CASE OF MOINESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.

Reclamantul a fost reprezentat de domnul L. Constantin, avocat în Constanța. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

În prezenta cauză, reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanța de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași elemente.

La 11 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Medgidia.

La 9 aprilie 2006, în jurul orei 7 dimineața, a avut loc o dispută între două grupuri de persoane într-un local de noapte din Medgidia. Imobilul respectiv și două vehicule parcate în apropiere au suferit pagube importante. A fost necesară intervenția poliției pentru a restabili ordinea.

La cererea reclamantului, personalul serviciului municipal de salubritate s-a deplasat la fața locului pentru a elibera și curăța trotuarele din vecinătate.

Apoi, reclamantul s-a deplasat la sediul primăriei, care se afla în apropiere. Acolo, a avut o întâlnire cu I.N., consilier pe problemele romilor și cu I.A, fratele acestuia din urmă, care fusese implicat în dispută. Inițial, li s-au alăturat administratorul clubului și alte două persoane care asistaseră la dispută. Ulterior, s-a prezentat și L.B., șeful poliției locale, care i-a înmânat reclamantului înregistrarea video a disputei, realizată de un agent de la poliția rutieră, care se afla la fața locului. S-au purtat discuții despre modalitățile de reparare a pagubelor.

Poliția judiciară, care s-a autosesizat în cauză, a decis să efectueze o percheziție la domiciliul familiei N., din care făceau parte I.N și I.A, emițând mandate de aducere pe numele mai multor membri din familia respectivă.

În jurul orei 15.00, câțiva agenți de poliție s-au deplasat la domiciliul familiei N. și au reținut mai multe persoane, în temeiul mandatelor de aducere menționate anterior. În timp ce percheziția era în desfășurare, reclamantul și-a făcut apariția în curtea imobilului. Apariția sa a coincis cu adunarea în fața imobilului a mai multor persoane, care vociferau și denunțau un comportament abuziv din partea poliției, pe care o acuzau că îi anchetează doar pe membrii familiei N. și nu pe membrii grupului rival. Reclamantul i-a cerut agentului de poliție care conducea operațiunea să-i prezinte mandatul care autoriza percheziția. După citirea mandatului, reclamantul s-a adresat mulțimii adunate, declarând: „Totul este în regulă!”.

În jurul orei 19.30, în timp ce audierea persoanelor reținute era în curs, reclamantul s-a deplasat la sediul parchetului și a cerut să se întâlnească cu procurorul care supraveghea ancheta. După ce, inițial, cererea sa a fost refuzată, procuroarea Z.P. a acceptat, în urma insistențelor, să-l întâlnească într-un birou.

La o dată neprecizată, s-a dispus declanșarea urmăririi penale împotriva a opt persoane pentru suspiciunea de „ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice”, infracțiune sancționată de art. 321 C. pen. și pentru suspiciunea de „distrugere (de bunuri)”, infracțiune sancționată de art. 217 C. pen. În ceea ce îi privește pe reclamant și pe L.B., aceștia au fost urmăriți penal pentru suspiciunea de „favorizare a infractorului”, infracțiune sancționată de art. 264 alin. (1) C. pen. Reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii de un avocat la alegere.

Prin rechizitoriul din 3 mai 2006, parchetul a trimis în judecată cele opt persoane acuzate de ultraj și distrugere și a disjuns urmărirea penală împotriva reclamantului și a lui L.B.

Prin hotărârea definitivă din 12 iunie 2007, cele opt persoane în cauză au fost găsite vinovate de săvârșirea infracțiunilor de care erau acuzate de Curtea de Apel Constanța, care le-a condamnat, după caz, la pedepse de un an, respectiv un an și patru luni de închisoare.

Prin ordonanța din 13 iulie 2006, parchetul a pronunțat neînceperea urmăririi penale pentru faptele de care era bănuit L.B.

Pe parcursul urmăririi penale inițiate împotriva reclamantului, parchetul a ascultat 25 de martori.

Prin rechizitoriul din 11 martie 2008, parchetul, reprezentat de procuroarea Z.P, l-a trimis în judecată pe reclamant pentru favorizarea infractorului, acuzându-l că a îngreunat și a zădărnicit urmărirea penală inițiată cu privire la disputa din 9 aprilie 2006.

Cauza a fost înscrisă pe rolul Judecătoriei Medgidia. Instanța a ascultat 21 de martori, inclusiv pe reclamant, care și-a susținut nevinovăția.

Prin sentința din 18 mai 2010, Judecătoria Medgidia a pronunțat achitarea reclamantului. În motivele sale, instanța a reținut:

Hotărârea respectivă a fost confirmată, în urma apelului declarat de parchet, prin hotărârea Tribunalului Constanța din 11 mai 2011.

Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

Ședința de judecată a avut loc la 4 octombrie 2011, în fața Curții de Apel Constanța. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului și a depus concluzii scrise. Reclamantul a refuzat invitația curții de apel de a face o declarație. Reclamantul a avut ocazia să-și exprime ultimul cuvânt și și-a susținut, din nou, nevinovăția. În timpul recursului respectiv, nu a fost administrată nici o altă probă.

