Decizia nr. 44 din 19 septembrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală, prin Încheierea din 13 aprilie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.20*.

Nefiind invocate chestiuni prealabile, preşedintele completului acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public.

Doamna procuror Nicoleta Eucarie susţine punctul de vedere depus la dosar, expunând rezumativ argumente în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Preşedintele completului închide dezbaterile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 13 aprilie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.20*, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală a dispus, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă termenul «pagubă» din cuprinsul art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală vizând instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în materia infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, modificată şi completată de Legea nr. 55/2021, cuprinde doar prejudiciul efectiv calculat, respectiv baza de calcul, sau cuprinde şi accesoriile (dobânzi şi penalităţi)?” II. Expunerea succintă a procesului

Prin Rechizitoriul nr. 21/P/2013 din 12 noiembrie 2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş („DIICOT”) s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată a inculpaţilor: (i) P.D., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (text aplicabil începând cu 22 martie 2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (55 de acte materiale), reţinându-se, în esenţă, în fapt, că, în calitate de administrator al V. – S.R.L., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în intervalele februarie-decembrie 2009, februarie-decembrie 2010, februarie 2011-iulie 2013, a dispus efectuarea unui număr de 55 de viramente către B. Asigurări de Viaţă – S.A., în sumă totală de 2.001.830 lei, reprezentând prime de asigurare aferente clauzei de economisire – beneficii, şi a răscumpărat imediat această sumă, de acelaşi număr de ori, mai puţin comisionul reţinut de asigurător, acordând pe această cale către angajaţii societăţii parte din salarii sub forma simulată a unor prime de asigurare şi cauzând, astfel, bugetului de stat un prejudiciu reprezentând obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 1.421.283 lei (din care 1.150.027 lei contribuţii sociale obligatorii; 346.637 lei impozit pe venitul din salarii; 75.381 lei creanţă în legătură cu impozitul pe profit). În ceea ce priveşte latura civilă s-a reţinut că prejudiciul în cuantum de 1.421.283 lei nu a fost achitat până la data întocmirii rechizitoriului; (ii) B. Asigurări de Viaţă – S.A., pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (text în vigoare începând cu 23 martie 2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (4.484 de acte materiale, dintre care 55 în raport cu partea responsabilă civilmente V. – S.R.L.), reţinându-se, în esenţă, în fapt, că, în perioada ianuarie 2009-iulie 2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, după ce a încasat de la un număr de 226 de societăţi comerciale suma de 242.515.409 lei cu titlu de prime plătite aferente clauzei de economisire – beneficii/investiţii, a acceptat de un număr de 4.484 ori răscumpărarea imediată a acestor prime, respectiv a sumei de 225.317.045 lei, cu încălcarea prevederilor legale şi contractuale, permiţând, astfel, celor 226 de societăţi comerciale acordarea pe această cale către propriii angajaţi a unor venituri salariale nefiscalizate, sub forma simulată a unor prime de asigurare şi ajutând, astfel, reprezentanţii acestor firme să cauzeze bugetului de stat un prejudiciu reprezentând obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 137.524.761 lei, constând în contribuţiile sociale obligatorii şi impozitul pe venitul din salarii; (iii) S.D.V., C.L., V.F., B.M. şi B.C., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că inculpaţii S.D.V., V.F., în calitate de directori generali ai B. Asigurări de Viaţă – S.A., şi C.L., în calitate de şef al departamentului juridic al B. Asigurări de Viaţă – S.A., au constituit începând cu 1 ianuarie 2009, la nivelul B. Asigurări de Viaţă – S.A., un grup infracţional organizat structurat, la care au aderat, începând cu 1 iunie 2009, şi inculpaţii B.M. şi B.C., membri ai directoratului B. Asigurări de Viaţă – S.A., grup ce a acţionat în mod coordonat în vederea sprijinirii clienţilor societăţii bancare în vederea comiterii de către aceştia a infracţiunii de evaziune fiscală şi care a funcţionat până la data de 9 iulie 2013.

