ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1205/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 351 din 11 septembrie 2012, pronunțată în Dosar nr. 715/108/2011*, Tribunalul Arad a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul N.G.T. și a anulat Sentința penală nr. 146 din 19 iulie 2001, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 256/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 362/A din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, doar în latura penală privind pe condamnatul N.G.T.

În baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 65 C. pen., a condamnat pe inculpatul N.G.T., fără antecedente penale, deținut în Penitenciarul Arad, la:

- 10 (zece) ani închisoare pentru omor și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepție dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani.

Pe durata și în condițiile art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

A dedus din pedeapsă durata pedepsei executată din 30 decembrie 2010 la zi.

A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001 a Tribunalului Arad, concomitent cu emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință penală, prima instanță a constatat că prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 8 martie 2012, condamnatul N.G.T. a solicitat rejudecarea cauzei, cu motivarea că prin Sentința penală nr. 146 din 19 iulie 2001, a Tribunalului Arad, a fost judecat și condamnat în lipsă, la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru comiterea unei infracțiuni de omor, prevăzută de art. 174 C. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că prin sentința penală mai sus arătată, inculpatul N.G.T. a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare, reținându-se că, împreună cu coinculpatul T.R., în data de 29 ianuarie 1996, au aplicat mai multe lovituri victimei T.P., în urma loviturilor primite acesta decedând.

Prin sentință s-a reținut că, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, în parcul din Arad, situat în apropierea gării CFR, inculpații au aplicat fiecare, lovituri victimei, atât în zona capului cât și în abdomen, după care au abandonat victima rămasă în stare de inconștiență, victima decedând la scurt timp după primirea loviturilor. S-a mai reținut că inculpații au părăsit localitatea Arad și că, pe parcursul derulării procesului penal, inculpatul N. nu a fost localizat, întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale și cercetării judecătorești.

Prin sentința mai sus arătată, inculpatului T.R. i s-a aplicat o pedeapsă de 12 ani închisoare, sentința fiind atacată cu apel de către acest inculpat și de către partea civilă T.P., față de inculpatul N.G.T., sentința rămânând definitivă prin neapelare.

În vederea executării pedepsei aplicate inculpatului N.G.T., a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001, mandat ce nu a putut fi pus în executare, iar la data de 5 martie 2009, a fost emis pe numele inculpatului mandatul european de arestare nr. 1/2009, mandat în baza căruia inculpatul a fost reținut în Belgia și predat autorităților române pentru executarea pedepsei, la data de 31 decembrie 2010.

Întrucât inculpatul N.G.T. a fost condamnat în lipsă, prin Sentința penală nr. 146/2001 a Tribunalului Arad și apoi extrădat pentru executarea pedepsei aplicată prin această sentință, după formularea cererii de rejudecare după extrădare, prin încheierea de ședință din 3 martie 2011, instanța a constatat îndeplinite condițiile art. 522

1

C. proc. pen. și a dispus rejudecarea cauzei, privind pe acest inculpat, pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., iar prin Sentința penală nr. 246 din 12 mai 2011, Tribunalul Arad decizând respingerea cererii de rejudecare formulată de condamnatul N.G.R., menținându-se în integralitate dispozițiile sentinței a cărei rejudecare s-a solicitat.

În apel, prin Decizia penală nr. 146 din 26 septembrie 2011, instanța de control judiciar a respins ca nefondat apelul condamnatului N.G.T., iar în recurs, prin Decizia nr. 78 din 17 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea sentinței și a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad, instanța de rejudecare fiind îndrumată să facă demersurile necesare pentru audierea în calitate de martor, a coinculpatului T.R. și pentru a se pronunța cu privire la utilitatea, concludenta și pertinența cererii privind audierea celorlalți martori propuși prin actul de sesizare a instanței.

