ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 52/2021 din data de 12 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a achitat suma de 318.985 RON părții civile ANAF pentru Statul Român prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, dispunând, la rămânerea definitiva a prezentei hotărâri, restituirea acesteia inculpatului.

S-a respins acțiunea civilă promovată de ANAF pentru suma de 149.148 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța Procurorului din data de 30 aprilie 2015 și 9 februarie 2016, asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului și părții responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. Certeze.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și partea civilă Statul Român prin Administrația Financiară a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

Prin Decizia penală nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și partea civilă Statul Român prin Administrația Financiară a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinței penale nr. 52/21.04.2021 a Tribunalului Satu Mare.

A desființat în totalitate hotărârea atacată și rejudecând cauza:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu reținerea art. 998, 999 și 1003 C. civ. 1969, a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 149.148 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului principal achitat.

În baza art. 397 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 249 alin. (3) și (5) C. proc. pen. a restrâns și menținut măsura asigurătorie a sechestrului instituită prin ordonanța procurorului din 09.02.2016, până la concurența sumei de 149.148 RON.

Împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 12 decembrie 2022.

În susținerea cererii de recurs în casație formulată, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În esență, a solicitat în temeiul art, 440 C. proc. pen.., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație; casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, constatând că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, de către Curtea de Apel Oradea, fiind, totodată, incidente dispozițiile art. 448 alin. (2) C. proc. pen.., instanța de apel a soluționat greșit latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripției și fără a ține cont de documentele depuse în probațiune de recurent și de lichidatorul judiciar al S.C. B. S.R.L. Certeze.

În opinia recurentului inculpat, instanța de apel, a încercat să readministreze în mod direct probațiunea administrată în fata primei instanțe, dar martorii propuși de către parchet nu s-au mai prezentat la solicitarea instanței.

A arătat că a fost audiat un singur martor în fața instanței de apel în mod direct, acesta menținându-și în totalitate poziția exprimată în fața Tribunalului Satu Mare, în atare situație, este evident că probele administrate în fața primei instanțe rămân câștigate și în fața instanței de apel, fiind apte să producă exact aceleași efecte juridice, toate acestea fiind de natură să convingă și instanța de control judiciar că soluția Tribunalului Satu Mare este legală și temeinică.

A susținut că faptele de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatului, nu există.

În același sens este și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, într-o hotărârea pronunțată în cauza C-277/14, PPUH Stehcemp, a reținut la paragraful 50 că:

"este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis facturi să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii, verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctual 45 și Hotărârea LVK-56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctual 64)".

Raportat la această jurisprudență, a apreciat că neregulile constatate de autoritățile fiscale cu privire la modalitățile de îndeplinire a obligațiilor fiscale de către furnizorii recurentei sunt lipsite de orice relevanță în lipsa unor dovezi din care să rezulte că recurenta era părtașă la o fraudă fiscală sau, cel puțin, că nu avea cum să nu cunoască faptul că furnizorii săi au un comportament fiscal incorect, urmărind prejudicierea bugetului de stat.

Referitor la acest aspect, a amintit că a depus cu titlu de practică judiciară și Decizia penală nr. 81/A/2022 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în Dosar nr. x/2016, prin care s-a menținut sentința Tribunalului Satu Mare de achitare a unui alt inculpat, făcându-se referire, printre altele și la Decizia CJUE mai sus amintită.

În plus, prin această hotărâre s-a statuat că, unele societăți subcontractoare cu care a colaborat acel inculpat, au avut un comportament fiscal inadecvat, dar acest lucru nu poate fi imputat inculpatului, câtă vreme societatea pe care o conducea a avut o conduită fiscală ireproșabilă.

În opinia recurentului inculpat, Curtea de Apel Oradea în mod greșit a dispus încetarea procesului penal, fiind astfel incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Instanța de apel analizând legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, luând în considerare totodată poziția inculpatului de solicitare a continuării procesului penal conform art. 18 C. proc. pen.. a constatat că starea de fapt stabilită de către instanța de fond este greșită, fiind contrară probatoriului administrat, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății, inclusiv cel administrat în faza apelului, ulterior pronunțării soluției de achitare a instanței de fond.

A precizat că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare, din nicio probă administrată în faza de urmărire penală sau pe parcursul cercetării judecătorești nerezultând vreun comportament fiscal neadecvat ori chiar de natură penală al inculpatului sau al societății pe care o reprezenta.

