa autorităţii de lucru judecat asupra laturii civile a hotărârii penale prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi s-a făcut, totodată, aplicarea art. 10 din Legea nr 241/2005, în forma aplicabilă în cauză, în condiţiile acoperirii integrale a pretenţiilor părţii civile (pretenţii constând în obligaţii fiscale principale şi accesorii), apreciind că aspectele privind achitarea pretenţiilor civile în procesul penal nu au relevanţă în cadrul procesului de contencios fiscal în care se verifică legalitatea titlului de creanţă fiscală pentru aceleaşi sume, iar în recurs se critică această soluţie, pe baza unui raţionament juridic contrar.

Punctele de vedere transmise de instanţe, exprimate atât de judecători ai secţiilor penale, cât şi de judecători specializaţi în contencios administrativ şi fiscal, relevă existenţa a două interpretări diametral opuse, sensibil egale, împrejurare ce duce către concluzia că sesizarea are ca obiect o problemă de drept veritabilă, care prezintă un anumit grad de dificultate, are potenţialul de a crea divergenţă jurisprudenţială şi nu este subsumată unor circumstanţe particulare ale litigiului în care a fost formulată, fiind susceptibilă de o interpretare in abstracto, care, aşa cum prevede partea finală a art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să rezide într-o rezolvare de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Chestiunea de drept vizată de sesizare prezintă caracter de noutate, pentru că procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu are o tradiţie în peisajul dreptului procesual penal român, fiind relativ nouă, astfel că problema incidenţei art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală în domeniul special al infracţiunilor de evaziune fiscală susceptibile de beneficiul cauzei de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu a primit încă o interpretare jurisprudenţială care să consolideze o anumită semnificaţie juridică, iar acest din urmă text a suferit modificări repetate.

Or, rolul esenţial al mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este acela de a preîntâmpina apariţia unei jurisprudenţe neunitare asupra unei probleme de drept susceptibile de interpretări diferite, iar nu de a da o soluţie unei practici divergente deja existente, care ar fi de natură să antreneze celălalt mecanism de unificare a practicii judiciare prevăzut în Codul de procedură civilă, şi anume recursul în interesul legii.

Evidenţele consultate relevă lipsa unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept invocate, precum şi faptul că aceasta nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. XII.2. Asupra fondului sesizării

Cu titlu preliminar, pentru corecta definire a obiectului chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, se impune a reaminti că întrebarea formulată de instanţa de trimitere vizează, corespunzător cadrului normativ incident în litigiul de fond, interpretarea dispoziţiilor art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală în corelaţie cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma aplicabilă la data de 20 noiembrie 2018, această precizare fiind necesară în contextul în care textul normativ menţionat a suferit modificări după intrarea lui în vigoare.

Astfel, în forma iniţială, Legea nr. 241/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, art. 10 alin. (1) prevăzând că „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.

Ulterior, dispoziţiile art. 10 alin. (1) au fost modificate prin art. 79 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, după cum urmează: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.”

În fine, articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a fost din nou modificat prin articolul unic pct. 3 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021 (Legea nr. 55/2021). Textul prevede că „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă”.

Întrepătrunderea dintre dreptul penal şi dreptul fiscal şi procesual fiscal în configurarea conţinutului infracţiunilor de evaziune fiscală, precum şi modul în care a evoluat în timp conţinutul art. 10 din Legea nr. 241/2005 au reclamat intervenţia repetată a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, sesizate fiind în exercitarea atribuţiilor constituţionale şi legale ce le revin, au pronunţat decizii obligatorii erga omnes cu privire la sensul noţiunilor de prejudiciu şi pretenţii civile în procesul penal, astfel cum rezultă din capitolele VIII şi IX din prezenta decizie.

Astfel, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, luând în considerare natura infracţiunii de evaziune fiscală şi scopul incriminării acesteia, dar şi raportul dintre legea generală (Codul de procedură penală, pe de o parte, şi Codul de procedură fiscală, pe de altă parte) şi legea specială (Legea nr. 241/2005), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că soluţionarea acţiunii civile în cadrul proceselor penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 implică obligarea la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Aşadar, prejudiciul care trebuie acoperit în astfel de cauze este cel fiscal, constând în debite principale şi debite accesorii stabilite potrivit legislaţiei în materie fiscală.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală autoritatea fiscală care se constituie parte civilă nu are un drept absolut în stabilirea pretenţiilor civile, acestea constând exclusiv în sumele datorate bugetului de stat. Prejudiciul cauzat nu poate avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă, ci este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente în dosar (Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006; Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008; Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010; Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011; Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012; Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019).

Mai recent, continuând linia de gândire în ceea ce priveşte natura infracţiunilor de evaziune fiscală şi sensul noţiunii de „prejudiciu” în acest domeniu, dar aplicând un standard sporit în verificarea respectării exigenţelor de calitate a legii şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la sintagma „pretenţiile părţii civile”, cuprinsă în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021.

Prin urmare, atât în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005 şi data modificării acesteia prin Legea nr. 255/2013 şi apoi după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, în baza dispoziţiilor exprese edictate de legiuitor, cât şi în perioada intermediară acestor intervale (în care era în vigoare forma avută în vedere de prezenta sesizare), ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 867 din 14 d