ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 78/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 78/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului penal de față:

Prin sentința penală 246 din 12 mai 2011

a Tribunalului Arad, în baza art. 522

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., a fost respinsă cererea de rejudecare, formulată de condamnatul N.G.T.,

aflat în executarea pedepsei, deținut în Penitenciarul Arad, împotriva

sentinței penale nr. 146 din 19 iulie 2001 pronunțată în dosarul nr. 256/1999

al Tribunalului Arad, menținând dispozițiile acesteia.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

condamnatul a fost obligat să plătească statului suma de 350 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotăra astfel, prima instanță

a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 02

februarie 2011, condamnatul N.G.T. a solicitat instanței rejudecarea dosarului nr.

256/1999 al Tribunalului Arad, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 146

din 19 iulie 2001. În motivare, N.G.T. a arătat că, solicită rejudecarea

cauzei, în calitate de persoană condamnată în dosarul nr. 256/1999 al

Tribunalului Arad, în lipsă, și fără a avea cunoștință de proces, deoarece a

fost extrădat pentru executarea pedepsei de 15 ani închisoare, aplicată prin

sentința penală nr. 146 din 19 iulie 2001 pronunțată în acest dosar, susținând

că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a primit această

pedeapsă.

În vederea soluționării cauzei, au

fost atașate: dosarul nr. 256/1999 al Tribunalului Arad, la care se află anexă

dosarul de urmărire penală nr. 68/P/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Arad și dosarele din căile de atac: nr. 5585/2001 al Curții de Apel Timișoara

și nr. 4357/2001 al Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Analizând cererea condamnatului N.G.T.,

precum și actele și lucrările dosarelor atașate, instanța a reținut, în fapt,

că prin sentința penală nr. 146 din 16 iulie 2001, pronunțată de Tribunalul

Arad, în dosar nr. 256/1999, în baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

13 C. pen., a fost condamnat inculpatul:

N.G.T., la:

- 15 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de omor și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b), pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 174 alin. (1) cu

aplicarea art. 13 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului:

T.R., la:

- 12 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de omor și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b), C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

Pe perioada și în condițiile art. 71 C.

pen., s-au interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen.,

raportat la art. 998 și următorul C. civ., s-a admis acțiunea civilă exercitată

de partea vătămată T.P. și au fost obligați inculpații, în solidar, să-i

plătească acestuia suma de 14.000.000 lei (ROL), cu titlu de daune materiale și

20.000.000 lei (ROL), cu titlu de daune morale.

În baza art. 191 și următorul C. proc.

pen., a obligat pe fiecare inculpat, să plătească statului câte 2.000.000 lei

(ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare.

S-a dispus plata din fondul

Ministerului Justiției a sumei de 200.000 lei (ROI) către Baroul Arad,

reprezentând onorariu avocat din oficiu. Pentru a hotărî astfel, s-au reținut

următoarele:

Victima T.P., împreună cu martorii

audiați în cauză, care i-au fost consăteni, după o prealabilă înțelegere, au

plecat din localitatea Borșa-Maramureș, intenționând să ajungă în Italia pentru

a munci.

Pentru că nu au avut viză pentru Italia,

la 25 ianuarie 1996, au fost reținuți de autoritățile maghiare la punctul de

frontieră dintre Ungaria și Slovenia după care au fost depuși într-un lagăr din

localitatea maghiară Naghkanizsa.

În lagăr au întâlnit, pe lângă alți

cetățeni străini, și pe inculpații N.G.T. și T.R. cu care, de altfel, s-au

împrietenit.

În dimineața zilei de 29 ianuarie

1996, victima, martorii, inculpații, dar și alți cetățeni români au fost

transportați cu un autocar de către autoritățile maghiare, la punctul de

frontieră Nădlac și predați autorităților române. De aici, victima, martorii și

inculpații, pe cont propriu și cu mijloace de transport de ocazie au venit în

Arad, victima și consătenii săi intenționând inițial să se reîntâlnească acasă,

iar inculpații să părăsească totuși țara, dar prin alte puncte de frontieră.

În Arad, în zona gării, toți au

consumat băuturi alcoolice și au mâncat, dar, la un moment dat, victima s-a

hotărât ca, împreună cu inculpații să plece în străinătate, astfel că i-a

abandonat pe concetățenii săi, și împreună cu inculpații, fiind în stare de

ebrietate și având asupra lor o sticlă de votcă, au plecat în oraș,

intenționând să găsească un loc de cazare, până a doua zi.

