ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 574 din data de 24.04.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul penal nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza II C. proc. civ. pen., achită pe inculpatul A., privind comiterea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, constând în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen., cheltuielile judiciare avansate stat au rămas în sarcina acestuia.

II. Prin decizia penală nr. 870/P din 3 octombrie 2017, pronunțată de către Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța împotriva sentinței penale nr. 574/24.04.2017, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul penal nr. x/2016

A fost desființată în parte sentința penală apelată și, rejudecând;în baza art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. civ. pen.. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având suspendată exercitarea dreptului de a conduce.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

A obligat pe inculpat ca în baza art. 93 alin. (1) C. pen. să respecte măsurile de supraveghere, astfel cum au fost stabilite.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen. a impus inculpatului obligația de a nu părăsi teritoriul României.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare în cadrul uneia dintre cele două instituții publice, respectiv Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava sau Primăria mun. Suceava, ce va fi stabilită de Serviciul de Probațiune Suceava, în funcție de posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului și la nivelul instituțiilor din comunitate, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere.

III. Împotriva deciziei penale nr. 870/P din 3 octombrie 2017, pronunțată de către Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie în dosarul nr. x/2016 a formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018 s-a admis în principiu recursul în casație declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 870/P din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, privind pe inculpatul A. și s-a dispus trimiterea cauzei la Completul 3 în vederea soluționării, reținându-se că raportat la dispozițiile legale menționate și la motivele invocate se impune admiterea cererii în vederea evaluării tratamentului sancționator în cadrul cererii de recurs în casație.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Prin recursul în casație declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

A arătat că, soluția instanței de apel este nelegală, întrucât în mod greșit a stabilit față de inculpatul A. o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 91 C. pen., în condițiile în care nu erau îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile leagle pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, inculpatul fiind condamnat anterior la o pedeapsă mai mare de un an.

Din analiza actelor dosarului se constată că instanța de fond a admis prin încheierea din 22 februarie 2017 cererea inculpatului A. de a se judeca potrivit dispozițiilor procedurii simplificate, dar prin sentința pronunțată a dispus achitarea inculpatului apreciind că sub aspectul laturii subiective inculpatul nu a acționat cu vinovăția cerută de lege.

Instanța de control judiciar a dispus prin decizia recurată admiterea apelului parchetului și condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, prin reaprecierea probatorului existent, fără să administreze alte probe.

Înalta Curte reține că potrivit art. 91 C. pen., instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Cu privire la antecedența penală a inculpatului A. se constată că acesta fusese condamnat anterior, prin sentința penală nr. 269 din 10 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. x/2015 rămasă definitivă prin decizia nr. 61 din 22 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, ca urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 10 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 392 din 06 iunie 2012 a Judecătoriei Rădăuți, definitivă prin decizia penală nr. 851 din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel Suceava și cumulării acesteia cu pedeapsa de 4 luni aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 7 din 15 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în dosarul nr. x/2017 s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. pen., la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din C. pen. anterior (art. 96 raportat la art. 43 din C. pen.).

Față de acest aspect, se constată că pedeapsa din antecedența penală ce trebuia evaluată în cadrul determinării tratamentului sancționator era cea de 1 an și 2 luni închisoare, stabilită și aplicată prin sentința penală nr. 269 din 10 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. x/2015 rămasă definitivă prin decizia nr. 61 din 22 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, iar nu pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., în dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte constată că recursul în casație declarat de parchet este întemeiat, pedeapsa aplicată inculpatului nefiind legală, dispozițiile art. 91 C. pen., excluzând suspendarea sub supraveghere a unei pedepsei, în condițiile existenței unei condamnări anterioare la o pedeapsă mai mare de 1 an închisoare.

Instanța de apel va trebui să reindividualizeze sancțiunea în raport cu antecedența penală evidențiată anterior, cu identificarea și ulterior reținerea cauzelor de agravare incidente.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că prin încheierea din data de 22 februarie 2017, Judecătoria Constanța a admis cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii simplificate, dar, după analiza materialului probator, a pronunțat o soluție de achitare, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. civ. pen.

Instanța de apel, fără a adminstra noi probe în cauză, apreciind că este aplicabilă procedura simplificată, a procedat la o reinterpretare a acelorași probatorii administrate anterior, în cursul urmăririi penale și judecății în fond, ajungând la concluzia că sunt întrunite condițiile tragerii la răspundere penală și pronunțând o soluție de condamnare.