Singurele probe administrate în faza de urmărire penală au fost actele fiscale emise de ANAF, acte care au stat la baza atât a sesizării parchetului, cât și la baza rechizitoriului emis în cauză.

În fața primei instanțe, pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul a fost nevoit să propună probe în sprijinul dovedirii nevinovăției, neputând risca să solicite soluționarea cauzei exclusiv pe baza actelor fiscale emise de ANAF - parte civilă în cauză.

A opinat în sensul că toate probele administrate au condus la singura soluție legală și temeinică în cauză, Tribunalul Satu Mare dispunând achitarea inculpatului, constatând că fapta imputată nu există.

În mod greșit, Curtea de Apel Oradea a considerat că aceste probe confirmă vinovăția inculpatului, fără a le analiza în concret, ci doar enumerându-le.

Opiniile emise de ANAF în actele fiscale, care au stat la baza sesizării parchetului și apoi emiterii rechizitoriului, au fost contrazise atât de declarațiile martorilor cât și probele științifice administrate (expertiza contabilă și expertiza tehnică).

Pentru toate aceste motive, a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea, în vederea continuării procesului penal și pronunțării unei soluții de achitare.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de față, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de fond, respectiv Tribunalul Satu Mare, a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În susținerea soluției pronunțate, instanța de fond a procedat la încuviințarea și administrarea unui număr semnificativ de probe, respectiv:

- Proba testimonială, constând în audierea martorului C., D. (fila x ds. Tribunal), E. (vil. I, fila x, ds. Tribunal), F., G.

- Expertiză contabilă efectuată în cauză de expert H.;

- Expertiză tehnică efectuată de expert I. .

În cursul judecării apelului, la termenul de judecată din data de 05 octombrie 2021, având în vedere dispozițiile art. 421 pct. 2 teza a II-a C. proc. pen., care impun readministrarea de probe succesiv unei soluții de achitare, Curtea de Apel Oradea a pus în vedere reprezentantului parchetului și parților posibilitatea de a formula astfel de cereri.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că având în vedere hotărârea instanței de fond, de achitare a inculpatului, care are la bază declarațiile unor martori, este necesară și obligatorie audierea martorilor G., F. și C..

Instanța de apel a admis proba testimonială astfel cum a fost solicitată de către reprezentantul Ministerului Public, însă singura probă administrată a constat în audierea formală a martorului F., limitându-se în a se consemna că "își menține declarațiile date anterior, acestea corespund întru totul."

În acest context, Înalta Curte amintește că, această modalitate de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecința condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (CEDO).

În acest sens, se are în vedere practica bogată a Curții Europene și jurisprudența dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea națională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăției pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației este contrară cerințelor unui proces echitabil: a se vedea CEDO - cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, cauza Spînu c. României, cauza Dănilă c. României, ICCJ, S.P., Decizia nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, Dosar nr. x/99/2011, pe site ICCJ; ICCJ, SP, Decizia nr. 3223 din 22 octombrie 2013, Dosar nr. x/62/2011, pe site ICCJ.

În jurisprudența sa, CEDO a arătat care sunt exigențele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunțării condamnării succesiv achitării, față de același inculpat, direct în calea de atac.

În cauza Dănilă împotriva României, (Cererea nr. x/00), hotărârea din 8 martie 2007, CEDO a reținut că, deși Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentințe care făcuse obiectul unui apel, trebuie să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se reevaluează chestiuni de fapt și de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăției sau nevinovăției, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. CEDO a conchis, și în această cauză, în sensul că soluția de condamnare a reclamantului, pronunțată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană și mai ales după achitarea de cele două jurisdicții inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 & 1 al Convenției.

Când unei instanțe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt și în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăției și nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanța de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăției sau nevinovăției, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menținerea soluției de achitare, fie să pronunțe o hotărâre de condamnare (pag. 49, Cauza Mircea împotriva României, Cererea nr. x/20 hotărârea din 29 martie 2007).

Totodată, în cauza Manolachi împotriva României, (Cererea nr. 36.605/04), hotărârea din 5 martie 2013, Curtea a observat că, atunci când curtea de apel și Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea inițială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Curtea EDO a subliniat că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în fața instanței care se pronunță în ultimul grad cu privire la acuzație constituie o garanție a unui proces echitabil, în măsura în care observațiile instanței cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe pentru acuzat [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, și, mutatis mutandis, Pittkänen împotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62 - 65, 9 martie 2004, precum și Milan împotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].