Necunoscând bine orașul, au ajuns în

zona lacului, situat în apropierea Casei de Cultură a Sindicatelor și au intrat

în parc unde au continuat să consume alcool. Pe fondul consumului de alcool și

al stării de ebrietate, între victimă și inculpați, s-a ivit o ceartă care a

culminat cu bătaia, inculpații și victima lovindu-se reciproc. Inculpații i-au

aplicat victimei mai multe lovituri în zona capului, peste față și în abdomen,

aceasta căzând la pământ în stare de inconștiență, fiind abandonată în zăpadă.

La scurt timp, victima a decedat.

Pentru a nu fi descoperiți, inculpații

au părăsit de îndată Aradul, cu un taxi până la Deva, apoi cu trenul la

București respectiv Tulcea.

Din conținutul actelor medicale

efectuate cu ocazia autopsierii cadavrului a rezultat că moartea a fost

violentă și s-a datorat asfixierii mecanice prin sânge aspirat cu cauza

concuratoare a unui traumatism cranio - cerebral și facial, cu evoluție în

condițiile unei intoxicații acute etilice și hipotermie.

Leziunile traumatice au putut fi

produse prin loviri multiple și repetate cu și de corpuri dure, între leziuni

și mecanismul tanato-generator existând legătură de cauzalitate. Fenomenul de

hipotermie s-a instalat ca urmare a abandonării victimei pe stratul de zăpadă.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal au declarat apel partea civilă T.P. și inculpatul T.R.

Apelurile au fost respinse, ca

nefondate, de către Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 362/ A

din 06 septembrie 2001, pronunțată în dosarul nr. 5585/P/2001, care a apreciat

că tribunalul, în baza probelor legal administrate, a reținut corect starea de

fapt, încadrarea juridică, vinovăția inculpatului T.R. și a făcut o justă

individualizare a pedepsei.

Împotriva deciziei instanței de apel,

a declarat recurs inculpatul T.R.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul

Arad a fost menținută și prin decizia penală nr. 3278 din 26 iunie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4357/2001.

În ceea ce privește solicitarea

inculpatului N.G.T. de rejudecare a cauzei, în calitate de persoană condamnată,

tribunalul a reținut următoarele:

Cercetarea judecătorească, în dosarul nr.

256/1999 al Tribunalului Arad, s-a desfășurat începând cu data de 06 ianuarie 1999,

pe parcursul a mai multor termene de judecată (circa 40), procedura, față de

inculpatul N.G.T., fiind îndeplinită prin afișare. Au fost emise mai multe

mandate de aducere, iar în procesele verbale de căutare, încheiate de organele

de poliție din municipiul Tulcea, la locul de domiciliu al inculpatului, exista

mențiunea că N.G.T. este dat în U.G., prin dispoziția I.G.P.R. nr. S/90684 din 01

februarie 1996 și U.I., prin telegrama B.N.I. Nr. 13464/JGV din 31 iulie 2002.

La dosar, pe o singură dovadă de îndeplinire a procedurii de citare, există

semnătura de primire a mamei inculpatului, doamna N.F.

Urmărirea penală s-a desfășurat în dosarul

nr. 68/P/1996, iar rechizitoriul a fost dat la 16 decembrie 1998.

Prin ordonanța din 14 februarie 1996,

s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, arestarea preventivă

a inculpatului N.G.T., emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 48. Din

adresa nr. 74434 din 07 martie 1996 a I.P.J. Arad – S.P.C., rezultă că mandatul

nu a putut fi executat, iar inculpatul a fost dat în urmărire generală. La

dosar, nu există dovada privind prezentarea materialului de urmărire penală.

În fața instanței de judecată,

inculpatul N.G.T. a fost reprezentat de un apărător desemnat din oficiu.

Pentru executarea pedepsei astfel

stabilite, s-a emis mandatul de executare nr. 194/2001, la data de 08 august 2001,

mandat care nu a putut fi pus în executare deoarece inculpatul nu a fost găsit.

La data de 05 martie 2009 a fost emis

mandatul european de arestare nr. 1/2009, iar în baza acestui mandat,

condamnatul N.G.T. a fost extrădat de autoritățile belgiene, pentru executarea

acestei pedepse.

Având în vedere că inculpatul N.G.T. a

fost condamnat în lipsă, prin sentința penală nr. 146 din 19 iulie 2001,

pronunțată în dosarul nr. 256/1999 al Tribunalului Arad și apoi extrădat pentru

executarea pedepsei stabilite prin această sentință, tribunalul a constatat că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522

1

C. proc. pen. și,

în consecință, s-a dispus rejudecarea cauzei, privind infracțiunea de omor,

prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În rejudecare, raportat la declarația

inculpatului și probatoriul administrat în primul ciclu de judecată, probatoriu

care de altfel nici nu a fost contestat de către inculpatul N.G.T., coroborat

cu declarația dată de acesta în fața instanței, Tribunalul a constatat că

faptele inculpaților de a lovi în mod repetat și cu intensitate victima, cu și

de corpuri dure, urmată de abandonarea acesteia în zăpadă, cu consecința morții

victimei, survenită ca urmare a asfixierii mecanice prin sânge aspirat, cu

cauza concurentă a unui traumatism cranio-cerebral și facial și a hipotermiei,

constituie infracțiune de omor, săvârșită cu intenție indirectă, prevăzută și

pedepsită de art. 174 C. pen.