Prin decizia definitivă din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanța l-a condamnat pe reclamant la șase luni de închisoare cu suspendare pentru favorizarea infractorului. Pentru aceasta, curtea de apel a considerat:

Dispozițiile din Codul de procedură penală, care defineau la momentul faptelor, domeniul de aplicare a competenței și puterilor instanței sesizate cu „recurs”, sunt descrise în cauza

Reclamantul pretinde că în cadrul procedurii penale declanșate împotriva sa i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanța de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamantul nu a solicitat instanței de recurs sesizată în prezenta cauză, să examineze noile elemente de probă și să efectueze o nouă ascultare a martorilor. În opinia sa, reclamantul ar fi putut să folosească această posibilitate în mod util, fie prin intermediul avocatului său, fie în mod direct, având în vedere că fusese ascultat în persoană de instanța respectivă.

Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne și că excepția Guvernului trebuie respinsă. Acesta susține că nu avea nici un interes să propună o nouă administrare a probelor în fața instanței de examinare a recursului declarat de parchet, având în vedere că fusese achitat de instanțele inferioare.

În această privință, Curtea reamintește că se pronunțase deja în cauze similare cu privire la argumentul invocat de Guvern, conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată instanței de recurs ascultarea martorilor. În aceste cauze, Curtea a considerat că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu, măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul susține că instanța de recurs s-a pronunțat, întemeindu-se exclusiv pe dosarul din primă instanță, care conținea depozițiile martorilor, același dosar în baza căruia fusese achitat în primă instanță și în apel.

Guvernul nu observă nimic contrar cerințelor unui proces echitabil în condamnarea reclamantului. Acesta subliniază:

În plus, Guvernul pretinde că problema principală pe care instanța de recurs trebuia să o soluționeze se referea la încadrarea juridică a faptelor, care fuseseră deja stabilite în primă instanță, în special în temeiul mărturiilor. În opinia sa, instanța de recurs avea dreptul de a aprecia dacă acțiunile reclamantului puteau fi calificate drept ajutor acordat mai multor persoane, în vederea îngreunării anchetei penale care tocmai se declanșase împotriva acestora, fără a fi obligată să redeschidă din oficiu administrarea probelor. De altfel, proba principală a apărării reclamantului în fața instanțelor inferioare se referea deja la încadrarea juridică respectivă. În cele din urmă, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauza

Motivarea Curții

Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în cadrul procedurilor în apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba: este necesar să se țină cont de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în cadrul ordinii juridice naționale. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia, și mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (

În plus, Curtea a declarat că, atunci când o instanță de apel este sesizată cu o cauză în fapt și în drept și studiază în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, fie de inculpatul care susține că nu a săvârșit fapta considerată ca infracțiune (a se vedea, printre altele,

Curtea reamintește că admisibilitatea probelor intră în primul rând, sub incidența normelor de drept intern: în principiu, instanțele naționale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate. Sarcina încredințată Curții prin Convenție constă exclusiv în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea

Cu privire la faptele speței, Curtea constată în primul rând, că și Curtea de Apel Constanța a întreprins demersuri pentru ca reclamantul să poată fi ascultat în persoană, dar l-a condamnat fără a asculta din nou martorii ascultați în primă instanță, ale căror depoziții au determinat curtea de apel și ulterior, instanța de apel, să-l achite (

În speță, Curtea de Apel Constanța s-a prevalat de această posibilitate, dar fără a examina noi elemente de probă. Or, Curtea subliniază că prima instanță și instanța de apel au considerat că din declarațiile martorilor nu reieșea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze ancheta demarată cu privire la disputa din 9 aprilie 2006 în anumite momente identificate pe parcursul urmăririi penale (

În opinia Curții, efectuând o astfel de analiză, curtea de apel nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept – sau mai exact, a unei încadrări juridice a faptelor, după cum susține Guvernul – ci, pur și simplu la o nouă interpretare a faptelor, acordând o nouă conotație acțiunilor reclamantului. În consecință, situația sa s-a înrăutățit, prin întemeierea condamnării sale pe o pedeapsă cu închisoarea.

În plus, pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăși martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, în special pe baza depozițiilor martorilor respectivi, făcute în cursul ședințelor desfășurate în fața lor. Deși era de competența instanței de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă; este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza acelorași mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primă instanță să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiții, omisiunea ascultării martorilor de către curtea de apel în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare (

Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunțată fără ascultarea directă a martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil. Acesta susține că motivarea instanței de recurs a fost lapidară, că urmărirea penală a fost condusă de procuroarea Z.P., că ar fi încercat să intimideze, conform hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Constanța și că, având în vedere mediatizarea procesului său și a intereselor politice locale legate de calitatea sa de primar, Curtea de Apel Constanța nu a dat dovadă de imparțialitate. În cele din urmă se plânge de pretinsa durată nerezonabilă a procedurii penale declanșate împotriva sa.

Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor și a libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

În conformitate cu art.

Reclamantul solicită 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării sale penale contrare art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul susține că nu este justificată cererea reclamantului. În plus, acesta consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a încălcării constituie în sine o reparație echitabilă. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal în temeiul dispozițiilor din Codul de procedură penală. reprezintă un mod adecvat de a repara eventuala încălcare constatată.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, având în vedere încălcarea constatată la art. 6

De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art.

Reclamantul nu a formulat nici o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată, suportate pe parcursul procedurii.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție în măsura în care se referă la condamnarea reclamantului în temeiul acelorași probe care fuseseră considerate insuficiente de către instanțele inferioare și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

hotărăște că a fost încălcat art.

hotărăște

respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.