În cursul urmăririi penale, prin Adresa din 7 septembrie 2017, statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală („ANAF”), s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 6.510.746 lei, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, şi şi-a rezervat dreptul de a modifica cuantumul sumei prin adăugarea obligaţiilor fiscale accesorii, datorate de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la momentul executării integrale a plăţii. Totodată, a solicitat, în temeiul art. 249-254 din Codul de procedură penală, înfiinţarea măsurilor asigurătorii sau, în cazul în care acestea au fost dispuse, menţinerea lor. Ulterior, prin Adresa din 2 iulie 2018, partea civilă, statul român, prin ANAF, şi-a precizat pretenţiile la suma de 144.035.507 lei, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, şi a învederat că îşi rezervă dreptul ca, pe baza probatoriului administrat, să modifice cuantumul acestei sume. Deopotrivă, a reiterat solicitarea de înfiinţare ori, după caz, de menţinere a măsurilor asigurătorii, întemeiată pe dispoziţiile art. 249-254 din Codul de procedură penală.

Pe parcursul anchetei penale nu au fost instituite măsuri asigurătorii cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A. ori părţii responsabile civilmente V. – S.R.L.

Cauza a fost înregistrată la data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Mureş cu nr. 2.221/102/2018.

În cursul procedurii de cameră preliminară, partea civilă, prin Adresa din 10 decembrie 2019, a solicitat obligarea inculpaţilor, în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata sumelor reprezentând prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, precum şi instituirea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale persoanelor răspunzătoare pentru săvârşirea infracţiunilor, până la concurenţa valorii pagubei. Ulterior, prin Adresa din 20 mai 2020, aceasta a comunicat pentru fiecare inculpat şi parte responsabilă civilmente sumele cu care se constituie parte civilă, solicitând obligarea inculpaţilor P.D., B. Asigurări de Viaţă – S.A., S.D.V., C.L., V.F., B.M. şi B.C., toţi în solidar cu partea responsabilă civilmente V. – S.R.L., la plata sumei de 1.421.283 lei reprezentând prejudiciul şi a accesoriilor calculate până la data plăţii efective a acestuia.

Prin Încheierea din 7 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul asociat nr. 2.221/102/2018/a1.20, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a admis cererea formulată de partea civilă, a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A., precum şi ale părţii responsabile civilmente V. – S.R.L. pentru suma de 1.421.283 lei, iar, în baza art. 251 din Codul de procedură penală, a desemnat DIICOT pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor încheierii.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 95/C/CP din 26 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, în baza art. 425 1 alin. (7) pct. 2 raportat la art. 250 1 alin. (1) şi (3) şi art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, au fost admise contestaţiile declarate de DIICOT, de inculpaţii B. Asigurări de Viaţă – S.A. şi P.D. şi de partea responsabilă civilmente V. – S.R.L. împotriva Încheierii penale din 7 octombrie 2021 a Tribunalului Mureş, care a fost desfiinţată integral, dispunându-se rejudecarea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul acestei din urmă instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, la data de 22 decembrie 2021, cu nr. 2.221/102/2018/a1.20*.

La termenul din 14 ianuarie 2022, judecătorul de cameră preliminară a dispus emiterea unei adrese către partea civilă pentru a comunica dacă îşi menţine solicitarea de instituire a măsurilor asigurătorii şi cu privire la inculpaţii S.D.V., C.L., V.F., B.M. şi B.C., valoarea prejudiciului estimat la acel moment procesual şi dacă suma indicată în cererea de constituire ca parte civilă, în cuantum de 1.421.283 lei, precum şi eventualele dobânzi şi penalităţi aferente acesteia au fost achitate integral sau parţial.

Prin Adresa din 28 ianuarie 2022, partea civilă a precizat că, din relaţiile transmise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea („AJFP”), rezultă că nici inculpatul P.D. şi nici partea responsabilă civilmente V. – S.R.L. nu au achitat nicio sumă reprezentând prejudiciul consemnat în rechizitoriu. Ulterior, a comunicat că, potrivit Adresei din 27 ianuarie 2022 a AJFP, cuantumul accesoriilor aferente prejudiciului este de 1.224.982 lei, reprezentând majorări de întârziere, şi 172.505 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, corespunzătoare perioadei cuprinse în rechizitoriu pentru fiecare contribuţie aferentă salariilor până la 26 ianuarie 2022.