Se constată că instanța de apel a apreciat că în cauză este incidentă procedura simplificată, motivat de faptul că instanța de fond a admis, prin încheierea din 22.02.2017, cererea inculpatului în acest sens, ignorând faptul că, ulterior, acesta a fost achitat pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Chiar dacă s-ar accepta faptul că în cauză era incidentă procedura recunoașterii învinuirii, în raport de soluția dispusă de instanța de fond de achitare și subsecvent acesteia, se impunea administrarea unui probatoriu ce trebuia a fi apt a susține vinovăția inculpatului și întrunirea condițiilor tragerii la răspundere penală, pentru a se putea pronunța soluția condamnării în calea de atac.

Înalta Curte amintește că, această modalitate de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecința condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

În acest sens, se are în vedere practica bogată a Curții Europene și jurisprudența dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea națională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăției pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației este contrară cerințelor unui proces echitabil: a se vedea CEDO - cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, cauza Spînu c. României, cauza Dănilă c. României, ICCJ, S.P., dec. nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, ds. 2216/99/2011, pe site ICCJ; ICCJ, SP, dec. nr. 3223 din 22 octombrie 2013, ds. 9111/62/2011, pe site ICCJ.

În jurisprudența sa, CEDO a arătat care sunt exigențele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunțării condamnării succesiv achitării, față de același inculpat, direct în calea de atac.

În cauza Dănilă împotriva României, (cererea nr. 53897/00), hotărârea din 8 martie 2007, CEDO a reținut că, deși Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentințe care făcuse obiectul unui apel, trebuie să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se reevaluează chestiuni de fapt și de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăției sau nevinovăției, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. CEDO a conchis, și în această cauză, în sensul că soluția de condamnare a reclamantului, pronunțată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană și mai ales după achitarea de cele două jurisdicții inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 & 1 al Convenției.

Când unei instanțe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt și în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăției și nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanța de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăției sau nevinovăției, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menținerea soluției de achitare, fie să pronunțe o hotărâre de condamnare (pg. 49, Cauza Mircea împotriva României, cererea nr. 41250/20 hotărârea din 29 martie 2007).

Totodată, în cauza Manolachi împotriva României, (cererea nr. 36.605/04), hotărârea din 5 martie 2013, Curtea a observat că, atunci când curtea de apel și Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea inițială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Curtea EDO a subliniat că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în fața instanței care se pronunță în ultimul grad cu privire la acuzație constituie o garanție a unui proces echitabil, în măsura în care observațiile instanței cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe pentru acuzat [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, și, mutatis mutandis, Pittkänen împotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62-65, 9 martie 2004, precum și Milan împotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].

Revenind la cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar s-a mărginit la a reaprecia probatoriul administrat anterior în condițiile încuviințării de către instanța de fond a cererii de judecare în procedura simplificată, deși apelul devoluase cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, urmare a soluției achitării pronunțate în fond.

În acest context, ICCJ susține faptul că nelegalitea judecății, generată de încălcarea dreptului la un proces echitabil determină nelegalitatea soluției pronunțate, în cazul dat, al celei de condamnare direct în calea de atac, subsecvent și succesiv achitării.

Fiind constatată nelegalitatea judecății în calea de atac, în considerarea încălcării dreptului la un proces echitabil, aceasta se răsfrânge asupra deciziei pronunțate, generând nelegalitatea pedepsei. În cauză, nelegalitatea pedepsei aplicate este consecința încălcarii nu numai a principiului evocat, ci și a art. 91 lit. b) C. pen. referitor, ce reglementează condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu poate fi înlăturată decât în contextul rejudecării căii de atac, de către aceeași instanța de apel, cu administrare nemijlocită de probe.

În cazul recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție va reforma doar soluția de condamnare datorată nelegalității constatate. Casarea nu se poate extinde asupra soluției de achitare pronunțată de instanța de fond întrucât viciul generat de încălcarea dreptului la un proces echitabil nu este incident în cazul acesteia din urmă.

Pentru considerentele anterior evocate, Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 870/P din 03 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, privind pe inculpatul A., va desființa în totalitate decizia penală recurată ce privește un singur inculpat și o unică infracțiune de pericol și va dispune rejudecarea căii de atac declarate.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen..., privind cheltuielile judiciare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 870/P din 03 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, privind pe inculpatul A..

Desființează în totalitate decizia penală recurată și rejudecând:

Trimite cauza spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanța.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 260 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 aprilie 2018.