În rejudecare, instanța de fond a dispus respingerea cererii privind audierea martorilor propuși prin actul de sesizare a instanței, cu aprecierea că audierea acestora nu este utilă, concludentă și pertinentă, în condițiile în care martorii propuși prin rechizitoriu nu au asistat la derularea incidentului ce a dus la decesul victimei, martorii cunoscând doar împrejurări anterioare, respectiv faptul că victima a plecat împreună cu coinculpații de la locul în care aceștia au consumat băuturi alcoolice, îndreptându-se împreună spre parcul din Arad unde avea să aibă loc incidentul soldat cu decesul victimei.

Conformându-se dispozițiilor din decizia de casare, prin comisie rogatorie, a fost audiat, în calitate de martor, coinculpatul T.R., aflat în Spania, în executarea unei pedepse, în Penitenciarul din Algeciras, din declarația luată acestuia în comisie rogatorie, instanța reținând realitatea celor reținute, atât prin actul de sesizare a instanței, cât și prin sentința a cărei rejudecare este solicitată, respectiv faptul că atât inculpatul N.G.T. cât și condamnatul T.R. au aplicat lovituri victimei, în parcul din Arad și că, după aplicarea loviturilor, cei doi au părăsit pe victimă, lăsând-o în stare de inconștiență.

Coroborând ansamblul probatoriului administrat cu ocazia primei judecăți, precum și proba administrată în rejudecare, după extrădare, instanța a reținut că în mod corect a fost reținută vinovăția inculpatului N.G.T., loviturile aplicate de acesta, alături de martorul T.R., provocând victimei leziuni ce au condus la decesul acesteia, fapta inculpatului N.G.T. întrunind, astfel, elementele constitutive ale infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat însă, că cererea formulată de către condamnatul N.G.T. este întemeiată, sub aspectul individualizării pedepsei ce a fost aplicată, astfel că tribunalul, în baza art. 522

1

C. proc. pen., raportat la art. 406 alin. (1) C. proc. pen., a admis cererea de rejudecare și a dispus anularea Sentinței penale nr. 146 din 19 iulie 2001, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 256/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 362/A din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, doar în latura penală privind pe condamnatul N.G.T.

Procedând la reindividualizarea pedepsei, instanța de rejudecare a avut în vedere pericolul social concret al faptei comise, modalitatea de săvârșire a acesteia, precum și faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale. De asemenea, s-a avut în vedere că de la data comiterii acestei infracțiuni, respectiv din anul 1996, inculpatul N. nu a mai încălcat vreo normă de drept penal, nesuferind nici o altă condamnare, aceste împrejurări fiind de natură a convinge instanța că aplicarea unei pedepse la minimul special, respectiv 10 ani închisoare, este suficientă pentru a se realiza prevenția specială și generală și pentru a se atinge scopul pedepsei, în cuantumul arătat pedeapsa fiind aptă în realizarea scopului preventiv-educativ; s-a apreciat, totodată, că pedeapsa de 10 ani aplicată inculpatului, este corespunzătoare și pentru satisfacția ce trebuie acordată părții vătămate, în aceleași condiții în care, datorită timpului scurs de la comiterea infracțiunii, și suferințele de ordin moral ale părții vătămate au, foarte probabil, o intensitate mai mică.

Aplicând o pedeapsă la minimul special, instanța a apreciat, în contradictoriu cu susținerile apărării, că nu se impune reținerea de circumstanțe atenuante, în favoarea inculpatului, împrejurările solicitate a fi reținute drept circumstanțe atenuante, respectiv timpul scurs de la data comiterii faptei și faptul că acesta se află la prima încălcare a legii penale, fiind avute în vedere de către instanță la individualizarea pedepsei, așa cum s-a arătat mai sus.

Totodată, făcând aplicarea art. 65 C. pen., instanța a aplicat inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepție dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani.

Ca o consecință a condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, pe durata și în condițiile art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsă durata pedepsei executată din 30 decembrie 2010 la zi.

De asemenea, a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001 a Tribunalului Arad, concomitent cu emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și condamnatul.

În motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a criticat sentința penală pentru netemeinicie arătând că nu se impunea reindividualizarea pedepsei deoarece instanța a ignorat circumstanțele reale concrete în care a fost săvârșită fapta, respectiv uciderea unei persoane prin lovirea repetată în mai multe zone ale corpului, de către doi agresori, pe timp de noapte și în loc public, urmată de lăsarea victimei în stare de inconștiență în zăpadă, inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală și de la judecată, plecând ilegal din țară în ianuarie 1996.

S-a mai arătat că în primul ciclu procesual al cererii de rejudecare, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, arătând că doar numitul T.R. a lovit victima și că el a încercat să ajute victima.

Totodată, s-a apreciat că instanța a ignorat faptul că inculpatul a curmat viața unei persoane tinere, de 23 de ani, iar trecerea timpului nu este în măsură să atenueze suferințele morale ale părintelui victimei, care nu a primit nici o compensație din partea inculpaților.

În motivele de apel formulate, persoana condamnată a solicitat admiterea cererii de a fi judecat în baza prevederilor art. 320

1

C. proc. pen. și reținerea în favoarea sa a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecința diminuării pedepsei aplicate sub minimul special de 10 ani închisoare, sau admițându-se cererea de aplicare a art. 320

1

C. proc. pen., sub noul minim legal și judiciar rezultat, 6 ani și 8 luni închisoare.

A arătat că la momentul procedural când a solicitat să i se aplice art. 320

1

C. proc. pen., era în termen, prima declarație a sa fiind dată înainte de admiterea în principiu a cererii de rejudecare, respectiv la data de 3 martie 2011, fără să i se aducă la cunoștință dreptul său de a fi judecat în baza art. 320

1

C. proc. pen., și implicit înainte de a se declanșa procedura de rejudecare, care presupune ca prim act procedural citirea actului de sesizare a instanței, și prin urmare această cerere trebuia admisă.

A mai susținut că rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei, și prin urmare, chiar dacă probatoriul administrat cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate prin prisma motivelor de apel precum și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a constatat că aceasta este temeinică și legală sub aspectul modului de individualizare a pedepsei și respingerii cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate, apreciind că în mod corect prima instanță a respins cerere de judecare în baza procedurii simplificate având în vedere că persoana condamnată a fost audiată în primul ciclu procesual la data de 03 martie 2011 și a învederat instanței că nu recunoaște săvârșirea faptei.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că pentru a fi aplicabile prevederile art. 320

1

C. proc. pen., este necesar ca recunoașterea completă și cererea de judecarea a cauzei în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală să aibă loc înainte de începerea cercetării judecătorești, ori în cauza de față, după admiterea în principiu a cererii de rejudecare s-a trecut la efectuarea cercetării judecătorești, administrarea unei probe fiind și motivul de casare reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare

Potrivit prevederilor art. 522

1

alin. (2) C. proc. pen., în procedura de rejudecare a cauzei după extrădare, dispozițiile art. 405 - 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Din interpretarea dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziții care se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existența unei faze de admitere în principiu și în cazul acestei proceduri.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că în faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanța este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata inițială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezența acestuia.

Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanța fixează și limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului și examinând probele propuse de condamnat. În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanța constată că acesta nu are nicio influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, va respinge cererea de rejudecare și va menține hotărârile pronunțate, această soluție rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen. Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunțată în primă judecată este netemeinică și nelegală, instanța, rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunțate în prima judecată și pronunță o nouă hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 345 - 353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluțiilor, va putea dispune oricare dintre soluțiile prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din același cod. Aceste dispoziții, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, abilitează instanța să procedeze și la analizarea temeiniciei modului de individualizare a pedepsei.

În acesta sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 569/2009: "în lipsa unei dispoziții contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual".

Față de aceste considerente, susținerea procurorului, prin motivele de recurs, în sensul că o nouă individualizare a executării pedepsei este nelegală, aducând atingere autorității de lucru judecat, a fost apreciată ca neîntemeiată.

În ce privește cuantumul pedepsei principale și modalitatea de executare, instanța de apel a apreciat că prin sentința penală apelată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei.