Prin Încheierea penală din 7 martie 2022, pronunţată în Dosarul asociat nr. 2.221/102/2018/a1.20* al Tribunalului Mureş, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5) şi (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, a admis în parte cererea formulată de partea civilă statul român, prin ANAF, şi, în consecinţă, a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile care se află şi care vor intra în patrimoniile inculpaţilor P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A. şi al părţii responsabile civilmente V. – S.R.L., până la concurenţa sumei de 2.818.770 lei, din care suma de 1.421.283 lei reprezintă prejudiciu, iar suma de 1.397.487 lei accesorii – dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului până la 26 ianuarie 2022. În baza art. 251 din Codul de procedură penală raportat la art. 213 din Codul de procedură fiscală, a stabilit ca măsurile asigurătorii instituite să fie aduse la îndeplinire de către organele de executare silită din cadrul ANAF. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea formulată de partea civilă referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii cu privire la inculpaţii S.D.V., C.L., V.F., B.M. şi B.C.

Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul de cameră preliminară, făcând referire la conţinutul dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură penală, la natura juridică a măsurilor asigurătorii în procesul penal şi la scopul instituirii lor, a subliniat obligativitatea dispunerii acestora în situaţia săvârşirii unei infracţiuni reglementate de Legea nr. 241/2005, aşa cum se prevede în art. 11 din actul normativ şi cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional în cuprinsul mai multor hotărâri pronunţate în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate cu privire la textul de lege respectiv, printre care: Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016; Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017; Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 18 iulie 2018; Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 30 octombrie 2020.

Ca atare, dat fiind caracterul obligatoriu al instituirii măsurilor asigurătorii într-o asemenea ipoteză, s-a arătat că organele judiciare nu mai sunt ţinute să verifice condiţia de necesitate a acestora, din moment ce ele sunt prescrise prin lege, după cum nu se impune ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsurile putând fi dispuse în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea prevede confiscarea specială sau extinsă, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 15.

Raportând aceste consideraţii la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 2.221/102/2018/a1, aflat în procedura de cameră preliminară, judecătorul a constatat că inculpaţii P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A. sunt trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) sau, după caz, alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (text aplicabil începând cu 22 martie 2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, în forma autoratului şi, respectiv, a complicităţii, precum şi faptul că V – S.R.L. a fost introdusă în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, context în care a apreciat că instituirea de măsuri asigurătorii faţă de aceştia este obligatorie şi necesară pentru a asigura posibilitatea persoanei vătămate ca, în măsura în care va fi atrasă răspunderea civilă a inculpaţilor, să aibă posibilitatea de a executa titlul care va stabili creanţa sa. Întrucât valoarea exactă a pagubei nu a putut fi stabilită la acel moment procesual, judecătorul de cameră preliminară s-a raportat la valoarea probabilă a prejudiciului indicată prin actul de sesizare, la care se adaugă accesoriile calculate de partea civilă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte valoarea probabilă a pagubei până la concurenţa căreia s-a instituit măsura asigurătorie şi care include şi accesoriile, a fost avută în vedere Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015 (Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015), făcându-se ample referiri la considerentele acesteia, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, s-a stabilit că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Astfel, în cuprinsul acestei hotărâri, instanţa supremă a reţinut, printre altele, că obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează şi că, astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală.

Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că, la stabilirea valorii probabile a pagubei cu privire la care se pot institui măsuri asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară trebuie să se raporteze la soluţia care s-ar putea dispune pe fondul cauzei cu privire la latura civilă, doar în acest mod putându-se oferi garanţii efective părţii civile pentru repararea pagubei, aşa cum reclamă dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală.