Este adevărat că inculpatul N.G.T. a

afirmat că agresiunile asupra victimei au fost efectuate doar de T.R., însă nu

a putut indica nici un mijloc de probă prin care să-și susțină afirmațiile.

Instanța de fond a reținut că a

încercat să-și demonstreze nevinovăția solicitând reaudierea coautorului T.R.,

însă nu a putut furniza elemente suficiente din care să rezulte unde s-ar afla

acesta acum, astfel că citarea acestuia s-a considerat a fi imposibilă.

S-a apreciat, totuși, că declarația

lui T.R. aflată la dosar, confirmă starea de fapt reținută cu ocazia

condamnării și, în lipsa altor elemente, din care să rezulte îndoieli cu

privire la veridicitatea acesteia, instanța a apreciat inutilă re administrare

a acestei probe.

Față de considerentele arătate și

starea de fapt reținută, instanța a constatat că hotărârea pronunțată, în

primul ciclu procesual, materializată în sentința penală nr. 146 din 19 iulie 2001

a Tribunalului Arad, este legală și temeinică, starea de fapt reținută fiind

apreciată conformă cu realitatea, iar încadrările juridice și pedepsele

aplicate corecte.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

apel condamnatul N.G.T., iar prin decizia penală 146 din 26 septembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost respins, ca nefundat, apelul

promovat de acesta, considerându-se, în esență, că vinovăția celor doi

coautori, ca și împrejurarea că ei au comis actele de agresiune fizică în urma

cărora victima a decedat, au fost dovedite dincolo de orice îndoială

rezonabilă.

Sub aceste aspecte, s-a arătat că

declarația coautorului T.R. se coroborează cu cea dată de martorii B.G., G.P.,

D.D. (dosar urmărire penală; cei trei martori îi cunoșteau pe făptuitori

dintr-o deplasare comună în străinătate, au fost însoțitorii victimei în seara

incidentului, au văzut-o pe victimă plecând cu inculpații și au găsit-o

decedată în aceeași seară), T.A. (taximetristul care i-a transportat pe cei doi

făptuitori și căruia aceștia i-au spus că „i-au tras câteva bucăți” unei

persoane), cu procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto

anexă, raportul medico-legal, raportul lucrătorului de poliție care s-a

deplasat la fața locului după sesizarea privind găsirea cadavrului de către

martorii B., G. și D.

Și încadrarea juridică dată faptei s-a

apreciat ca fiind corespunzătoare, rezultatul letal al acțiunii celor doi

făptuitori fiind în legătură de cauzalitate directă cu actele de agresiune

exercitate, aceștia prevăzând și acceptând posibilitatea ca victima să decedeze

ca urmare a abandonării, pe timp de noapte, în zăpadă și în starea de

inconștiență în care au adus-o.

În privința sancțiunilor, s-a observat

că pedeapsa principală a fost aplicată în cuantum egal cu media dintre minimul

și maximul special prevăzute de lege (15 ani închisoare, pedeapsa prevăzută de

lege fiind închisoarea de la 10 la 20 ani), proporțională cu gravitatea faptei

și a făptuitorului.

Referitor la modalitatea de

individualizare a executării pedepsei închisorii, Curtea a constatat că prima

instant, în mod corect, a dispus ca pedeapsa de 15 ani închisoare să fie

executată în regim privativ de libertate, întrucât cuantumul pedepsei nu

permite alt mod de executare decât cel corespunzător naturii sale, respectiv în

detenție.

Instanța de apel a considerat că și

acțiunea civilă a fost corect soluționată, fiind întrunite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale a condamnatului iar pretențiile părții civile

fondate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, condamnatul N.G.T. solicitând, în principal,

trimiterea cauzei instanței de fond pentru reaprecierea probelor și completarea

acestora, iar în subsidiar, în temeiul art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., să se redozeze pedeapsa în sensul reducerii ei ținând cont de circumstanțele

reale și personale. De asemenea, a invocat că pretențiile civile acordate de

instanță părții civile sunt foarte mari.

Examinând cauza din prisma motivelor

de recurs invocate, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul întemeiat.

Ținând cont de critici le formulate de

recurentul condamnat, Înalta Curte le consideră prioritare pe cele care se

circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării când hotărârea

este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii

În conformitate cu art. 6 alin. (2) C.

proc. pen., organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina

exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să

administreze probele necesare în apărare.