Potrivit dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Instanța de apel a reținut că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise. Infracțiunea de omor aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv viața persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și protecție a statului. Instanța de apel a apreciat că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracțiunea prev. de art. 174 C. pen. este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte penale.

În ce privește pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, instanța a constatat că acestuia i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 lit. a) și b), cu excepția dreptului de a alege C. pen. Prin hotărârea pronunțată în cauza Hirst contra Marii Britanii din 06 octombrie 2005, Curtea Europeană a drepturilor Omului a decis că interzicerea generală și nediferențiată a dreptului de vot al deținuților, dacă este aplicabilă de drept tuturor deținuților condamnați ce se află în executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei principale și independent de natura sau gravitatea infracțiunii pe care au comis-o și de situația lor personală, este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Obligativitatea aplicării cauzei menționate de către autoritatea judecătorească română rezidă din aceea că prin Legea nr. 30/1994 a fost ratificată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în plus, prin art. 20 alin. (2) din Constituție se prevede că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În același sens, au fost reținute și dispozițiile Deciziei nr. LXXIV/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că în raport cu infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, natura acesteia și ceea ce denotă ea despre personalitatea inculpatului, în mod corect prima instanță a interzis numai exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a - de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și lit. b) C. pen. ca pedepse accesorii.

În ceea ce privește reținerea prevederilor art. 74 lit. a) C. pen., constând în conduita bună înainte de săvârșirea faptei, instanța de apel a apreciat că această circumstanță atenuantă nu poate fi reținută deoarece lipsa antecedentelor penale și comportamentul înainte de săvârșirea faptei poate constitui circumstanță atenuantă doar dacă este de natură să releve un pericol social mai redus al faptei de natură să justifice reducerea sancțiunii ori inculpatul s-a sustras urmăririi penale și judecății, prezenta cerere de rejudecare având loc tocmai datorită acestei împrejurări.

Referitor la reținerea în beneficiul inculpatului a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen, datorită împrejurării că inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, instanța de recurs a apreciat că nu se impune reținerea acesteia deoarece atitudinea de recunoaștere a faptei nu a avut un rol hotărâtor asupra descoperirii faptei săvârșite.

Așa fiind, apreciind că, în urma admiterii cererii de rejudecare, prima instanță a reținut în mod corect aceeași stare de fapt și, în raport de împrejurările cauzei, de timpul scurs de la săvârșirea faptei, de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, comportament ulterior săvârșirii faptei, a făcut o corectă individualizare a pedepsei principale, precum și a pedepselor accesorii și complementare, instanța de apel a respins ca nefondate apelurile formulate în cauză de inculpat și procuror.

Împotriva Deciziei penale nr. 27/A din din 6 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în termenul legal a declarat recurs condamnatul N.G.T.

În susținerea recursului, recurentul condamnat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. arătând în esență că instanța în mod greșit a respins cererea de judecare în baza procedurii simplificate prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen. și că, la individualizarea pedepsei, ar fi trebuit să fie reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecința diminuării pedepsei aplicate inculpatului sub minimul special prevăzut de lege.

Față de motivele de recurs invocate de inculpat și circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385

9

punctul 14 C. proc. pen. precum și din oficiu prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond și instanța de prim control judiciar au respins solicitarea condamnatului N.G.T. cu motivarea că aceasta nu a fost făcută în termenul legal.

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii vinovăției reprezintă o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăție și poate fi aplicată doar în cazul în care inculpatul, până la începerea cercetării judecătorești, declară în fața instanței personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Procedura rejudecării în caz de extrădare urmează procedura prevăzută de art. 404 - 408 C. proc. pen. care reglementează revizuirea.

Astfel, ulterior admiterii în principiu a cererii de rejudecare, judecata se va desfășura conform dispozițiilor Codului de procedură penală ce reglementează judecata în prima instanță.

În raport de dispozițiile art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca la termenul din data de 03 martie 2011 condamnatul a învederat instanței că nu recunoaște săvârșirea faptei, declarația acestuia fiind consemnată în scris în declarația de inculpat.