Revenind la cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar cu încălcarea dispozițiilor legale a apreciat în mod prioritar faptul că în cauză este incidentă instituția prescripției răspunderii penale, iar ulterior într-un mod evaziv, fără a readministra probatoriul pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția de achitare, a conchis că inculpatul este vinovat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Practic, instanța de apel a inversat ordinea de analiză impusă de rigorile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., aspect ce încălcă atât dreptul la un proces echitabil, care a avut drept consecință imediată aplicarea cauzei de încetare a procesului penal, respectiv art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cât și aplicarea formală a unei instituții de drept penal substanțial, prescripția răspunderii penale.

Incidența acestei cauze de încetare a procesului penal pune în discuție analiza cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., analiza circumscrisă acestui caz regăsindu-se pe deplin în raport de argumentele expuse și fiind aplicabilă chiar dacă formal ar părea că se urmărește o reinterpretare a probatoriului, în realitate se solicită, în mod corect, restabilirea principiului legalității, prin înlăturarea aplicării greșite a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în opinie majoritară, va admite recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 08 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va casa, în parte, decizia penală recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de inculpatul A., vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 08 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de inculpatul A., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2023.

Opinia separată în sensul respingerii ca nefondat a recursului în casație formulat de recurentul A..

Contrar opiniei majoritare, consider că în prezenta cauză recursul în casație nu este fondat, impunându-se menținerea hotărârii atacate.

În primul rând, se observă că, în susținerea cererii de recurs în casație formulată, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., incident când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

În susținerea cazului de casare, recurentul a înțeles să arate că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal prin Decizia penală nr. 621 din data de 8 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2017, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea, în vederea continuării procesului penal și pronunțării unei soluții de achitare, fiindcă instanța de apel, analizând legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond, în mod eronat a constatat că starea de fapt stabilită de către prima instanță este contrară probatoriului administrat.

Raportat la motivele invocate în susținerea cazului de casare aflat în discuție, prin încheierea din data de 28 februarie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

În considerentele încheierii s-a menționat că în raport de motivele invocate de către recurentul inculpat, în cauză se impune admiterea în principiu a cererii de recurs în casație numai sub aspectul nelegalității soluției de încetare a procesului penal, ca urmare a reținerii prescripției răspunderii penale, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., fiindcă analiza instanței de recurs se limitează doar la constatarea legalității soluției de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de rejudecare a acțiunii penale și de verificare a aspectelor invocate de către inculpat prin care tinde la obținerea unei soluții de achitare, Înalta Curte reținând că aspectele referitoare la vinovăția inculpatului, la probatoriul administrat și la situația de fapt excedează cadrului procesual strict al căii de atac a recursului în casație.

În acord cu aceste considerente, apreciez că analiza instanței de recurs se limitează doar la constatarea legalității soluției de încetare a procesului penal, ceea ce implică, în speță, doar verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripție atras de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de evaziune fiscală, pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, astfel cum aceasta a fost reținută în mod definitiv de către instanța de apel.

Referitor la limitele cazului de casare invocat, în jurisprudență s-a statuat că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, analiza fiind strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripție, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, însă având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.(I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 39/RC din 2 februarie 2017)

De altfel, art. 447 din C. proc. pen. prevede că instanța de recurs verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, nu și legalitatea procedurii de judecată urmate sub aspectul administrării probatoriului.

Prin urmare, greșita încetare a procesului penal în cazul prescripției răspunderii penale, pentru a constitui un caz de casare fondat, implică greșita constatare de către instanța de apel a îndeplinirii condițiilor prescripției răspunderii penale prevăzute de art. 153 - 156 din C. proc. pen.

Or, în speță, recurentul nu a criticat aceste condiții și nu a susținut că acestea nu sunt întrunite.

Astfel, consider că în mod legal instanța de apel a constatat, în cauza recurentului, că infracțiunea de evaziunea fiscala prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani închisoare, că în raport de aceste limite termenul general de prescripție este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă de la data săvârșirii infracțiunii în luna aprilie 2014 și s-a împlinit la sfârșitul lunii aprilie 2022.

Pentru aceste considerente, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621 din data de 08 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea se impunea a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., menținându-se hotărârea atacată.

GGC - NN