Sub acelaşi aspect, al întinderii valorii probabile a pagubei, s-a făcut referire şi la întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 16-17 mai 2019, în cadrul căreia, ca o chestiune de practică neunitară, s-a discutat şi despre situaţia în care se instituie măsuri asigurătorii pentru a garanta repararea pagubei produse prin infracţiunea de evaziune fiscală, iar ulterior inculpatul achită debitul principal, fără a efectua plata accesoriilor, apreciindu-se că, pentru ridicarea măsurii asigurătorii ca urmare a constatării faptului că prejudiciul a fost acoperit, este nevoie să se fi acoperit atât debitul principal, cât şi accesoriile fiscale. Implicit, conform opiniei însuşite de participanţii la acea întâlnire de practică neunitară, se acceptă posibilitatea instituirii de măsuri asigurătorii şi cu privire la accesorii, iar în situaţia în care este achitat debitul principal, măsurile asigurătorii pot fi menţinute pentru a garanta plata accesoriilor.

Astfel, s-a distins între prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, de care se ţine seama la încadrarea juridică a faptei şi care este echivalentul taxelor şi impozitelor de la plata cărora s-a sustras inculpatul (debitul principal), şi paguba la repararea căreia acesta poate să fie obligat în caz de condamnare, care cuprinde atât debitul principal, cât şi accesoriile fiscale, potrivit Deciziei Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015.

Judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut că între scopul pentru care măsura asigurătorie a fost dispusă, respectiv recuperarea eventualei pagube produse în dauna părţii civile, şi protecţia dreptului inculpaţilor şi al părţii responsabile civilmente de a se folosi de bunurile lor există un raport rezonabil de proporţionalitate, aşa cum acest principiu decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, s-a apreciat că sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea părţii civile lezate prin posibila acţiune ce face obiectul judecăţii, aşa încât procedura de instituire a acestuia nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), motiv pentru care luarea măsurilor asigurătorii nu încalcă nici art. 6 paragraful 2 din Convenţie referitor la prezumţia de nevinovăţie (CEDO, Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Totodată, considerând că examinarea caracterului proporţional presupune ca organul judiciar să se asigure că valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte cuantumul pagubei, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că se impune menţionarea expresă a faptului că măsurile asigurătorii se instituie până la concurenţa sumei reprezentând debit principal şi accesorii.

În cuprinsul încheierii au mai fost analizate şi alte aspecte în legătură cu măsurile asigurătorii dispuse, precum şi apărările formulate de inculpaţi şi de partea responsabilă civilmente, care însă nu prezintă interes din perspectiva chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită prin prezenta sesizare, concluzionându-se, în final, că instituirea respectivelor măsuri a avut în vedere protejarea drepturilor persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, raportat la întinderea mare a prejudiciului, precum şi necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor proprietate a inculpaţilor P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A., precum şi a părţii responsabile civilmente V. – S.R.L., în vederea garantării reparării pagubei produse prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Împotriva Încheierii din 7 martie 2022, pronunţată în Dosarul asociat nr. 2.221/102/2018/a1.20* al Tribunalului Mureş, au declarat contestaţii inculpaţii P.D. şi B. Asigurări de Viaţă – S.A., precum şi partea responsabilă civilmente V. – S.R.L., cauza fiind înregistrată la 11 martie 2022 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia penală sub acelaşi număr de dosar. Prin motivele de contestaţie formulate în scris, contestatoarea inculpată B. Asigurări de Viaţă – S.A. a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, în esenţă, nerespectarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei penale nr. 95/C/CP din 26 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, nemotivarea soluţiei pronunţate din perspectiva tuturor apărărilor formulate şi a aspectelor de complementaritate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 249 din Codul de procedură penală, precum şi greşita instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor sale raportat la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de cel din urmă text de lege, la dispoziţia judecătorului de cameră preliminară de înlăturare a unor acte procesuale din cursul urmăririi penale, la caracterul disproporţionat al măsurilor dispuse faţă de scopul instituit de lege, dar şi la întinderea acestora, prin luarea în considerare şi a accesoriilor debitului principal, cu toate că art. 249 din Codul de procedură penală face referire doar la repararea pagubei, adică a pierderii efectiv suferite, nu şi la câştigul nerealizat.