Față de această împrejurare, instanța de fond a procedat la începerea cercetării judecătorești conform procedurii de drept comun având în vedere declarațiile persoanei condamnate.

În fața instanței de fond, în rejudecare după casare inculpatul N.G.T. a înțeles să invoce prevederile art. 320

1

C. proc. pen. solicitând să îi fie aplicată procedura simplificată. În decizia prin care a fost trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul Arad această instanță a fost îndrumată să audieze în calitate de martor coinculpatul T.R. și să se pronunțe cu privire la utilitatea, concludența și pertinența cererii de audiere a celorlalți martori propuși prin actul de sesizare a instanței. Astfel, motivul casării a fost acela al completării cercetării judecătorești prin administrarea nemijlocită a unor probe de către instanța de judecată.

În aceste condiții, etapa procesuală de la care a fost reluată judecata a fost aceea a cercetării judecătorești, etapă în care inculpatul nu mai putea solicita judecarea sa în baza procedurii simplificate. Față de cele constatate, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost respinsă cererea persoanei condamnate aceasta fiind introdusă tardiv, după expirarea termenului stabilit de art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 74 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză și pe cale de consecință nu pot fi reținute.

Circumstanțele atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea instanței care, deși nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului și care permit judecătorului să aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Individualizarea pedepselor trebuie să respecte principiul proporționalității pedepsei cu natura și gradul de pericol social al faptei săvârșite, avându-se în vedere drepturile și libertățile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracțiunii.

Conform art. 72 alin. (1) C. pen., "La stabilirea și aplicare a pedepsei se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixat în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală."

Art. 74 C. pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza pendinte, pot dobândi prin aprecierea instanței valențe atenuante. Recunoașterea unor date și împrejurări ale realității ca circumstanțe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanțele avute în vedere de instanță reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită în concret, satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

Față de critica formulată de recurentul condamnat referitor la faptul că instanța de prim control judiciar, în mod nejustificat nu a reținut circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 74 alin. (2) C. pen. cu referire la conduita bună a recurentului condamnat anterior comiterii faptei și durata lungă de timp scursă de la data săvârșirii faptei, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond și instanța de prim control judiciar au realizat o analiză de ansamblu a activității infracționale și, raportat la aceasta, au apreciat asupra oportunității reținerii bunei conduite a infractorului anterioară săvârșirii faptei, ca circumstanță atenuantă.

Lipsa antecedentelor penale reprezintă o stare de normalitate, inculpatul înțelegând să aibă un comportament social integrat care caracterizează o societate bazată pe respectarea principiilor statului de drept.

Trecerea timpului poate determina o diminuare a impactului social al faptei săvârșite de recurentul condamnat dar nu poate căpăta valențele unei circumstanțe atenuante având în vedere faptul că, în raport de infracțiunea reținută și modalitatea de săvârșire a acesteia, împrejurarea că de la data la care s-au petrecut evenimentele și până în prezent s-au scurs 17 ani nu diminuează pericolul concret al faptei sau consecințele acesteia.

Spre deosebire de circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 73 C. pen., împrejurările enunțate cu titlu de exemplu de art. 74 C. pen., reprezintă o facultate din partea instanței care poate sau nu să le aprecieze ca și circumstanțe atenuante și astfel să le dea eficiență în contextul art. 76 C. pen. sau pot constitui împrejurări în favoarea infractorului care, în procesul de individualizare a pedepsei, să conteze în aprecierea orientării cuantumului stabilit spre o limită sau alta, precum și modalitatea de executare a acesteia.

În speță, Înalta Curte constată că, în aprecierea întregului context factual, instanța de fond și instanța de prim control judiciar au dat maximă eficiență împrejurărilor favorabile orientând pedeapsa aplicată spre minimul special prevăzut de lege.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondat recursul formulat de condamnatul N.G.T.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.G.T. împotriva Deciziei penale nr. 27/A din 6 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 5 aprilie 2013.

Procesat de GGC - NN