ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4189/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4189/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 Tribunalul Timiș, în baza art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de rejudecare a Sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. 6264/P/2000, formulată de condamnatul S.G.D.,  în prezent deținut în Penitenciarul Arad, ca nefondată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. condamnatul a fost obligat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a dispus plata sumei de 100 RON din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș reprezentând onorariu avocat din oficiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin neapelare, numitul S.G.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La data de 25 februarie 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condițiile prevăzute de art. 522

1

C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 10 ani închisoare întrucât a fost plecat din țară timp de 12 ani.

Potrivit dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate și condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

Așa cum rezultă din actele depuse la dosar, condamnatul S.G.D. a fost arestat, la data de 13 septembrie 2010, în Bosnia Herțegovina în vederea extrădării sale către România pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiș pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000.

Condamnatul a fost predat autorităților judiciare române la data de 27 ianuarie 2011.

Totodată, instanța a reținut că numitul S.G.D. nu a participat la procesul ce a format obiectul Dosarului nr. 6264/P/2000 al Tribunalului Timiș, el nefiind prezent nici la urmărire penală și la nici un termen de judecată, întrucât era plecat din țară.

Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unei cereri de extrădare admisă de autoritățile judiciare din Bosnia și el a fost judecat și condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiș în cursul anului 2000, la termenul de judecată din data de 3 iunie 2011 instanța a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D.

La același termen de judecată, instanța a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menționând personal că nu dorește ca martorii propuși prin rechizitoriul nr. 854/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș să fie reaudiați, înțelegând să se folosească doar de înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 instanța a procedat la audierea condamnatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar, după care, în contextul în care condamnatul a precizat că nu mai are alte probe de propus în apărare, instanța a rămas să se pronunțe asupra fondului cererii de rejudecare, urmând să stabilească dacă aceasta este sau nu fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen. dispozițiile art. 404 - 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

În condițiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător și cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., instanța a apreciat că în situația în care cererea de rejudecare este nefondată, sentința de condamnare fiind temeinică și legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată.

Or, în prezenta cauză, în opinia instanței, cererea de rejudecare este nefondată.

Condamnatul nu a negat faptul că în cursul anului 1998, pe baza unor înțelegeri verbale, a achiziționat de la SCA D.P. și SCA F.P. anumite cantități de grâu, la prețul de 800 RON/kg fără TVA, urmând ca plata să o facă la un interval de 30 de zile. Condamnatul a recunoscut faptul că datora celor două societăți comerciale sumele de 70.578.240 RON (7.057,82 RON) și, respectiv, 73.615.000 RON (7.361, 50 RON).

De asemenea, condamnatul a recunoscut faptul că la data de 25 august 1998 a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei cantități de 1000 t de cereale cu SC S.I. SRL, livrând acestei societăți comerciale și cantitatea de grâu achiziționată de la societățile agricole din P.

Ceea ce a contestat practic condamnatul a fost susținerea din cuprinsul rechizitoriului referitoare la intenția sa de a frauda, intenție despre care procurorul a susținut că a existat în momentul achiziționării cerealelor, concluzia sa întemeindu-se pe împrejurarea că a oferit o sumă mult mai mare pe kg față de prețul de revânzare.

În ceea ce privește existența contractelor, modalitatea de executare a acestora și încasarea banilor de către SC G. SRL, al cărei administrator era condamnatul, în opinia instanței nu există nici un fel de îndoială. În acest sens, pe lângă declarațiile condamnatului, care a recunoscut existența convențiilor, faptul că grâul a fost livrat la SC S.I. SRL la solicitarea sa și că a încasat de la această societate comercială suma de 75.000.000 lei, pot fi observate și declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv: N.M. și T.C. - persoane angajate la SA D.P., și care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale cu SC G. SRL, M.D. și N.J. - persoane angajate la SA F.P., și care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale cu SC G. SRL, R.Ș. - persoana care l-a însoțit pe condamnat la întâlnirea cu reprezentanții celor două societăți agricole și care a asistat la negocierile dintre părți, M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ș.F. - persoane care au fost implicate în transportul cerealelor de la cele două societăți agricole din P. și predarea lor la Beregsău Mare, la depozitul C.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită numai cu intenție, ceea ce presupune că făptuitorul realizează că desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă, urmare a cărei producere o dorește.