La termenul din 4 aprilie 2022, inculpata B. Asigurări de Viaţă – S.A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată la paragraful 9 din prezenta decizie. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere ale procurorului şi părţilor A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv: instanţa care formulează sesizarea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 250 1 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume cu judecarea contestaţiilor formulate împotriva Încheierii penale din 7 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.20*; de chestiunea de drept invocată depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece motivul de contestaţie invocat de inculpata B. Asigurări de Viaţă – S.A. vizează tocmai interpretarea noţiunii de „pagubă” conţinută în prevederile art. 249 din Codul de procedură penală şi legalitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor sale până la concurenţa unei sume de bani care include şi accesoriile aferente debitului principal; asupra chestiunii de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Încheierea din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.20*, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, nu cuprinde punctul de vedere al completului de judecată în legătură cu problema ce se solicită a primi o dezlegare de principiu prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţa de trimitere rezumându-se doar la prezentarea celor două orientări jurisprudenţiale conturate în privinţa interpretării noţiunii de „pagubă” din cuprinsul art. 249 din Codul de procedură penală şi la argumentele pe care acestea se fundamentează.

În acest sens s-a arătat, în esenţă, că, într-o primă orientare, a fost avută în vedere Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, s-a stabilit că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Totodată, s-a ţinut seama şi de faptul că, la stabilirea valorii probabile a pagubei cu privire la care se pot institui măsuri asigurătorii, organul judiciar trebuie să se raporteze la soluţia care s-ar putea dispune pe fondul cauzei cu privire la latura civilă, doar în acest mod putându-se oferi garanţii efective părţii civile pentru repararea pagubei, aşa cum reclamă dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală.

În plus, a fost invocată şi opinia însuşită de participanţii la întâlnirea pe teme de practică neunitară a preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 16-17 mai 2019, conform căreia există posibilitatea instituirii de măsuri asigurătorii şi cu privire la accesorii, iar în situaţia în care este achitat debitul principal, măsurile asigurătorii pot fi menţinute pentru a garanta plata accesoriilor.

Astfel, s-a făcut distincţie între prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală de care se ţine seama la încadrarea juridică a faptei şi care este echivalentul taxelor şi impozitelor de la plata cărora s-a sustras inculpatul (debitul principal) şi paguba la repararea căreia acesta poate să fie obligat în caz de condamnare, care cuprinde atât debitul principal, cât şi accesoriile fiscale, potrivit Deciziei Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015.

În ceea ce priveşte cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţa de trimitere a arătat că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 173 alin. (1), art. 174 alin. (1) şi ale art. 176 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, constatându-se că obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal (sancţiune aplicabilă în cazul neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiei de plată), cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează şi au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale.

De asemenea, s-a reţinut faptul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 s-a statuat faptul că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi.

Ca atare, s-a apreciat, în această a doua orientare jurisprudenţială, că dacă, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, la stabilirea efectivă a prejudiciului suferit de către partea civilă se are în vedere atât prejudiciul constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale, cât şi creanţele fiscale accesorii, la stabilirea valorii probabile a pagubei produse prin infracţiune în vederea instituirii măsurilor asigurătorii nu se pot lua în considerare dobânzile şi penalităţile de întârziere, acestea neputând fi asimilate unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans). C. Punctul de vedere al contestatoarei B. Asigurări de Viaţă – S.A.

Contestatoarea-inculpată B. Asigurări de Viaţă – S.A. a menţionat că nu pot fi confundate noţiunile de prejudiciu/pagubă produs/ă prin comiterea unei infracţiuni şi de pretenţii ale părţii civile, însuşi legiuitorul făcând această distincţie atunci când a procedat la modificarea Legii nr. 241/2005. Astfel, dacă în forma în vigoare la data adoptării actului normativ (2005) art. 10 stipula că, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”, ca urmare a modificării intrate în vigoare la 1 februarie 2014 s-a prevăzut că, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”, pentru ca, din 4 aprilie 2021, să se revină la vechea formulare, respectiv „în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 61, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda (…)”.