Astfel cum a statuat C.E.D.O., prin

jurisprudența sa, inculpatul trebuie să aibă posibilitatea să conteste

mărturiile care îl incriminează și să poată să-l interogheze pe autorul lor în

momentul depunerii sau la un moment ulterior. In procesul penal, elementele de

probă trebuie produse în mod normal în fața acuzatului, în ședință publică, în

vederea unei dezbateri contradictorii.

Principiul contradictorialității, în

special administrarea probelor, se circumscrie noțiunii de proces echitabil

prevăzut de art. 6 din C.A.D.O.L.F.

Din coroborarea dispozițiilor legale

mai sus precizate cu prevederile art. 522

1

alin. (2) raportat la art.

405 C. proc. pen. și art. 371 alin. (2) C. proc. pen. (referitor la efectul

devolutiv sub toate aspectele de fapt și de drept al apelului), Înalta Curte

reține că instanța de apel și prima instanță de fond trebuiau să dea

posibilitatea

condamnatului, să-și realizeze

apărarea în funcție de probele care l-au

incriminate, în condiții de

contradictorialitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte

constată că, prin încheierea din

3 martie

2011, Tribunalul Arad a apreciat că cererea privind audierea, în calitate de

martor,

a numitului T.R. (coautor), este utilă, concludentă și

pertinentă, cu motivarea că acesta a fost singura persoană care, în mod

direct, a indicat participarea condamnatului la comiterea infracțiunii.

Ulterior, la termenul din 12 mai 2011,

instanța de fond a revenit, respingând cererea privind audierea acestei

persoane arătând că a fost prezentă la judecarea cauzei și a făcut declarații

referitoare la fapte, iar condamnatul N.G.T. nu i-a putut indica adresa.

Din actele dosarului, Înalta Curte

reține însă că, la termenul de judecată

din

12 mai 2011, prin apărător ales, inculpatul a comunicat instanței adresa

penitenciarului

din Spania, în care a susținut că se găsește persoana solicitată a fi audiată

ca martor.

Mai mult, se

constată că instanța de fond a efectuat verificări în ceea ce

privește domiciliul acestei persoane,

în România, iar prin adresa nr. 2332 din 19 aprilie 2001, emisă de Consiliu

Județean Tulcea – D.P.

C.J.E.P. Tulcea, a

fost precizat un nou

domiciliu al numitului T.R., altul decât cel ce

rezulta din actele dosarului.

Astfel, dacă se cunoștea, din

lucrările dosarului, că T.R. are domiciliul în Tulcea, str. Ion Luca Caragiale,

cu prilejul judecării cauzei în temeiul art.

522

1

C. proc. pen., s-a comunicat că acesta

figurează cu

domiciliul în Tulcea, str. Mircea Vodă.

La acest din urmă

domiciliul, martorul nu a fost citat pentru a se cunoaște

cu exactitate

dacă se află în țară sau nu, și pentru a se lua în funcție de situație,

măsurile necesare în vederea audierii

acestuia.

Înalta Curte

precizează că, în conformitate cu dispozițiile art. 329 C. proc. pen., instanța

poate dispune ca o probă să nu mai fie administrată, numai dacă apare

inutilă ca urmare a cercetării

judecătorești efectuate, situație care nu se regăsește în speță, atâta timp

cât, după ce s-a încuviințat audierea martorului T.R., nu a fost administrată

nici o altă probă.

Nici instanța de

apel nu a făcut demersuri în vederea audierii martorului

T.R., și nici nu s-a pronunțat asupra

utilității, concludentei și

pertinenței

audierii celorlalți martori propuși prin actul de sesizare a instanței.

În funcție de soluția care se va

pronunța, urmează a se tine seama și de

celelalte

critici invocate de condamnat pe calea prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 385

15

alin. (

I)

pct.

2 lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 407 combinat cu art. 522

1

C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de condamnatul N.G.T.

împotriva deciziei penale nr. 146/ A din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală.

Va casa decizia penală atacată și

sentința penală nr. 246 din 12 mai 2011 a Tribunalului Arad și va trimite cauza

spre rejudecare Tribunalului Arad.

Vor fi menținute actele efectuate în

cauză până la data de 28 aprilie 2011.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., onorariul avocatului pentru apărarea din oficiu a recurentului condamnat,

în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

condamnatul N.G.T. împotriva deciziei penale nr. 146/ A din 26 septembrie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Casează decizia penală atacată și

sentința penală nr. 246 din 12 mai 2011 a Tribunalului Arad.

Trimite cauza spre rejudecare

Tribunalului Arad.

Menține actele efectuate în cauză până

la data de 28 aprilie 2011.

Onorariul de avocat pentru apărarea

din oficiu a recurentului inculpat, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17

ianuarie 2012.