În prezenta cauză instanța a reținut reaua-credință a condamnatului. După cum rezultă din probele existente la dosar, la achiziționarea cerealelor de la societățile agricole din P., numitul S.G.D. a oferit o sumă de 800 RON/kg, sumă care, la data respectivă, potrivit declarațiilor martorilor, era mult peste prețul pieței, ceea ce a determinat acceptarea imediată de către reprezentanții celor două societăți agricole a acestor oferte.

La numai o zi după acest moment, condamnatul a încheiat un alt contract cu SC S.D.I. SRL, privind vânzarea unor cereale către această societate comercială, el revânzând practic cerealele achiziționate de la P. la un preț de 800 RON/kg, după numai o zi, la un preț de 500 RON/kg.

Condamnatul s-a apărat arătând că acest contract a fost încheiat pentru o cantitate mult mai mare de grâu, respectiv 1000 t, ceea ce a determinat oferirea unui preț mai scăzut.

La dosarul cauzei se regăsește contractul din 25 august 1998 încheiat între SC S.D.I. SRL și SC G. SRL, prin care societatea administrată de condamnat s-a obligat să vândă către cumpărător o cantitate de 1000 t cereale la prețul de 500 RON/kg, urmând ca SC S.D.I. SRL să plătească suma de 76.000.000 lei la predarea unei cantități de 150 t, iar restul de 75.000.000 lei urma să fie plătit după ce vânzătorul va preda o cantitate de minim 50 t/zi lucrătoare.

Or, din înscrisurile existente la dosar, s-a constatat că societatea administrată de condamnat, în afara cerealelor achiziționate de la P., nu a livrat alte cantități de cereale către SC S.D.I. SRL, ceea ce certifică intenția condamnatului de a frauda. Potrivit procesului-verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 18 martie 1999, în zilele de 25 august 1998 și 26 august 1998 SC G. SRL a livrat către SC S.D.I. SRL o cantitate de aproximativ 171 t de grâu (achiziționată de la cele două societăți agricole din P.), fără ca ulterior să mai existe alte livrări de cereale, ceea ce a și condus la formularea unei adrese din parte cumpărătorului - SC S.D.I. SRL prin care a cerut ca SC G. SRL să-și respecte angajamentele asumate prin contract, întrucât nelivrarea cerealelor pune în dificultate firma cumpărătoare, aceasta neputându-și respecta obligațiile față de terți.

Ca atare, în condițiile în care condamnatul a achiziționat cerealele la prețul de 800 RON/kg, revânzându-le a doua zi la prețul de 500 RON/kg, încasând banii de la beneficiarul final și dispărând cu aceștia, reaua sa credință nu poate fi pusă la îndoială. Condamnatul a recurs la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC S.D.I. SRL pentru o cantitate mare de cereale, deși știa că nu va respecta acest contract, tocmai pentru a masca intenția de fraudare, aspect confirmat prin aceea că în afara cantității de grâu achiziționată de la P. nu a mai făcut alte livrări de cereale către beneficiar, deși avea obligația contractuală de a preda cel puțin 50 t de grâu în fiecare zi.

Împrejurarea că numitul S.G.D. a avut intenția de a induce în eroare reprezentanții celor două societăți comerciale din P. rezultă și din împrejurarea că SC G. SRL nu funcționa la sediul declarat. Potrivit procesului-verbal întocmit la data de 15 septembrie 1999 apartamentul unde se afla sediul societății fusese vândut unei persoane fizice, societatea nefuncționând la sediul declarat.

Condamnatul nu a oferit nicio explicație în legătură cu motivele pentru care, deși în luna august 1998 a încasat de la SC S.D.I. SRL suma de 75.000.000 lei, el nu a făcut nici un demers, timp de 13 ani, pentru a achita, cel puțin în parte, datoriile către societățile de la P.. Numitul S.G.D. a precizat că la data de 1 septembrie 1998 a fost arestat preventiv într-un alt dosar, fiind eliberat la data de 28 octombrie 1998, după care a plecat în Serbia întrucât avea probleme medicale. Instanța a apreciat că, chiar dacă condamnatul a avut probleme medicale, un interval de timp de 13 ani este suficient de îndelungat pentru ca persoana în cauză, dacă într-adevăr ar fi avut intenția de a-și achita datoriile, să fi luat măsurile ce se impuneau. Rămânerea sa în pasivitate în toată această perioadă a condus la formarea convingerii instanței că intenția condamnatului nu a fost aceea de a-și respecta obligațiile contractuale, ci de a induce în eroare și a dispărea cu sumele de bani încasate.

