Hotărâre nr. 1 din 20.01.2022

Republica Moldova

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

HOTĂRÂRE cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2021 CHIŞINĂU 20 ianuarie 2022 1 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituțională, judecând în componența: dnei Domnica MANOLE, Președinte, dlui Nicolae ROȘCA, dnei Liuba ȘOVA, dlui Serghei ȚURCAN, dlui Vladimir ȚURCAN, judecători, cu participarea dnei Elena Tentiuc, șef al Secretariatului Curții, examinând în ședință plenară Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2021, având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională, articolului 61 alin. (1) și articolului 62 lit. f) din Codul jurisdicției constituționale nr.502 din 16 iunie 1995, în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, articolului 5 lit. i) și articolului 80 din Codul jurisdicției constituționale, HOTĂRĂŞTE: 1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2021, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Președinte Domnica MANOLE Chișinău, 20 ianuarie 2022, HCC nr. 1 2 Aprobat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 20 ianuarie 2022 RAPORT privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2021 A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale Statutul Curții Constituționale, unică autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituție, care stabilește, concomitent, principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilității statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție. Atribuțiile constituționale, prevăzute de art. 135 din Constituție, sunt dezvoltate în Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora.

Astfel, în temeiul prevederilor constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

3 B. Judecătorii Curții Constituționale Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din șase judecători, numiți pentru un mandat de șase ani. Ca urmare a decesului, la 27 ianuarie 2021, a domnului Eduard Ababei, judecător constituțional, Plenul Curții Constituționale a funcționat în următoarea componență: dna Domnica MANOLE, Președinte, dl Nicolae ROȘCA, dna Liuba ȘOVA, dl Serghei ȚURCAN, dl Vladimir ȚURCAN, judecători. C. Structura organizatorică Curtea Constituțională și-a desfășurat activitatea având la bază structura organizatorică aprobată prin Decizia nr. 9 din 23 martie 2018. D. Sesizarea Curții Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept.

Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu.

Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr. 99 din 11.06.2020, şi art. 38 4 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au: a) Preşedintele Republicii Moldova; b) Guvernul; c) ministrul justiţiei; d) judecătorii/completurile de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, al curţilor de apel şi al judecătoriilor; d1) Consiliul Superior al Magistraturii; f) Procurorul General; g) deputatul în Parlament; h) fracţiunea parlamentară; i) Avocatul Poporului; i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului; j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă și de conținut prevăzute de art. 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

TITLUL II. ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ

A. Aprecierea Curții dedusă din hotărârile pronunțate Pe parcursul anului 2021, Curtea a pronunțat 39 de hotărâri, contribuind astfel la formarea jurisprudenței constituționale, fiind analizate următoarele domenii.

1. DREPTURILE PERSOANELOR NĂSCUTE ÎN LOCURILE DE REPRESIUNE SAU

ÎN DRUM SPRE ELE

Pe 12 ianuarie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea privind controlul constituționalității unui text din articolul 1 din Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 pentru 5 interpretarea unor prevederi ale Legii nr. 1225 din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice1. Curtea a reținut că, prin contestarea textului „copiii persoanelor supuse represiunilor care s-au născut în locurile de represiune sau în drum spre ele se consideră copii proveniți din căsătoria încheiată până la represiune” din articolul 1 al Legii pentru interpretarea unor prevederi ale Legii privind reabilitatea victimelor represiunilor politice, autorul sesizării a ridicat problema asigurării egalității în drepturi a mai multor categorii de victime ale represiunilor politice din perioada regimului totalitar.

Curtea a observat că, prin includerea în categoria victimelor represiunii a copiilor născuți în locurile de represiune sau în drum spre ele, Parlamentul Republicii Moldova a recunoscut prin Legea nr. 1225 din 8 decembrie 1992 că aceste persoane au avut de suportat împreună cu părinții toate greutățile și suferințele deportărilor și că au dreptul de a fi despăgubite de către stat. În redacția Legii menționate supra, situația tuturor copiilor născuți în locurile de represiune sau în drum spre ele era asemănătoare, indiferent dacă părinții lor s-au căsătorit până la sau în timpul represiunii sau dacă femeia represată care a născut era sau nu căsătorită.

