CASE OF HANU v. ROMANIA

Reclamantul s-a născut în 1973 și trăiește în Constanța. La 22 martie 2000 au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului, un judecător de profesie. El a fost acuzat de corupție, abuz de competență și falsificare, pe baza plângerilor penale depuse de M.M. și G.A (denumit în continuare „reclamanții”), două persoane a fost asistat ca judecător în cadrul procedurilor de executare. M.M. Reclamantul a susținut că reclamantul a solicitat bani de la ea în schimbul căruia îi cerea un judecător să asista la executarea unei acte de titlu, în timp ce G.A. a declarat că reclamantul a solicitat o anumită sumă de bani de la el pentru a ajuta la executarea unei hotărâri. La 22 martie 2000, a fost înființată o operațiune în ceea ce privește reclamantul.

Poliția a dat M.M. O casetă de înregistrare și bani care erau marcați cu o substanță fluorescentă. Ea și verișoara ei au întâlnit reclamantul într-un bar. Potrivit raportului operației, M.M. a vrut să-i dea banii reclamantului, dar i-a dat un semnal să-l pună în servieta lui. Vărul ei nu a fost acolo când s-a întâmplat acest lucru. După ce plicul care conține bani a fost plasat în servieta reclamantului, a apărut poliția. Raportul operației a declarat că nu a fost găsită substanță fluorescentă pe mâinile reclamantului, dar că banii au fost găsiti în servietă. La 3 decembrie 2001, procurorul atașat Curtea de Apel la Constanța („Curtea de Apel”) a emis o acuzație împotriva reclamantului pentru supunere și abuz de putere.

La 24 septembrie 2002, Curtea Constanța a achitat reclamantul tuturor acuzațiilor după audiere probe de la martorii, reclamanții și reclamanții. 12. În ceea ce privește decizia sa, instanța a remarcat că singurul element de probă disponibil a fost declarațiile reclamanților și a altor martori, unele dintre care erau rudele reclamanților, care puteau să declare doar ceea ce le-a fost spus de către ei. În plus, niciunul dintre martorii nu a văzut de fapt că banii au fost dați reclamantului. În al doilea rând, Curtea a remarcat că nu s-a menționat în niciuna dintre dovezile care i-au fost prezentate înregistratorul de casete folosit în timpul operației de poliție. Prin urmare, procurorul a interzis că niciuna dintre dovezi nu era o dovadă concluzivă în ceea ce privește vina reclamantului.

13. Într-o audiere din 10 ianuarie 2003 în fața Curții de Apel, procurorul a solicitat condamnarea reclamantului, în timp ce avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului. Reclamantul nu a furnizat dovezi în fața instanței, dar i s-a dat posibilitatea de a adresa tribunalului la sfârșitul audierii și a declarat că a fost nevinovat. Nu s-au auzit martori și nu s-au adăugat dovezi suplimentare la această etapă a procedurii, nici reclamantul, nici avocatul său nu au prezentat observații scrise. 14. Într-o hotărâre din 23 ianuarie 2003, Curtea de Apel a anulat achitarea și a constatat că reclamantul a fost vinovat de ambele acuzații, condamnându-l la trei ani de închisoare suspendată.

Acesta a concluzionat că declarațiile martorilor constituie o dovadă a faptului că reclamantul a comis infracțiunile presupuse. 15. Reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept, susținând, printre altele, că instanța de apel nu a ascultat martorii în mod direct cu privire la declarațiile pe care le-a invocat și nu a luat în considerare alte dovezi în apărarea sa; că procurorul a refuzat înregistrarea operațiunii din dosarul de caz, chiar dacă reclamantul a solicitat să fie evaluat de către instanțe și procurorul a autorizat însuși înregistrarea; și că niciuna dintre dovezile determinate nu era o dovadă concluzivă că a comis infracțiunile presupuse. 16. O audiere a avut loc la 27 iunie 2003 în fața Curții Supreme de Justiție („Curtea Supremă”).

Reclamantul nu a participat la audiere, dar avocatul său a fost prezent. Nu s-au auzit martori și nu s-au adăugat noi dovezi în timpul audierii. În acea zi, instanța a încheiat procedura și a stabilit o dată pentru eliberarea publică a deciziei sale finale. 17. În următoarea ședință din 4 iulie 2003, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept cu efect final. A concluzionat că Curtea de Apel a evaluat în mod corespunzător dovezile și că argumentele reclamantului nu au fost confirmate de niciunul dintre celelalte dovezi aduse. Acesta a subliniat faptul că, în afară de declarațiile reclamanților, Curtea de Apel s-a bazat, de asemenea, pe declarațiile martorilor care știau că G.A.

a încercat să asigure bani pentru a plăti reclamantul. Nu s-a făcut nici o trimitere la argumentele reclamantului cu privire la înregistratorul de bandă sau la faptul că instanța de apel nu a auzit direct reclamanții și martorii. 18. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală din România privind autoritatea instanțelor de apel, în vigoare la momentul material, se citesc după cum urmează: „(1) Curtea care decide recursul examinează decizia atacată pe baza dosarului și a oricăror noi documente scrise care îi sunt adresate. (2) În hotărârea recursului, instanța poate efectua o nouă evaluare a probelor în dosarul de probă și poate ordona orice nouă dovadă pe care o consideră necesară ...” „În hotărârea recursului, instanța decide: ... (2) să susțină recursul și: (a) să anuleze hotărârea instanței de primă instanță, să pronunțe o nouă decizie și să procedeze în conformitate cu art. 345 și următoarele.

19. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală privind autoritatea instanțelor care hotărăsc cu privire la apelurile asupra punctelor de drept, în vigoare la momentul material, precum și amendamentele introduse în septembrie 2006, sunt descrise în cazul Găitănaru v. România (nr. 26082/05, §§§ 17-18, 26 iunie 2012). În special, art. 38515 din Codul, astfel cum este în vigoare la momentul material, prevedea Curții Supreme de Justiție, atunci când autorizează un recurs asupra punctelor de drept, să facă trimitere la o instanță inferioară dacă este necesar să audă dovezi în acest caz.

6. The applicant was born in 1973 and lives in Constanța. 7. On 22 March 2000 criminal proceedings were instituted against the applicant, a bailiff by profession. He was charged with bribery, abuse of power and forgery, on the basis of criminal complaints lodged by M.M. and G.A (hereinafter “the complainants”), two individuals he had assisted as a bailiff in enforcement proceedings. M.M. alleged that the applicant had requested money from her in exchange for him asking a judge to assist with the enforcement of a title deed, while G.A. stated that the applicant had requested a certain amount of money from him to assist with the enforcement of a judgment. 8. On 22 March 2000 an operation was set up in respect of the applicant.

The police gave M.M. a tape recorder and money which was marked with a fluorescent substance. She and her cousin met the applicant in a bar. According to the report of the operation, M.M. had wanted to hand the money to the applicant, but he had made a signal to her to put it into his briefcase. Her cousin had not been there when this had happened. After the envelope containing the money had been placed in the applicant’s briefcase, the police had appeared. The report of the operation stated that there had been no fluorescent substance found on the applicant’s hands, but that money had been found in the briefcase. 9. The applicant was held in pre-trial detention from 30 November 2001 until 27 December 2001, when he was released following a court order dismissing a request by a prosecutor to keep him in custody.

10. On 3 December 2001 the prosecutor attached to the Constanța Court of Appeal (“the Court of Appeal”) issued an indictment against the applicant for bribery and abuse of power. The charges against him were based on statements of the complainants and other witnesses, and the report of the operation. 11. On 24 September 2002 the Constanța County Court acquitted the applicant of all charges after hearing evidence from the witnesses, the complainants and the applicant. 12. In reaching its decision, the court noted that the only prosecution evidence available was the statements of the complainants and other witnesses, some of whom were the complainants’ relatives, who could only state what they had been told by them.

Moreover, none of the witnesses actually saw the money being given to the applicant. Secondly, the court noted that no mention was made in any of the evidence submitted to it of the tape recorder that had been used during the police operation. It held, therefore, that none of the evidence was conclusive proof as to the applicant’s guilt. 13. The prosecutor appealed. In a hearing held on 10 January 2003 before the Court of Appeal, the prosecutor sought conviction of the applicant, while the applicant’s lawyer asked for the appeal to be dismissed. The applicant did not give evidence before the court, but he was given the opportunity to address the court at the end of the hearing and declared that he was innocent.

No witnesses were heard and no additional evidence was adduced at that stage of the proceedings. Neither the applicant nor his lawyer submitted written observations. 14. In a decision of 23 January 2003, the Court of Appeal overturned the acquittal and found the applicant guilty of both charges, sentencing him to three years’ imprisonment suspended. It concluded that the witness statements were proof that the applicant had committed the offences alleged.

15. The applicant lodged an appeal on points of law, claiming, inter alia, that the appellate court had failed to hear the witnesses directly regarding the statements on which it had relied and had failed to take into account other evidence in his defence; that the prosecution had withheld the taperecording of the operation from the case file even though the applicant had asked for it to be assessed by the courts and the prosecutor had authorised the recording himself; and that none of the evidence adduced was conclusive proof that he had committed the offences alleged. 16. A hearing was held on 27 June 2003 before the Supreme Court of Justice (“the Supreme Court”). The applicant did not attend the hearing, but his lawyer was present.

No witnesses were heard and no new evidence was adduced during the hearing. On that day, the court concluded the proceedings and set a date for the public delivery of its final decision. 17. At the following hearing on 4 July 2003, the Supreme Court dismissed the applicant’s appeal on points of law with final effect. It concluded that the Court of Appeal had assessed the evidence correctly and that the applicant’s submissions were not corroborated by any of the other evidence adduced. It emphasised that besides the statements of the complainants, the Court of Appeal had also relied on statements of witnesses who knew that G.A. had attempted to secure money to pay the applicant. It also considered the fact that no fluorescent substance had been found on the applicant’s hands to be irrelevant, given that he had requested the money which was found in his briefcase.

No reference was made to the applicant’s submissions regarding the tape recorder or to the appellate court’s failure to hear the complainants and the witnesses directly. 18. The relevant provisions of the Romanian Code of Criminal Procedure concerning the authority of the appellate courts, as in force at the material time, read as follows: “(1) The court deciding the appeal shall examine the contested decision on the basis of the case file and any new written documents adduced to it. (2) In deciding the appeal, the court may make a new assessment of the evidence in the case file and may order any new evidence that it deems to be necessary ...” “In deciding the appeal, the court shall decide to: ... (2) uphold the appeal and: (a) quash the decision of the first-instance court, deliver a new decision and proceed in accordance with Article 345 et seq.

to its judgment on the merits ... ” 19. The relevant provisions of the Code of Criminal Procedure concerning the authority of courts ruling on appeals on points of law, as in force at the material time, as well as amendments introduced in September 2006, are described in the case of Găitănaru v. Romania (no. 26082/05, §§ 17-18, 26 June 2012). In particular, article 38515 of the Code, as in force at the material time, provided for the Supreme Court of Justice, when allowing an appeal on points of law, to refer the case to a lower court if it was necessary to hear evidence in the case.