ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3056/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 642

din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța admis excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtului Guvernul României și a

respins acțiunea față de acesta ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Totodată, instanța de fond a

admis acțiunea reclamantului P.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a anulat Ordinul nr. 445 din 23

aprilie 2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică de

conducere de Inspector Șef adjunct relații de muncă, a obligat

pârâtul la plata drepturilor bănești cuvenite conform art. 106 din

Legea nr. 188/1999, respectiv despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat funcționarul public pentru perioada încetării raportului

de muncă până la data reintegrării și a obligat pârâtul la

plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel instanța

de fond, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată prin care

se solicită anularea unui ordin emis de Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale, a respins acțiunea reclamantului în contradictoriu

cu Guvernul României, reținând în esență că excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul

României este întemeiată, acesta neputând fii obligat în raportul juridic

dedus judecății.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a

constatat că ordinul atacat este un act administrativ emis în aplicarea

O.U.G. nr. 37/2009, care, ulterior sesizării instanței de contencios

administrativ, a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009.

Având în vedere că, așa cum a

reținut Curtea Constituțională prin decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009,

viciul de

neconstituționalitate a unei ordonanțe simple sau ordonanțe de

urgență emise de Guvern

nu

poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanței

respective, instanța a considerat

că toate actele emise în

baza și în vederea aplicării O.U.G. nr. 37/2009 trebuie să

aibă aceeași soartă ca actul adoptat de Guvern într-un domeniu

în care nu avea competența materială de a interveni.

S-a

apreciat că actul este nelegal

atât timp cât O.U.G. nr. 37/2009 a

fost desființată în cadrul controlului de neconstituționalitate,

iar dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009 nu pot valida efectele juridice

produse prin aplicarea O.U.G. nr. 37/2009.

Împotriva acestei sentințe, în

termenul legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs s-a arătat

că Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009 a fost emis cu respectarea

prevederilor O.U.G. nr. 37/2007 coroborate cu cele ale Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarului public.

S-a motivat că O.U.G. nr. 37/2009 a

fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009, anterior declarării ca

neconstituțională, și că în temeiul acestui ultim act

normativ funcțiile publice prevăzute în anexa nr. 1 sunt și

rămân desființate, că deciziile Curții Constituționale

produc efecte pentru viitor, dispozițiile din legi sau ordonanțe

declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

S-a precizat că funcția

reclamantului a fost desființată, ca urmare a aplicării O.U.G. nr.

37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009.

Recurentul a arătat că

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a pus în executare,

prin Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009, prevederile unui act normativ,

respectiv O.U.G. nr. 37/2009.

Analizând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele

impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea

casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator

administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, prin Ordinul nr. 445 din 23

aprilie 2009 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției a dispus,

începând cu data de 25 mai 2009, încetarea raportului de serviciu al

intimatului reclamant P.T., prin eliberarea sa din funcția publică de

conducere.

Temeiul juridic al acestei măsuri

administrative l-a constituit O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice

locale, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu

modificările ulterioare, precum și H.G. nr. 11/2009 privind

organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei și

Protecției Sociale.

Înalta Curte apreciază că

pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de

drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte

considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate

și efectele acesteia.

Controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate

este un control de conformitate și conformare a legii sau

ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în

cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și

libertăților cetățenești.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Ca atare,

deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții

de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu

consecința înlăturării normei declarate neconstituționale

din sistemul normativ.

Cu alte

cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale

nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură

de control a constituționalității legilor și

ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

Pe acest

aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale

nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești

trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor

constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile

neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau

abrogarea acestora.

Plenul

Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din

Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a

exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a

O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care

constituie conținutul normativ al legii.

Prin decizia

nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a

declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009,

iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ

aprobat prin această lege.

De asemenea,

prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța

constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G.

nr. 105/2009.

În

considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea

Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea

de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de

numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze

care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator

și a naturii juridice a contractului de management.

În plus,

instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea

O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din

Constituție, precum și statutul juridic al funcției publice de

conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit

într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9

alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce

acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate

prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza

acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități

publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei

operațiuni administrative.

Același

text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor

formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a

declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei

excepții într-o altă cauză.

Din analiza

acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul

a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de

neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză,

efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze

similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate

neconstituționale.

În speța

de față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de

eliberare din funcție, temeiul juridic fiind art. 1, art. 9 și art. 15

din Legea nr. 554/2004.

După cum

s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază

aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată

neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în

temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele

acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra

celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Înalta Curte

arată că actul și măsura adoptată în baza acestei

ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței,

motiv pentru care în mod corect au fost anulate de instanța de fond.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță nu

există motive de ordine publică care să poată fi

reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 2000 lei către

intimatul P.T., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva

sentinței nr. 642 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de

2.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului P.T.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.