Aşadar, spre deosebire de perioada în care a fost în vigoare dispoziţia care impunea inculpatului acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile pentru a putea beneficia de cauza de reducere a pedepsei, când aceste pretenţii cuprindeau atât prejudiciul cauzat, cât şi accesoriile, anterior datei de 1 februarie 2014 şi după 4 aprilie 2021, textele legale s-au referit/se referă strict la prejudiciul cauzat, care trebuie acoperit integral de către inculpat pentru a putea beneficia de cauza de nepedepsire sau de cauza de reducere a pedepsei, prejudiciu care nu cuprindea/nu cuprinde şi accesoriile. În acest sens, a fost invocată şi practica judiciară, cu trimitere la soluţiile de clasare sau de încetare a procesului penal pronunţate în situaţia în care inculpatul achita integral prejudiciul (în trecut, până la un anumit moment procesual), fără a se ţine seama de accesorii.

S-a mai apreciat de către contestatoarea inculpată că, pentru luarea de măsuri asigurătorii în procesul penal în considerarea accesoriilor, nu ar putea fi invocată nici Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, întrucât, prin aceasta, s-a stabilit că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii, datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală. Or, după cum prevede art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile.

Altfel spus, acţiunea civilă alăturată celei penale se soluţionează după regulile răspunderii civile delictuale, potrivit căreia despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit (adică accesoriile în materie fiscală), precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. În schimb, în materia măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală, se face referire clară doar la repararea pagubei, adică a pierderii efectiv suferite, nu şi la câştigul nerealizat.

În plus, s-a invocat şi dificultatea stabilirii valorii probabile a pagubei (până la concurenţa căreia trebuie instituite măsurile asigurătorii), în situaţia în care în aceasta ar fi incluse şi accesoriile, în fiecare zi curgând dobânzi şi penalităţi până la stingerea efectivă a obligaţiei fiscale principale.

Procurorul şi contestatorii P.D. şi V. – S.R.L. nu au formulat, cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 4 aprilie 2022, un punct de vedere cu privire la fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită. IV. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea instanţei supreme nu îndeplineşte cerinţa referitoare la existenţa unei relaţii de dependenţă între răspunsul dat problemei invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei, prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia, ca inadmisibilă, nefiind întrunite cerinţele reţinute în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu privire la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, pentru următoarele argumente: (i) Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesuale care au caracter incidental în cursul procesului penal, putând fi dispuse în vederea realizării scopurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar cele instituite în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune (cum este şi cazul în speţa care a generat problema de drept pendinte) au caracter provizoriu, rolul lor fiind de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală. (ii) Prin urmare, măsurile asigurătorii nu echivalează cu acoperirea pagubei, ci au doar rolul de a garanta recuperarea acesteia, astfel că dispunerea lor nu vizează soluţionarea pe fond a laturii civile/penale a cauzei, motiv pentru care întrebarea formulată de instanţa de trimitere nu întruneşte cerinţa de admisibilitate analizată. (iii) În plus, această condiţie nu este îndeplinită nici pentru faptul că, astfel cum rezultă din analiza considerentelor încheierii de sesizare, dificultatea de interpretare a termenului „pagubă” prevăzut de art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală izvorăşte din coroborarea eronată a prevederilor acestui articol cu dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005. (iv) Un alt argument rezidă în faptul că, deşi Curtea de Apel Târgu Mureş solicită interpretarea noţiunii de „pagubă” în materia măsurilor asigurătorii instituite în cauze privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în cuprinsul întrebării prealabile se referă la „instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în materia infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005”. Or, acest din urmă text de lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, nu prevede o infracţiune, ci natura sancţiunii aplicabile (închisoare alternativ cu amenda sau amenda ca pedeapsă unică) în situaţia acoperirii integrale a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 6 1 , art. 8 sau art. 9 din Legea nr. 241/2005. (v) În altă ordine de idei, termenul „pagubă” produsă prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală la care face referire art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală nu ridică probleme de interpretare şi aplicare. Astfel, având în vedere coroborarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (5) cu cele ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cauzele ce au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală este aplicabilă Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, atât la stabilirea pagubei, cât şi la luarea măsurilor asigurătorii dispuse în vederea reparării acesteia şi care va cuprinde atât debitul principal, cât şi obligaţiile fiscale accesorii. V. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept public şi Departamentul de Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti au comunicat opinia scrisă în sensul că măsurile asigurătorii care pot fi luate într-o cauză penală, având ca obiect una dintre infracţiunile prevăzute la art. 6 1 , 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, asupra bunurilor suspectului sau inculpatului sau/şi a părţii responsabile civilmente pot avea în vedere atât acoperirea obligaţiilor fiscale principale datorate, cât şi a accesoriilor aferente acestora (dobânzi şi penalităţi).

Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a comunicat opinia scrisă în sensul că sesizarea este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, nefiind îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în cauza în care a fost formulată întrebarea prealabilă, Curtea de Apel Târgu Mureş este învestită cu contestaţiile exercitate împotriva unei încheieri prin care s-au dispus măsuri asigurătorii, or, hotărârea ce va fi pronunţată asupra acestora, în sensul menţinerii sau încetării respectivelor măsuri, nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale sau a celei civile promovată în cadrul procesului penal. Mai mult, chiar dacă măsurile asigurătorii au fost dispuse în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracţiune, existenţa, la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate asupra acţiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea respectivelor măsuri are efect doar în ceea ce priveşte modalitatea de recuperare a prejudiciului, nu şi cu referire la soluţia dată asupra laturii civile a cauzei. Totodată, s-a opinat că nu este întrunită nici condiţia ca instanţa supremă să nu fi statuat deja asupra chestiunii de drept printr-unul din mecanismele de unificare a practicii judiciare prevăzute de lege, apreciindu-se că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a primit deja o rezolvare de principiu prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022 (Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 66/2021), în ale cărei considerente s-a reţinut că „() în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele şi contribuţiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligaţiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situaţii expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, aşadar, consacrată normativ cu caracter general şi imperativ”. VI. Jurisprudenţa naţională cu privire la chestiunea de drept A. Jurisprudenţa şi punctele de vedere exprimate la nivelul curţilor de apel

Într-o orientare jurisprudenţială majoritară, se apreciază că termenul „pagubă” din cuprinsul art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, vizând instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, vizează atât prejudiciul efectiv (obligaţiile fiscale principale), cât şi obligaţiile fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi), având în vedere Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015 şi Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 66/2021.

Această orientare este reflectată în practica următoarelor instanţe: curţile de apel Braşov, Bucureşti, Craiova, Piteşti şi Târgu Mureş; tribunalele Argeş, Bacău, Bucureşti, Dolj, Bistriţa-Năsăud, Prahova şi Vaslui.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a apreciat că termenul „pagubă” din cuprinsul art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, vizând instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, cuprinde numai prejudiciul efectiv (baza de calcul), fără accesorii (dobânzi şi penalităţi). Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Tribunalului Sibiu. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate: a) Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, s-a stabilit că „În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală”; b) Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 66/2021, prin care s-a stabilit că „Dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul”. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 312 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 29 octombrie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, reiterând propria jurisprudenţă (Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016; Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017), Curtea Constituţională a reţinut că „măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, deci cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Aceasta este raţiunea pentru care organele judiciare au posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau ale inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii. () dacă, în urma administrării întregului probatoriu, se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate (paragraful 19)”.

Considerentele deciziei menţionate la paragraful 55 se regăsesc şi în alte hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţii de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 249 din Codul de procedură penală, şi anume: Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021; Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 4 septembrie 2020; Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 21 ianuarie 2020; Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 291 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 9 septembrie 2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, printre altele, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, reţinându-se că instanţa supremă „a avut în vedere, pe de o parte, strict infracţiunile reglementate de Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, () s-a referit la toate infracţiunile incriminate de acest act normativ. Astfel, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se aplică în toate cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, fără a putea afirma că aceasta este confuză, imprecisă şi imprevizibilă” (paragraful 34 din decizie). VIII. Dispoziţii legale incidente – Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare: ” Art. 19. – Obiectul şi exercitarea acţiunii civile (1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile. (. . .) (5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. (…) Art. 249. – Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (…) (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunur