Decizia nr. 49 din 18 septembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.635/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 17.786/281/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra sesizării reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia referitoare la dependenţa modului de soluţionare a cauzei de lămurirea chestiunii de drept invocate. Astfel, subliniază că prioritară pentru instanţa de trimitere era calificarea cererii notarului public adresate oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară, în sensul de a stabili dacă aceasta are natura unei cereri de îndreptare a erorii materiale ori a unei cereri de radiere a sarcinii din cartea funciară. Mai arată că instanţa de trimitere nu a întâmpinat nicio dificultate în lămurirea chestiunii de drept, astfel cum rezultă din punctul său de vedere expus în încheierea de sesizare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 1 iulie 2022, în Dosarul nr. 17.786/281/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea art. 154 şi următoarele raportat la art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 163 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 249 alin. (1), (2) şi (8) din Codul de procedură penală, valorificarea bunurilor aparţinând unei persoane juridice aflate în procedura de insolvenţă, când asupra acestor bunuri sunt instituite măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, generează consecinţa juridică a: 1. dobândirii, libere de orice sarcini, a bunurilor înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de Legea nr. 85/2014? 2. radierii din cartea funciară a sarcinilor înscrise în baza măsurilor asigurătorii dispuse în vederea acoperirii prejudiciului? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): ” Art. 91. – (1) Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. (2) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 885 alin. (2) din Codul civil, radierea din cartea funciară a oricăror sarcini şi interdicţii prevăzute la alin. (1) se face în temeiul actului de înstrăinare semnat de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. (…) Art. 102. – (…) (8) Creanţa unei părţi vătămate din procesul penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile în procesul penal în favoarea părţii vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei. În cazul în care acţiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, fie ca urmare a reuşitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, potrivit prevederilor art. 169 şi următoarele. (…) Art. 165. – Cu ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate: 1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă; (…)”.

Codul de procedură penală din 1968 ” Măsurile asigurătorii Art. 163. – (1) Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. (2) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. (…)”

Codul de procedură penală ” Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii Art. 249. – (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (…) (8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. (…) Măsurile preventive Art. 493. – (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 7 septembrie 2021 cu nr. 17.786/281/2021, reclamanta S.T.S.L. – S.R.L. a solicitat anularea Încheierii nr. 71.622 din 24 iunie 2021 şi a Încheierii de respingere a cererii de reexaminare nr. 90.866 din 9 august 2021, emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, precum şi radierea sarcinii notate prin Încheierea nr. 22.651 din 25 martie 2014 asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. 132374-C2, cu numărul cadastral 7598-C2, aflat în proprietatea reclamantei.

În motivare, a arătat că, prin Ordonanţa nr. 154/P/2014 din 24 martie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitoarei M.G. – S.R.L., împotriva căreia s-a deschis ulterior procedura falimentului. În cadrul acestei proceduri, reclamanta a adjudecat imobilul înscris în cartea funciară nr. 132374-C2. Prin Încheierea nr. 64.824 din 2 iunie 2021, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat în baza actului autentificat cu nr. 1.526 din 17 mai 2021, precum şi radierea sarcinilor. Cererea de îndreptare a erorii materiale a fost formulată în considerarea inexistenţei vreunei menţiuni în cuprinsul încheierii anterior evocate cu privire la radierea sarcinii reprezentate de sechestrul asigurător. În acest context, reclamanta a subliniat că sarcina respectivă trebuia radiată în temeiul art. 91 din Legea nr. 85/2014, chiar în lipsa unei ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală.

La termenul din 16 noiembrie 2021, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, reţinând că activitatea de înscriere în cartea funciară se realizează în cadrul unei proceduri necontencioase, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. LXXII din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 octombrie 2008.

Prin Încheierea nr. 2.485 din 21 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 17.786/281/2021, Judecătoria Ploieşti a respins plângerea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, la data de 13 iulie 2021, B.N.P. A.B. a solicitat, în numele petentei, îndreptarea erorii materiale în sensul radierii sarcinii înscrise asupra imobilului intabulat în cartea funciară nr. 132374-C2, respectiv a sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 154/P/2014 din 24 martie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin Încheierea nr. 71.622 din 24 iunie 2021, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a respins cererea de îndreptare a erorii materiale cu motivarea că aceasta nu reprezintă o greşeală săvârşită cu prilejul înscrierii în cartea funciară, nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 913 din Codul civil şi art. 221 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară). Ulterior, prin Încheierea nr. 90.866 din 9 august 2021, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a respins cererea de reexaminare formulată împotriva Încheierii nr. 71.622 din 24 iunie 2021.

În acest context factual, prima instanţă a reţinut că radierea unei sarcini nu se circumscrie noţiunii de „eroare materială”, ci constituie o procedură distinctă ce trebuie să facă obiectul unei cereri de sine stătătoare.

Astfel, cât timp cererea petentei este de îndreptare a erorii materiale, iar radierea unei sarcini nu se circumscrie unei astfel de erori, instanţa nu poate examina pe fond problema de drept, respectiv dacă pârâta era obligată să radieze sarcina din oficiu, ci doar să verifice dacă registratorul a procedat corect la soluţionarea acestei cereri. Or, registratorul a soluţionat în mod corect cererea de îndreptare a erorii materiale, respingând-o pentru motivul că radierea unei sarcini nu constituie o eroare materială.

În plus, judecătoria a apreciat că reclamanta avea la dispoziţie acţiunea în rectificarea înscrierilor din cartea funciară pentru a obţine radierea sarcinii.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea căii de atac, a susţinut că prima instanţă trebuia să procedeze la recalificarea cererii iniţiale a notarului public prin raportare la petitul şi scopul urmărit prin formularea acestei cereri.

În acest sens a arătat că, prin cererea iniţială adresată Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, s-a solicitat radierea sarcinii reprezentate de sechestrul asigurător, nefiind astfel formulată o simplă cerere de îndreptare a erorii materiale.

A mai susţinut că nu era necesară emiterea unei ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, întrucât sechestrul asigurător se radiază în baza actului de adjudecare a imobilului, în temeiul art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, a invocat şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Încheierii nr. 2.378 din 8 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 17.785/281/2021, prin care Judecătoria Ploieşti a dispus radierea din cartea funciară a sechestrului asigurător instituit asupra imobilului având numărul cadastral 7598/C5, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În apărare, a susţinut că menţinerea sechestrului asigurător nu constituie o eroare materială săvârşită cu prilejul înscrierii efectuate în cartea funciară. Aceasta deoarece radierea sechestrului se poate efectua numai în baza unei ordonanţe sau a unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune ridicarea măsurii respective. A mai arătat că instituirea sechestrului asigurător nu împiedică valorificarea bunului în procedura insolvenţei, însă sarcina respectivă va subzista inclusiv după adjudecarea bunului în cadrul acestei proceduri.

Apelanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept evocate anterior. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În acest sens a arătat că dosarul având ca obiect plângerea împotriva încheierii de carte funciară se află pe rolul Tribunalului Prahova, care judecă în ultimă instanţă.

A apreciat că este îndeplinită şi cerinţa referitoare la dependenţa dintre lămurirea chestiunii de drept invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei. Aceasta deoarece prima instanţă a respins plângerea cu motivarea că, pentru radierea sarcinii instituite asupra bunului, este necesară emiterea unei ordonanţe prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia noutăţii, dat fiind că asupra acestei chestiuni de drept nu s-a conturat o practică judiciară constantă care să împiedice activarea mecanismului cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile.

Instanţa de trimitere a mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre obligatorie şi aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta a apreciat că, în cazul valorificării bunurilor aparţinând debitoarei aflate în procedura insolvenţei, în temeiul art. 91 din Legea nr. 85/2014, menţinerea sarcinilor înscrise în cartea funciara asupra bunurilor inclusiv după transmiterea proprietăţii ar fi lipsită de orice raţiune, contravenind regimului juridic special şi imperativ al dispoziţiilor acestei legi.

A mai arătat că păstrarea sarcinilor i-ar discrimina pe ceilalţi creditori ce deţin creanţe pure şi simple înscrise la masa credală faţă de statul român căruia i-ar fi acordată, în mod artificial, preferinţa la îndestularea unei eventuale creanţe, în detrimentul creditorilor ipotecari şi dobânditorilor bunurilor valorificate în procedura insolvenţei. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că analiza art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 relevă că bunurile înstrăinate de administratorul sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Singura excepţie de la acest regim vizează măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. Or, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Prin urmare, existenţa unei măsuri asigurătorii înfiinţate într-un proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare, nu se opune dobândirii, libere de orice sarcini, a bunurilor înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar şi, în mod implicit, radierii din cartea funciară a sarcinilor înscrise în baza măsurilor asigurătorii dispuse în vederea acoperirii prejudiciului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bacău, Constanţa şi Ploieşti au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că valorificarea bunurilor aparţinând unei persoane juridice aflate în procedura insolvenţei, când asupra acestor bunuri sunt instituite măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, generează atât consecinţa dobândirii, libere de orice sarcini, a bunurilor înstrăinate de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale, cât şi consecinţa radierii din cartea funciară a sarcinilor înscrise în baza măsurilor asigurătorii (curţile de apel Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Târgu Mureş, Timişoara şi tribunalele Arad, Bacău, Braşov, Constanţa, Covasna, Galaţi, Iaşi, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Timiş şi Judecătoria Bolintin-Vale).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că măsurile asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura insolvenţei se menţin în cazul înstrăinării acestor bunuri de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale (tribunalele Bucureşti, Bihor, Dolj şi Vaslui).

În sensul primei opinii au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Neamţ, Judecătoria Mangalia şi Judecătoria Ploieşti, prin care s-a dispus radierea din cartea funciară a sechestrului asigurător instituit în procesul penal.

Au mai fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Judecătoria Ploieşti şi Tribunalul Prahova în dosare în care figurează părţile din prezenta sesizare, prin care s-a reţinut că radierea unei sarcini nu se circumscrie noţiunii de îndreptare a erorii materiale, ci constituie o procedură distinctă ce face obiectul unei cereri de sine stătătoare, nefiind astfel analizată pe fond chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 72 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 7 iunie 2023, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragraful 15 din această decizie s-a reţinut că: „(…) titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul său trebuie apărat şi protejat, iar acesta trebuie să beneficieze de toate garanţiile specifice recunoscute în legislaţie, inclusiv de acelea care să îi asigure, la nevoie, realizarea dreptului pe cale silită. Una dintre aceste garanţii este cea prevăzută de dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care reglementează regimul bunurilor debitorului înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Norma stabileşte că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, excepţie de la acest regim făcând bunurile supuse măsurilor asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. (…)” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 20 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noţiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă», respectiv «ipotecile şi celelalte sarcini reale», la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă se include şi măsura sechestrului prevăzută de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi dispoziţiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis sesizările şi a stabilit următoarele: „Cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri.” În considerentele de la paragrafele 97 şi 98 din această decizie s-a reţinut că: „Prin urmare, pentru a proceda la executarea silită a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografar sau ipotecar) nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală (art. 168 din Codul de procedură penală de la 1968), întrucât executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului. În urma vânzării silite a imobilului ipotecat se va proceda la îndestularea cu prioritate a creditorului, urmând ca restul de preţ obţinut, în măsura în care va exista, să fie indisponibilizat pentru acoperirea creanţelor derivate din cauza penală. Sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 857 alin. (3) din Codul de procedură civilă care prevăd că, de la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut în urma vânzării.”

Prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.” În considerentele de la paragrafele 115-117 din această decizie s-a reţinut că: „115. Prin utilizarea sintagmei «dobândite libere de orice sarcini», legiuitorul se referă la subdobânditorul din cadrul procedurii insolvenţei (cel care a cumpărat bunul), iar nu la debitor, în calitate de proprietar executat silit în cadrul unei atari proceduri, astfel că textul, redactat într-o manieră confuză şi neclară, deşi adoptat în scopul asigurării unei protecţii a unor valori sociale specifice dreptului penal, produce neclarităţi sub aspectul regimului juridic al bunului la care se referă. 116. Pe de altă parte, teza întâi din art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează fără putinţă de tăgadă premisa deja produsă a înstrăinării, a dobândirii de către terţi în cadrul procedurii insolvenţei a unor bunuri asupra cărora este instituită măsura asigurătorie în vederea eventualei confiscări speciale/extinse care nu a fost încă dispusă în procesul penal, al cărei caracter eventual este dat de lipsa unei hotărâri definitive pe latură penală, iar teza a doua din acelaşi text se referă doar la caracterul de «bun liber de sarcini» sau de «bun grevat de sarcini», iar nu la vreo inalienabilitate sau insesizabilitate a acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte consecinţele ce au loc după înstrăinarea/dobândirea valabilă, iar nicidecum un impediment absolut de a fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare a insolvenţei. 117. În acest sens trebuie subliniată şi denumirea marginală a textului de lege (respectiv «Regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul sau lichidatorul judiciar»); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenţie, sechestre de orice fel, făcând excepţie de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse, care se menţin şi ulterior înstrăinării.” X. Opinia procurorului general

Procurorul general a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile este inadmisibilă.

În acest sens a susţinut că nu este îndeplinită condiţia referitoare la dependenţa modului de soluţionare a cauzei de lămurirea chestiunii de drept invocate. Astfel, prioritară pentru instanţa de trimitere era calificarea cererii notarului public adresate oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară, în sensul de a stabili dacă aceasta are natura unei cereri de îndreptare a erorii materiale ori a unei cereri de radiere a sarcinii din cartea funciară. Cu alte cuvinte, lămurirea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 este subsecventă calificării cererii formulate de notarul public, în numele reclamantei.

A mai arătat că problema de drept invocată nu prezintă un grad ridicat de dificultate care să justifice activarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, astfel cum rezultă din chiar punctul de vedere al instanţei de trimitere expus în încheierea de sesizare. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte primele două condiţii, acestea sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea apelului, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiţie nu este însă îndeplinită.

Astfel, referitor la condiţia existenţei unei probleme de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudenţa sa, a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o normă de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

Prezenta sesizare vizează lămurirea unor norme de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, raportate la dispoziţii de natură penală, respectiv art. 163 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 249 alin. (1), (2) şi (8) din Codul de procedură penală, şi se referă la valorificarea bunurilor unei societăţi aflate în procedura insolvenţei, bunuri asupra cărora a fost instituit, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, un sechestru asigurător în vederea recuperării pagubei produse prin infracţiune, precum şi la consecinţele acestei valorificări în sensul dobândirii lor libere de orice sarcini în virtutea atribuţiilor legale ale lichidatorului judiciar şi implicit radierii din cartea funciară a măsurii asigurătorii.

Analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva legăturii chestiunii de drept cu litigiul în care s-a ivit, necesită prezentarea pe scurt a contextului în care s-a solicitat lămurirea acestei chestiuni.

Sub acest aspect, se constată că apelanta a devenit proprietara unui imobil ca urmare a vânzării în cadrul procedurii insolvenţei, fiindu-i înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, ocazie cu care au fost radiate toate sarcinile imobilului, mai puţin notarea sechestrului penal instituit asupra imobilului, anterior deschiderii insolvenţei, de către o unitate de parchet, prin ordonanţă.

Încheierea prin care s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi prin care au fost radiate sarcinile imobilului, mai puţin sechestrul penal, nu a fost atacată de către apelantă, aceasta înţelegând să formuleze, prin intermediul unui birou notarial, o cerere de îndreptare a erorii materiale din cartea funciară în sensul radierii măsurii asigurătorii a sechestrului dispuse prin ordonanţă în dosarul penal deschis pe numele societăţii debitoare, anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a respins cererea pe motiv că aceasta nu poate fi asimilată unei cereri de îndreptare a erorii materiale, astfel cum este reglementată de art. 913 din Codul civil, nefiind o greşeală săvârşită cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară.

Împotriva acestei încheieri se formulează cerere de reexaminare, care a fost respinsă cu aceeaşi motivare, în sensul că nu este o eroare materială, iar petenta trebuia să ceară rectificarea înscrierii pentru a obţine radierea sechestrului asigurător.

Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii, respectiv judecătoria, pronunţă o încheiere prin care, la rândul său, respinge plângerea pe motiv că nu este o greşeală săvârşită cu prilejul înscrierii în cartea funciară, nefiind întrunite condiţiile instituite de prevederile art. 913 din Codul civil, art. 221 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară şi art. 29 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Trebuie menţionat că în procedura plângerii de carte funciară registratorul de carte funciară verifică doar existenţa aspectelor de ordin formal cerute de lege, iar instanţa verifică doar legalitatea acestei soluţii pronunţate în baza documentaţiei depuse, astfel cum a procedat instanţa de fond, respectiv judecătoria.

Instanţa de fond era învestită cu analizarea temeiniciei încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale şi a celei prin care s-a respins cererea de reexaminare, iar nu cu analiza cauzei pe fond, în sensul de a verifica dacă radierea sechestrului trebuia făcută ope legis de către oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.

Deşi apelanta a formulat motive de apel care vizau inclusiv calificarea dată cererii de către judecătorie, motivul de respingere având la bază această calificare, instanţa de trimitere formulează sesizarea fără a lămuri în prealabil acest aspect.

Prin urmare, opţiunea instanţei de apel de a solicita pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept, fără a lămuri în prealabil limitele învestirii în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, plasează în sfera ipotezelor condiţia dependenţei problemei de drept a cărei lămurire se cere de soluţionarea cauzei pe fond.

Prezenta sesizare, dincolo de necesitatea ca problema de drept pusă în discuţie să se afle în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, este deficitară şi în ceea ce priveşte o altă condiţie de admisibilitate, respectiv lipsa caracterului real şi serios al chestiunii de drept, în sensul că este necesar ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de ridicat, astfel încât să justifice declanşarea procedurii de unificare a practicii judiciare.

Din cuprinsul sesizării nu se poate desprinde ideea unei dificultăţi de interpretare a instanţei de apel şi nici nu este prezentat un potenţial risc de interpretare diferită.

Instanţa de trimitere expune propriul raţionament logico-juridic în lămurirea chestiunii de drept pe care a întâmpinat-o, fără nicio dificultate, fiind evident faptul că nu are niciun dubiu de interpretare. Nu este oferită posibilitatea existenţei cel puţin a unei alte interpretări contrare celei expuse şi nici nu sunt prezentate motive din care să rezulte neclaritatea ori imprecizia normei de drept.

Nesiguranţa instanţei de trimitere în interpretarea normei de drept şi, implicit, în pronunţarea soluţiei nu poate fi înlăturată în cadrul acestui mecanism de unificare, scopul acestuia fiind acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare şi de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege.

Contrar celor reţinute în cuprinsul încheierii de sesizare, examenul jurisprudenţial efectuat pe baza datelor comunicate de curţile de apel relevă o interpretare unitară a majorităţii instanţelor care, pe această cale, nu au transmis instanţei supreme semnalul iminenţei apariţiei unei practici neunitare.

Chiar la nivelul instanţei de trimitere există o practică unitară cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, cu toate că, aparent, în cuprinsul încheierii de sesizare situaţia este prezentată în sens contrar.

Astfel, sunt prezentate două hotărâri ale aceleiaşi judecătorii, care prezintă soluţii divergente, însă aceste soluţii diferă nu în ceea ce priveşte soluţia pe fond, ci în ceea ce priveşte calificarea cererii formulate în faţa oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.

În afara celor două hotărâri reţinute în încheierea de sesizare, au fost comunicate instanţei supreme încă trei hotărâri pronunţate cu privire la aceleaşi părţi şi acelaşi obiect.

Hotărârile cuprind soluţii diferite, însă nu pe fondul cauzei, diferenţele rezultând din calificările făcute cu privire la natura cererii, unele complete considerând că nu este o cerere de îndreptare a erorii materiale, respingând în consecinţă plângerea, iar altele au soluţionat cauza pe fond, în această situaţie toate soluţiile pronunţate fiind identice.

Soluţiile pronunţate pe fondul cauzei de către completurile de judecată care au apreciat că plângerile nu pot fi asimilate unor cereri de îndreptare a erorii materiale prezintă relevanţă în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar câtă vreme acestea nu sunt diferite cu privire la aceeaşi problemă de drept reprezintă un argument în plus în susţinerea inadmisibilităţii cererii de sesizare.

De altfel, aceste aspecte au fost reţinute şi în argumentarea unei alte condiţii de admisibilitate, respectiv lipsa legăturii chestiunii de drept cu soluţionarea cauzei pe fond, întrucât instanţa de trimitere nu a stabilit limitele învestirii în raport cu obiectul cauzei, anterior formulării cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Faţă de cele mai sus arătate, rezultă că problema de drept nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii şi, pe cale de consecinţă, nici o eventuală practică neunitară.

Ca atare, funcţia de prevenţie a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu îşi găseşte utilitatea în cauză, în condiţiile expuse.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi cod,