Condamnatul a mai arătat că martorul R.Ș. le-a transmis celor de la P. starea sa de sănătate, adăugând și că cele două firme au formulat plângerile abia în anul 2000 pentru a se sustrage de la plata taxelor de timbru.

Aceste susțineri sunt contrazise de probele administrate în cauză. Martorul R.Ș. a fost audiat și nu a menționat că ar fi transmis cuiva împrejurarea că numitul S.G.D. ar avea probleme de sănătate, el arătând doar că la rândul său a fost înșelat de condamnat. Iar în ceea ce privește plângerile părților vătămate, acestea au fost adresate organelor de urmărire penală nu în cursul anului 2000, după cum a susținut condamnatul, ci la data de 2 decembrie 1998.

În consecință, observând și fișa de cazier judiciar a condamnatului, din care rezultă că în aceeași perioadă împotriva numitului S.G.D. a fost pusă în mișcare acțiunea penală în alte 4 dosare de înșelăciune, tribunalul a apreciat că intenția condamnatului de a înșela este evidentă, astfel că hotărârea de condamnare apare ca fiind temeinică și legală.

Condamnatul a invocat faptul că în cauză se impune încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părților vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de două luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen.

Instanța a înlăturat aceste susțineri, în cazul infracțiunii de înșelăciune nefiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare din oficiu.

Condamnatul a mai solicitat și schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a modificat limita prejudiciului care atrage noțiunea de consecințe deosebit de grave de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 207/2000 noțiunea de "consecințe deosebit de grave" prevăzută de art. 146 C. pen. a fost modificată, legiuitorul majorând limita pagubei, care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 146 C. pen., de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Această ordonanță de urgență a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2000.

Potrivit dispozițiilor art. 78 din Constituția României legile intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în M. Of., dacă nu este prevăzută o dată ulterioară în conținutul lor.

O.U.G. nr. 207/2000 nu conține nicio prevedere în legătură cu data intrării în vigoare, motiv pentru care se aplică principiul general potrivit căruia legea a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la data de 26 noiembrie 2000.

Or, hotărârea de condamnare a fost pronunțată la data de 24 noiembrie 2000, dată la care O.U.G. nr. 207/2000 nu era în vigoare.

Instanța a reținut că potrivit Deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Justiție și Casație pronunțată în interesul legii, modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave" nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și, apoi, nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicată în cauză, întrucât modificarea acestui text nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară.

Ca atare, susținerile condamnatului nu au fost luate în considerare.

Motive de apel:

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel în termen inculpatul S.G. Motivele de apel au fost depuse de avocatul ales și completate de apelant prin memoriul depus.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru greșita apreciere asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și încadrarea juridică dată faptei de înșelăciune, precum și cu privire la pretinse neregularități ale actului de sesizare al instanței.

Astfel, inculpatul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen., în raport de art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 întrucât Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii se referă la contestația la executare, or, în cauză, el se află în situația reglementată de art. 522

1

C. proc. pen., respectiv la rejudecarea cauzei sale. Sub acest aspect inculpatul a solicitat, în principal, încetarea procesului penal, iar subsidiar, aplicarea unei pedepse îndreptată spre minimul special.

Cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, inculpatul a arătat că prima instanță, în mod greșit, a reținut că a avut intenția de a înșela în condițiile în care a existat înțelegerea verbală că va plăti în 30 de zile, înțelegere ce nu a mai putut fi respectată întrucât a fost arestat preventiv la data de 1 septembrie 1998 iar după eliberare a suferit o intervenție chirurgicală în Serbia, iar firma sa a fost blocată. Cu privire la acest aspect critica sa se întemeiază și pe art. 1 Protocolul nr. 4 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la neregularitățile actului de sesizare inculpatul S. a invocat: - greșita referire la o condamnare de 18 ani, greșita reținere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărirea penală, eroarea cu privire la antecedența penală și durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului.

Prin Decizia penală nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 290/59/2011, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva Sentinței penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 290/59/2011 Tribunalului Timiș, pe care a desființat-o și în consecință:

În baza art. 522

1

cu referire la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D. și a anulat în latură penală Sentința penală 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii și în consecință:

- a înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

A menținut restul dispozițiilor cuprinse în sentința penală.