Curtea a constatat că interpretarea oficială făcută prin articolul 1 din Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 a condus la excluderea din categoria victimelor represiunilor politice și a eventualilor beneficiari ai reabilitării persoanelor născute în locurile de represiune sau în drum spre ele: (i) de către o femeie represată necăsătorită, precum și (ii) dintr-o căsătorie încheiată în timpul represiunii. Curtea a notat că respectarea principiului egalității presupune acordarea acelorași avantaje tuturor persoanelor aflate în situații similare, cu excepția cazului în care se demonstrează că tratamentul diferențiat este justificat în mod obiectiv și rezonabil.

Această condiție demonstrează că principiul egalității nu are în vedere interzicerea oricărui tratament diferențiat, ci doar a tratamentelor diferențiate nejustificate (a se vedea HCC nr. 19 din 24 septembrie 2019, § 31). Curtea a constatat că tratamentul diferențiat al unor persoane născute în locurile de represiune sau în drum spre ele admis de norma contestată este lipsit de un scop legitim și nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Această normă îi lipsește în mod nejustificat pe cetățenii Republicii Moldova născuți în locurile de represiune și în drum spre ele de către o femeie represată necăsătorită sau într-o căsătorie încheiată în timpul represiunii de dreptul la protecția socială prevăzută de Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice.

Pentru că nu urmărește un scop legitim și nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, prevederea contestată încalcă dispozițiile articolelor 28 [viața intimă, familială și privată], 47 [dreptul la asistență și protecție socială] și 16 [egalitatea] din Constituție.

Curtea a decis că până la modificarea articolului 1 din Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 pentru interpretarea unor prevederi ale Legii nr. 1225 din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, în sensul prezentei hotărâri, victime ale represiunilor politice 1Hotărârea nr. 2 din 12.01.2021 pentru controlul constituționalității unor prevederi din articolul 1 din Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 pentru interpretarea unor prevederi ale Legii nr. 1225 din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice 6 se vor considera și copiii care s-au născut în locurile de represiune sau în drum spre ele, dacă măcar unul din părinți este victimă a represiunilor politice.

2. ACCESUL LA INFORMAȚIILE CU CARACTER PERSONAL

Pe 14 ianuarie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 4 alin. (2), 7 alin. (2) lit. c), 8 alin. (1) și 11 alin. (1) pct. 3) din Legea nr. 982 din 11 mai 2000 privind accesul la informație2. Curtea a analizat sesizarea prin prisma articolului 34 alineatele (1) și (2), coroborat cu articolele 23 alin. (2) și 54 din Constituție. Curtea a reținut că, potrivit articolului 4 alin. (2) din Legea privind accesul la informație, exercitarea dreptului de acces la informații poate fi supusă unor restricții pentru motive specifice, ce corespund principiilor dreptului internațional, inclusiv pentru apărarea securității naționale sau vieții private a persoanei.

În acest sens, Curtea a observat că prevederile articolului 4 alin. (2) din Legea menționată supra respectă rațiunile articolului 54 alin. (2) din Constituție, care stabilesc, inter alia, că exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, în interesele securității naționale, în scopul protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, precum și al împiedicării divulgării informațiilor confidențiale. Termenul ,,restricții” din articolul 4 alin. (2) din Legea privind accesul la informație este un sinonim al termenului ,,restrângere” de la articolul 54 alin. (2) din Constituție. Așadar, Curtea nu a observat vreo neconcordanță a articolului 4 alin. (2) din Legea privind accesul la informație cu prevederile articolului 54 alin. (2) din Constituției.

Aplicarea corectă a acestor dispoziții legale contestate le revine furnizorilor de informație și instanțelor de judecată. Articolul 7 alin. (2) lit. c) din aceeași Lege prevede că accesul la informațiile oficiale nu poate fi îngrădit, cu excepția informațiilor cu caracter personal, a căror divulgare este considerată o imixtiune în viața privată a persoanei, protejată de legislația privind protecția datelor cu caracter personal. Cu privire la acest articol, Curtea a reținut că expresia ,,nu poate fi îngrădit, cu excepția...” de la articolul 7 alin. (2) din Lege este sinonimă, din perspectiva limbajului de drept constituțional, cu ,,nu poate fi supus altor restrângeri, decât...” de la articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Termenul ,,imixtiune” din articolul 7 alin. (2) lit. c) din Lege echivalează cu un ,,amestec nemotivat”, care reprezintă, de fapt, o restrângere sau o ingerință nejustificată, adică o încălcare a dreptului la viața privată. Totuși, încălcarea acestui drept fundamental poate fi stabilită doar de instanțele de drept comun, după o punere în balanță a intereselor relevante concurente, în cauzele de pe rolul lor. Articolul 7 alin. (1) din Lege permite restrângeri (îngrădiri, ingerințe) ale dreptului la respectarea vieții private, însă aceste restrângeri trebuie să fie justificate, adică să nu constituie ,,imixtiuni” (potrivit articolului 7 alin. (2) lit. c) din Lege, adică încălcări).