Instanța de prim control judiciar a considerat că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului, care în baza aceleași rezoluții infracționale, în data de 25 și 26 august 1998 a indus în eroare două societăți comerciale, prin prezentarea ca adevărată a împrejurării că va plăti marfa achiziționată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, atât cele din faza urmăririi penale, cât și din cursul cercetării judecătorești efectuate atât anterior, cât și ca urmare a rejudecării cauzei, a rezultat fără dubiu vinovăția inculpatului sub forma intenției. Astfel, instanța a reținut că activitatea infracțională a inculpatului a rezultat din coroborarea următoarelor probe:

Existența contractelor comerciale nu a fost negată de inculpat, declarația acestuia coroborându-se cu declarațiile părților vătămate.

Vinovăția inculpatului sub forma intenției a rezultat din modalitatea în care inculpatul a acționat. Astfel, pentru a fi sigur de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, acesta a oferit un preț mult mai mare decât prețul pieței (800 RON/kg) promițând că va achita sumele de bani în termen de 30 de zile. În fapt, inculpatul (în calitate de reprezentant al SC G. SRL) încheiase în aceeași zi de 25 august 2008 un contract de vânzare-cumpărare prin care vindea cantitatea de grâu (încă necumpărată) la SC D.I. SRL cu un preț mult mai mic de 500 RON/kg. Or, este evident că nici un comerciant nu ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare în care el urma să rămână în pierdere, fiind de esența societăților comerciale săvârșirea de fapte de comerț în vederea obținerii de profit. În aceste împrejurări susținerea inculpatului că nu a avut intenția de a înșela a fost apreciată ca nefondată. Susținerea inculpatului, că a existat înțelegerea să efectueze plata în termen de 30 zile, înțelegere neonorată, întrucât a fost arestat la data de 1 septembrie 2008, ar dovedi că nu a avut intenția de a înșela, nu a fost primită. Astfel, inculpatul a fost arestat, într-o altă cauză, la data de 1 septembrie 2008 fiind pus în libertate la data de 21 octombrie 1998 (dosar urmărire penală) dar ulterior liberării sale, acesta nu a făcut vreo plată către părțile vătămate. Pentru a se verifica buna sa credință, trimiterea sa în judecată a avut loc la circa 9 luni de la data săvârșirii faptei, timp în care nici nu a mai încercat să ia legătura cu părțile vătămate, și mai mult, inculpatul S. a părăsit teritoriul României, deși era cercetat și în alte cauze penale. Referirea la art. 1 Protocolul nr. 4 Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are aplicabilitate în cauză, întrucât actul la care se face referire privește împrejurarea în care o persoană nu este în măsură să execute o obligație contractuală. Or, în cauză inculpatul prin folosirea unor manopere dolosive (oferirea unui preț aproape dublu față de prețul pieței) față de creditorul obligației a obținut încheierea contractului știind de la început că nu va plăti prețul la care s-a obligat (în aceeași zi a încheiat un contract prin care a vândut cantitatea de marfă la un preț mult mai mic).

În mod legal, s-a apreciat de către prima instanță asupra elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, concluzionând că în condițiile în care a existat inducerea în eroare cu intenție, fapta trebuie încadrată juridic la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., apelul pentru motivul achitării sale fiind nefondat.

Cu privire la comiterea formei agravante prevăzută de alin. (5), inculpatul a susținut că în mod greșit prima instanță nu a dat eficiență art. 13 C. pen., privitor la legea penală mai favorabilă, în condițiile în care i s-a admis cererea de rejudecare, iar potrivit art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 s-a redefinit noțiunea de consecințe deosebit de grave ca fiind o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Instanța a constatat că rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată și condamnată în lipsă, la un proces echitabil și, în principal, exercitarea dreptului său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părțile din proces și de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situația de fapt, cât și în circumstanțiere. În lipsa unei dispoziții contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.

În privința legii penale aplicabile instanța a reținut că procedura instituită de art. 522

1

C. proc. pen., permite instanței analizarea situației de fapt și de drept în intervalul de la comiterea faptei și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual. În cauză, s-a considerat că, în mod legal, s-a reținut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei, astfel că nu se impune aplicarea art. 13 C. pen., în condițiile în care O.U.G. nr. 207/2000 a intrat în vigoare după pronunțarea sentinței de condamnare.

Apelul declarat de inculpat cu privire la încadrarea juridică dată faptei a fost considerat nefondat.

Cu privire la neregularitățile actului de sesizare invocate de către inculpatul S. (greșita referire la o condamnare de 18 ani, greșita reținere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărire penală, eroarea cu privire la antecedența penală și durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului) instanța de prim control judiciar a apreciat că aceste împrejurări nu pot fi analizate ca neregularități ale actului de sesizare, în condițiile în care rechizitoriul a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 262 și 265 C. proc. pen. Toate aceste aspecte au fost analizate în primul ciclu procesual, stabilindu-se că inculpatul nu are antecedente penale. Împrejurarea că inculpatul s-a sustras de la urmărire penală a fost dovedită prin negăsirea inculpatului la domiciliul său de către organele de urmărire penală și de către instanța de judecată. De altfel, inculpatul nu a negat plecarea sa din țară dar i-a dat o altă conotație. În privința duratei urmăririi penale, instanța a constatat ca la data de 27 aprilie 1999 s-a început urmărirea penală, inculpatul fiind trimis în judecată la data de 30 mai 2000, neexistând însă vreo nulitate care să poată fi analizată de instanța de judecată.

Sub aspectul individualizării pedepsei stabilite inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare au fost evaluate în contextul cauzei, indicându-se criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social în concret al faptei comise, natura infracțiunii, circumstanțele reale ale săvârșirii acesteia și circumstanțele personale ale inculpatului.

Instanța a constatat că prin cuantumul pedepsei aplicate acestuia, egală cu minimul special prevăzut de lege, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, cel de exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea asigurării prevenției generale și speciale.

În raport cu cele menționate, instanța a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea ce a făcut obiectul judecății, reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanță și principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu se impune reducerea pedepsei. Prima instanță în mod temeinic a reținut gravitatea faptelor, gravitate ce rezultă din modalitatea de săvârșire a faptei, prin producerea unei pagube mari și perseverența infracțională.

Curtea de Apel a apreciat că nu este justificată solicitarea apelantului inculpat de reducere a pedepsei aplicate de prima instanță, întrucât o reducere ar fi posibilă doar prin efectul reținerii circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., care nu se impun a fi reținute în cauză.

Apelul declarat de inculpat a fost considerat fondat sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei accesorii. Cu privire la pedeapsa accesorie și complementară, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1 - Dreptul de a vota - Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în materie - Hotărârea din 30 martie 2004 "Hirst c. Marea Britanie", reținând că față de natura infracțiunilor care au atras aceste pedepse nu se impune interzicerea dreptului menționat, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice.

Față de aceste considerente, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva Sentinței penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 290/59/2011 al Tribunalului Timiș, pe care a desființat-o și în consecință:

În baza art. 522

1

cu referire la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D. și a anulat în latură penală Sentința penală 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii și în consecință a înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

A menținut restul dispozițiilor cuprinse în sentința penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.G.D., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică în esență, pentru următoarele motive:

- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale și asupra tuturor motivelor de apel formulate;

- s-a stabilit o încadrare juridică greșită prin reținerea disp. O.U.G. nr. 207/2000 cu referire la Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite;

- s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare;

A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 17

2

și 18 C. proc. pen.

A solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat în cauză pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la toate motivele de apel formulate și cu privire la cererile esențiale care sunt de natură să-i garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului;

- într-un prim subsidiar, întrucât s-a comis o gravă eroare de fapt în stabilirea stării de fapt, să se dispună achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.;

- într-un ultim subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina sa din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. motivat de faptul că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 2907/2000.

Prin Decizia nr. 757 din 15 martie 2012 a Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de condamnatul S.G.D. împotriva Deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a casat decizia penală atacată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de condamnat, aceleiași instanțe.

Recurentul inculpat a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de a se verifica incidența în cauză a dispozițiilor art. 47 C. pen., raportat la împrejurarea că s-a aflat în imposibilitate de a respecta înțelegerea cu partea contractantă (dosar apel), cerându-se de către inculpat constatarea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, iar instanța de apel nu s-a pronunțat pe o astfel de cerere și nici prin motivarea vinovăției inculpatului, nu a analizat o astfel de cauză, motiv pentru care s-a apreciat existența unei omisiuni esențiale, deoarece cererea formulată de inculpat este un mijloc de apărare care ar fi putut atrage o altă soluție, cerere asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe, fie prin admiterea, fie prin respingerea ei.

Cum acest caz de casare rezultă din încălcarea normelor de procedură penală, aflate sub sancțiunea nulității relative (art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.) s-a considerat că recurentului inculpat i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate.

Apelul inculpatului S.G.D. a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12 aprilie 2012, sub nr. 290/59/2011**, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 757 din 15 martie 2012.

În motivarea apelului condamnatul a solicitat:

- achitarea în cazul prevăzut de art. 11 alin. (2) lit. a) - e) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. întrucât faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune;

- achitarea în cazul prevăzut de art. 11 alin. (2) lit. a) - e) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și raportat la art. 47 C. pen. cazul fortuit;

- în subsidiar, în temeiul art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu referire la dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanță nu a dat eficiență art. 13 C. pen. neaplicând dispozițiile legale cele mai favorabile;

- în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât între cele două societăți comerciale și firma a cărui administrator era nu s-a încheiat nici un contract, minută sau înțelegere scrisă.

Prin Decizia penală nr. 124/A din 21 iunie 2012 Curtea de Apel Timișoara în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D. împotriva Sentinței penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 290/59/2011.

A desființat sentința penală apelată și rejudecând:

În baza art. 522

1

raportat la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D., a anulat în latură penală Sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii.

A înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

A menținut celelalte prevederi ale sentinței penale.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 189 C. proc. pen. a dispus plata din conturile Ministerului Justiției în contul Baroului Timiș a sumei de 100 RON reprezentând onorariu avocat oficiu.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de prim control judiciar a apreciat corect reținută de către prima instanță situația de fapt, vinovăția inculpatului fiind dovedită cu declarațiile acestuia, ale martorilor N.M. și T.C., R.Ș., M.D., N.J., M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ș.F., fapta inculpatului, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

Cu privire la solicitarea inculpatului de înlăturare a formei agravate prevăzută de alin. (5) din art. 215 C. pen., ca urmare a solicitării aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen., privitor la legea penală mai favorabilă, s-a considerat că, în raport de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 207/2000 (după pronunțarea hotărârii), cât și în raport de dispozițiile Deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen.

Referitor la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. instanța de apel a constatat că solicitarea condamnatului este nefondată, făcându-se dovada inducerii în eroare a părții vătămate cu prilejul încheierii contractelor.

Critica condamnatului privind încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părții vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de două luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen. a fost considerată nefondată, deoarece în cazul infracțiunii de înșelăciune nu e necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare din oficiu.

Cu privire la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se reducerea cuantumului pedepsei.

În raport de Decizia LXXIV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus înlăturarea aplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G.D., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu referire la art. 5 din O.U.G. nr. 207/2007, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanță nu a dat eficiența art. 13 C. pen., și totodată, ca urmare a acestei schimbări, aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. În subsidiar, reducerea pedepsei aplicate, ca urmare a reținerii circumstanței atenuante.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs, invocat de către recurentul inculpat S.G.D., referitor la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu referire al art. 5 din O.U.G. nr. 207/2007, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanță nu a dat eficiență art. 13 C. pen., Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Prin Sentința penală nr. 1115/2000 a Tribunalului Timiș pronunțată la 24 noiembrie 2000, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul recurent S.G.D. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., reținându-se în esență că inculpatul, asociat unic la SC G. SRL a cumpărat în zilele 25 și 26 august 1998 grâu în valoare de 70.578.240 lei și 73.615.000 lei, cu plata în 30 de zile de la SC D. și SC F. SRL P., fără să achite contravaloarea acestor cereale.

După pronunțarea Hotărârii nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 rămasă definitivă prin neapelare, a apărut O.U.G. nr. 207/2000 prin care a fost modificat noțiunea de "consecințe deosebit de grave" prevăzută de art. 146 C. pen., prin majorarea limitei pagubei care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 146 C. pen., care a fost publicată în M. Of. la 22.XI.2000, intrând în vigoare în 3 zile de la publicare, respectiv la 26.XI.2000.

Or, hotărârea de condamnare a fost pronunțată la data de 24.XI.2000, dată la care O.U.G. nr. 207/2000 nu era în vigoare, astfel încât în mod corect, instanțele de fond și prim control judiciar au considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen., ținând seama totodată de Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, care a stabilit că modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave" nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească definitivă și nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicate în cauză, întrucât modificarea acestui text nu echivalează intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, cât și de faptul că procedura instituită de art. 522

1

C. proc. pen. permite instanței analizarea situației de fapt și de drept în intervalul de la comiterea faptei și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțată în primul ciclu procesual, atunci când s-a reținut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului de aplicare a dispozițiilor prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen. referitoare la procedura simplificată, Înalta Curte o consideră nefondată, apreciind că nu sunt aplicabile aceste dispoziții la acest moment procesual, întrucât rejudecarea cauzei a început la 3 iunie 2011, când a fost admisă în principiu cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D., dată la care inculpatul, în cazul în care recunoștea faptele așa cum erau descrise în rechizitoriu putea beneficia de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Or, solicitarea făcută de către inculpat direct în recurs este făcută cu depășirea termenului până la care acesta putea solicita aplicarea procedurii simplificate.

De altfel, inculpatul, în rejudecarea cauzei după extrădare, a arătat atât la instanța de fond, cât și cea de apel, că nu se face vinovat de săvârșirea faptelor, că nu a avut intenția de a înșela partea vătămată, fapt ce nu echivalează cu o recunoaștere a faptelor reținute în rechizitoriu așa cum cer dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

În faza recursului (când se depășise momentul aplicării procedurii simplificate) inculpatul a învederat că recunoaște faptele reținute în rechizitoriu, numai dacă instanța va proceda la schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen.

Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. față de momentul procesual când s-a solicitat aplicarea acestei proceduri (recurs), cât și de modalitatea în care inculpatul a înțeles să facă această recunoaștere (condiționând-o de schimbarea încadrării juridice dată faptei).

Cu privire la critica inculpatului S.G.D., întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră întemeiată.

Rolul prioritar al oricărei pedepse este acțiunea de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în reeducarea persoanelor care intră în conflict cu legea penală și numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse și evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității, care, în acest domeniu, nu înseamnă aplicarea unei pedepsei severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ-preventivă.

Așa cum rezultă și din dispozițiile art. 52 alin. (1) C. pen., constrângerea nu este o funcție a pedepselor, prin aceasta nu se realizează scopul pedepsei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei este însăși pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârșească din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor funcții reeducarea și intimidarea.

Având în vedere că de la data pronunțării hotărârii de condamnare (2000) au trecut 12 ani, perioadă în care inculpatul nu a mai săvârșit alte fapte prevăzute de legea penală, dând dovezi temeinice de îndreptare, Înalta Curte va reține în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, conform art. 74 alin. (2) C. pen., apreciind că o pedeapsă într-un cuantum de 6 ani închisoare este aptă să asigure reeducarea inculpatului.

Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată.

Această funcție de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, are în esență același rol și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situația în care conștientizează natura și rolul acestor sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și deprinderile care să determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea însăși.

În raport de cele reținute, Înalta Curte va ține seama la aplicarea pedepsei de faptul că gravitatea concretă a faptei este influențată și de mobilul și scopul acesteia, însă fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei, a modalității și mijloacelor concrete de săvârșire va avea în vedere și circumstanțele reale și personale ale inculpatului.

Astfel, pedeapsa de 6 ani închisoare, atât prin cuantum, cât și prin modalitatea de executare aleasă - este una justă, de natură să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării inculpatului și așteptările societății față de actul de justiție realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

Față de cele reținute, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului S.G.D., va casa în parte atât decizia și sentința, va anula în latură penală Sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 și în ceea ce privește individualizarea pedepsei principale (instanța de apel o anulase numai cu privire la conținutul pedepsei accesorii) și rejudecând, va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 6 ani închisoare) ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen.

Va anula mandatul de executare a pedepsei Închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 în baza Sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000, rămasă definitivă prin neapelare la data de 19 decembrie 2000 și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în baza prezentei decizii.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată începând cu data de 27 ianuarie 2011 până la data de 17 decembrie 2012.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul inculpat S.G.D. împotriva Deciziei penale nr. 124/A din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Casează în parte, atât decizia penală atacată cât și Sentința penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 a Tribunalului Timiș și rejudecând:

Anulează în latură penală Sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 și cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei principale aplicată inculpatului S.G.D.

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului S.G.D. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și alin. (5) C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 6 ani închisoare, prin reținerea prevederilor art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (2) C. pen.

Anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000 în baza Sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6264/P/2000, rămasă definitivă prin neapelare la data de 19 decembrie 2000 și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în baza prezentei decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată începând cu data de 27 ianuarie 2011 până la data de 17 decembrie 2012.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 17 decembrie 2012.

Procesat de GGC - CL