2Hotărârea nr. 3 din 14.01.2021 privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 4 alin. (2), 7 alin. (2) lit. c), 8 alin. (1) și 11 alin. (1) pct. 3) din Legea nr. 982 din 11 mai 2000 privind accesul la informație 7 Curtea a subliniat că simpla restrângere (îngrădire, ingerință) a unui drept fundamental nu echivalează cu încălcarea dreptului fundamental. Din punct de vedere constituțional, nu sunt permise restrângerile nejustificate ale drepturilor fundamentale. Caracterul justificat sau nejustificat al unei restrângeri (îngrădiri, ingerințe) a dreptului la viața privată într-o situație litigioasă poate fi stabilit doar de instanța de judecată, după efectuarea testului de proporționalitate.

Articolul 8 alin. (1) din Legea privind accesul la informație stabilește că informația cu caracter personal face parte din categoria informației oficiale cu accesibilitate limitată și constă din date referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, a căror dezvăluire ar constitui o violare a vieții private, intime și familiale. Sub acest aspect, Curtea a reținut că legislatorul a utilizat noțiunea de ,,violare” a vieții private, intime și familiale contrar limbajului de drept constituțional și de drept european al drepturilor omului. Termenul ,,violare” reprezintă o încălcare, adică o restrângere nejustificată.

Totuși, în contextul articolului 8 din Lege, în special având în vedere alin. (2) al articolului, acest termen echivalează, de fapt, cu termenul ,,ingerință”, pentru că alin. (2) al aceluiași articol prevede că accesul la informația cu caracter personal se realizează în conformitate cu prevederile legislației privind protecția datelor cu caracter personal. Prin urmare, Curtea a observat că nici prevederile articolului 8 alin. (1) din Legea privind accesul la informație nu prezintă vreo problemă de ordin constituțional, de vreme ce permit efectuarea testului de proporționalitate, potrivit articolului 54 din Constituție. Cu privire la prevederile articolului 11 alin. (1) pct. 3) din Legea privind accesul la informație, Curtea a menționat că limitările accesului la informație pot avea loc în scopul protejării informației confidențiale, vieții private a persoanei și securității naționale.

Curtea a subliniat că aceste scopuri speciale prevăzute de către legislator se regăsesc în scopurile stabilite de articolul 54 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, Curtea a reținut că dispozițiile legale contestate nu contravin prevederilor constituționale invocate. Curtea a menționat că autoritățile și instituțiile publice care furnizează informațiile atribuite datelor cu caracter personal sunt obligate să creeze condiții care ar asigura protecția acestor date, cu respectarea principiilor și a criteriilor de punere în balanță stabilite de Curte în Hotărârea nr. 29 din 12 decembrie 2019. Respingerea solicitării de a furniza datele cu caracter personal trebuie să fie proporțională și justificată prin scopurile legitime prevăzute de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, Curtea nu a constatat vreo problemă de constituționalitate nici din perspectiva articolului 23 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, Curtea a conchis că prevederile contestate din articolele 4 alin. (2), 7 alin. (2) lit. c), 8 alin. (1) și 11 alin. (1) pct. 3) din Legea privind accesul la informație sunt conforme cu standardele constituționale instituite prin articolele 23 alin. (2), 34 și 54 din Constituție.

3. ACORDAREA UNUI STATUT SPECIAL LIMBII RUSE

8 Pe 21 ianuarie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre pentru controlul constituționalității Legii nr. 234 din 16 decembrie 2020 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova3. Curtea și-a început analiza, verificând conformitatea Legii contestate cu articolul 13 din Constituție. Potrivit articolului 13 alin. (1) din Constituție, în interpretarea Hotărârii Curții Constituționale nr. 36 din 5 decembrie 2013, limba de stat a Republicii Moldova este limba română. Consacrarea constituțională a limbii române ca limbă de stat îi conferă acesteia caracterul de limbă oficială a statului. Cel de-al doilea alineat al aceluiași articol prevede că statul recunoaște şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcționarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul țării.

Menționarea limbii ruse are, în acest text constituțional, un caracter exemplificativ și nu îi conferă limbii ruse, în Republica Moldova, un statut deosebit de cel al altor limbi vorbite pe teritoriul țării (ucraineană, găgăuză, bulgară, romani etc.) Alineatul (4) al articolului 13 din Constituție prevede că modul de funcționare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabilește prin lege organică. Din acest alineat se poate deduce existența unei obligații pozitive a Parlamentului de a reglementa prin lege organică modul de funcționare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova. În acest sens, marja discreționară a Parlamentului este limitată de prevederile constituționale. Din prevederile articolului 13 din Constituție se poate deduce că acesta recunoaște și protejează două valori: (i) caracterul oficial al limbii române ca limbă de stat și (ii) dreptul la păstrarea, dezvoltarea și funcționarea altor limbi vorbite pe teritoriul țării.

Curtea a notat că Preambulul Constituției Republicii Moldova stabilește, inter alia, ca obiectiv realizarea intereselor cetățenilor de altă origine etnică, care fac parte din poporul Republicii Moldova, iar articolul 10 alin. (2) din Constituție îi impune statului să recunoască și să garanteze inclusiv dreptul tuturor cetățenilor Republicii Moldova la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice. În scopul soluționării sesizărilor, Curtea a utilizat datele statistice colectate la Recensământul populației din 2014 referitoare la structura populației după limba maternă și cele referitoare la structura populației după limba maternă în profil teritorial.

Curtea a reținut că obligația impusă statului prin articolul 13 alin. (2) din Constituție de a recunoaște și proteja dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcționarea altor limbi vorbite pe teritoriul țării are în vedere limbile materne ale cetățenilor ei, nu limbile vorbite de obicei de cetățeni. Așadar, potrivit datelor privind structura populației după limba maternă obținute la Recensământul din 2014, dintr-un total al populației de 2 804 801 de cetățeni, dintre care 2 723 315 au declarat care este limba lor maternă, 1 544 726 au ca limbă maternă moldoveneasca, 639 339 – româna, 107 252 – ucraineana, 263 523 – rusa, 114 532 – găgăuza, 41 756 – bulgara, 7 574 – romani și 4613 – alte limbi.

Pornind de la premisa că glotonimul „română” include termenul „moldovenească”, în Republica Moldova limba română este limba maternă a 2 184 065 de cetățeni. În date procentuale, limba maternă a cel puțin 77,86 % din cetățenii Republicii Moldova este limba română. Limba rusă este limba maternă a cel puțin 9,39 % din cetățenii 3Hotărârea nr. 4 din 21.01.2021 pentru controlul constituționalității Legii nr. 234 din 16 decembrie 2020 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova 9 Republicii Moldova, limba găgăuză este limba maternă a cel puțin 4,08 % din cetățeni, limba ucraineană este limba maternă a cel puțin 3,82 % din cetățeni, iar limba bulgară este limba maternă a cel puțin 1,48 % din cetățeni.

Curtea a notat și datele referitoare la structura populației după limbile materne română, ucraineană și rusă, în profil teritorial, obținute la Recensământul din 2014. Astfel, dintr-un număr de cetățeni de 2 723 315 care au declarat care este limba lor maternă, ponderea limbii ucrainene în profil teritorial este mai mare decât ponderea limbii ruse în nouă raioane. În afară de aceste raioane, diferența dintre ponderile limbii ruse și a celei ucrainene nu este mai mare de 2 % în 15 raioane din cele 32. Curtea a analizat Legea contestată, în baza articolului 13 din Constituție, în special din perspectiva a două chestiuni: (a) existența unui echilibru între limba română, limba de stat a Republicii Moldova, și limba rusă, limbă a unei minorități etnice; și (b) poziția legală a altor limbi ale minorităților etnice din Republica Moldova, având în vedere garanțiile constituționale.

Curtea a reținut că scopul urmărit prin reglementarea articolelor 10 și 13 în Constituție se explică prin necesitatea de a garanta identitatea și unitatea poporului Republicii Moldova. Limba de stat este considerată, sub acest aspect, ca având o valoare constituțională, de simbol al unității poporului, fiind parte integrantă a identității constituționale a Republicii Moldova. Curtea a notat că protecția și instituirea unei limbi de stat urmărește să răspundă nevoii identitare a majorității cetățenilor statului și urmărește stabilirea unei limbi care să asigure comunicarea dintre diferitele părți ale populației în toate domeniile vieții și pe întreg teritoriul statului. Protecția și promovarea limbii oficiale a statului mai urmărește realizarea coeziunii sociale și integrarea minorităților etnice.

Fiecare cetățean care locuiește pe teritoriul țării și tinde să se integreze în societate, să participe eficient la procesele democratice ale statului, să beneficieze de oportunitățile pe care le acordă statul Republica Moldova are nevoie de cunoașterea limbii de stat. În acest context, Comisia de la Veneția a subliniat că este legitim și lăudabil ca statele să promoveze consolidarea limbii de stat, stăpânirea acesteia de către toți cetățenii și adoptarea de măsuri pentru promovarea învățării de către toți, astfel încât să corecteze inegalitățile existente și să faciliteze integrarea efectivă în societate a persoanelor aparținând minorităților naționale. În același timp, Curtea a reținut că interesul protecției și al promovării limbii de stat trebuie pus în balanță cu interesul recunoașterii și protejării drepturilor lingvistice ale cetățenilor care aparțin minorităților etnice.

Curtea a observat că articolul 2 al Legii îi conferă limbii ruse un statut privilegiat față de alte limbi ale minorităților etnice în Republica Moldova, statut care nu decurge din Constituție. Există raioane (e.g. Briceni, Drochia, Edineț, Fălești, Glodeni, Hâncești, Ocnița, Râșcani, Șoldănești) în care limba ucraineană, de exemplu, are o pondere mai mare decât limba rusă. Se poate observa că în unele raioane limba rusă are o pondere mică, de nici 3 % (e.g. Cantemir, Călărași, Criuleni, Dubăsari, Hâncești, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Strășeni, Șoldănești, Telenești). Cu toate acestea, fiind ridicată la nivel de limbă de comunicare interetnică, limba rusă, limbă a unei minorități etnice, dobândește alături de limba română un statut cvasioficial.

De asemenea, unele articole din Legea contestată subliniază rolul dominant al limbii ruse pe întreg teritoriul Republicii Moldova în raport cu limbile altor minorități etnice, fără să distingă 10 între raioanele în care ponderea ei este neînsemnată și raioanele în care ponderea ei este semnificativă, pentru a fi instituite obligații legale atât de stricte. Curtea a reținut că prevederile articolului 13 din Constituție recunosc doar o singură limbă de stat și nu conțin sintagma „limbă de comunicare interetnică”. Statutul constituțional al limbii de stat tocmai implică funcția limbii de stat de a fi limba de comunicare între toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică.

În acest sens, sunt și prevederile articolului 10 alin. (1) din Constituție, conform cărora statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova, care este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi. În pofida acestui fapt, Legea contestată îi acorda limbii ruse un statut similar cu cel al limbii de stat. Acest statut se observă din articolul 2 alin. (2) din Lege, care menționează că limba rusă este limbă de comunicare interetnică pe teritoriul Republicii Moldova, folosindu-se la același nivel cu limba de stat. Prin Legea contestată, limba rusă beneficia de un asemenea tratament preferențial indiferent de numărul membrilor minorităților etnice care o utilizează în raioanele țării.

Persoanele au de ales, în marea majoritate a cazurilor, între limba română și limba rusă. Acest fapt presupune, practic, că limba română nu va putea să-și îndeplinească funcția de limbă de stat. Curtea a reținut că articolul 13 din Constituția Republicii Moldova nu autorizează o asemenea opțiune. Acordându-i limbii ruse un statut similar cu cel al limbii române, Legea contestată diminuează forța integratoare a limbii oficiale. Tratamentul preferențial al limbii ruse în comparație cu celelalte limbi ale minorităților etnice, prin poziționarea ei la nivelul limbii de stat, contravine articolului 13 din Constituție. Acest tratament nu este conform cu principiile enunțate de Preambulul Constituției și face ca prescripția articolului 10 alin. (2) din Constituție să fie golită de substanță în privința celorlalte minorități etnice care vorbesc o altă limbă decât limba rusă.

Legea contestată nu conținea o politică lingvistică stabilă, sustenabilă și clar definită din perspectiva exigențelor constituționale. Lipsa unei asemenea politici prejudiciază interesele societății și face ca Parlamentul să nu-și respecte obligația pozitivă care decurge din articolul 13 alin. (4) din Constituție, legislativul nereușind să rezolve una dintre marile provocări existente în viața politico-socială din Republica Moldova, prin prisma principiilor constituționale. Prin urmare, Legea nr. 234 din 16 decembrie 2020 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova contravine articolului 13 din Constituție. Curtea a reținut că în vederea asigurării aplicării prevederilor Legii contestate autoritățile statului vor trebui să aloce mijloace financiare suplimentare, care, în prezent, nu au fost estimate, e.g.

pentru traducerea actelor oficiale ale organelor puterii de stat și ale administrației publice, pentru traducerea denumirilor instituțiilor publice, pentru pregătirea înscrisurilor de pe plăcile cu denumirea autorităților publice, pentru traducerea denumirii mărfurilor, a instrucțiunilor, precum și a oricărei alte informații vizuale referitoare la mărfurile fabricate în Republica Moldova, pentru instruirea funcționarilor în sensul cunoașterii limbii ruse, pentru angajarea și remunerarea traducătorilor etc. În conformitate cu prevederile articolului 131 alineatele (4) și (6) din Constituție, orice propunere legislativă care atrage majorarea cheltuielilor bugetare poate fi adoptată numai după ce este acceptată de Guvern și nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare.

11 În jurisprudența sa, Curtea a constatat că adoptarea unei legi cu impact bugetar în lipsa avizului Guvernului conduce la încălcarea procedurii prevăzute de articolul 131 alin. (4) și a articolului 6 din Constituție, care obligă autoritățile statului să-și exercite atribuțiile în limitele rigorilor stabilite de Constituție. Curtea a notat că la secțiunea rezervată avizului Guvernului de pe site-ul Parlamentului, la proiectul de lege care a precedat Legea contestată, nu există anexat niciun document. Nici în Nota informativă la proiectul de lege în discuție nu este indicată vreo sursă de finanțare pentru implementarea Legii, dar, dimpotrivă, se menționează că „în general, implementarea actului legislativ adoptat nu urmează să implice cheltuieli financiare la nivel organizatoric decât cele prevăzute în buget”.

Sub acest aspect, Curtea a constatat încălcarea articolelor 6 și 131 alineatele (4) și (6) din Constituție. Astfel, Curtea a fost scutită să analizeze în continuare respectarea procedurii adoptării Legii contestate în baza articolelor 1 alin. (3), 64 și 73 din Constituție, invocate de autorii sesizării.

4. DESEMNAREA UNUI ALT CANDIDAT PENTRU FUNCȚIA DE PRIM-MINISTRU

DECÂT CEL ÎNAINTAT DE O MAJORITATE PARLAMENTARĂ ABSOLUTĂ

FORMALIZATĂ Pe 23 februarie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre pentru controlul constituționalității Decretului Președintelui Republicii Moldova nr. 32-IX din 11 februarie 2021 privind desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru4. Curtea a analizat sesizarea prin prisma articolului 98 alin. (1) din Constituție, care prevede că după consultarea fracțiunilor parlamentare, Președintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru. Curtea a reținut că articolul 98 alin. (1) din Constituție prevede atribuția exclusivă a Președintelui Republicii de a desemna un candidat pentru funcția de Prim-ministru. În același timp, Curtea a notat că, deşi exclusivă, atribuția de desemnare nu poate fi discreționară, deoarece Președintele va desemna un candidat pentru funcția de premier numai după consultarea fracțiunilor parlamentare.

În procedura de formare şi învestire a Guvernului este esențial votul Parlamentului. Guvernul va răspunde politic doar în faţa Parlamentului, care îl poate demite. Principiul de la care se pornește în statele democratice, indiferent de forma de guvernământ, este că Guvernul trebuie să exprime voința majorității politice din Parlament, iar pentru a guverna, el trebuie să beneficieze de sprijinul acestei majorități parlamentare. Analizând ponderea fiecăreia dintre cele două autorități publice în procedura de formare a Guvernului, Curtea a conchis că rolul Parlamentului este unul decisiv în raport cu rolul Președintelui Republicii. Această diferență de pondere se datorează formei de guvernământ parlamentare.

În plus, în conformitate cu prevederile articolului 60 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, §§ 58, 84, 88 şi 89; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 17). 4Hotărârea nr. 6 din 23.02.2021 pentru controlul constituționalității Decretului Președintelui Republicii Moldova nr. 32-IX din 11 februarie 2021 privind desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru 12 În jurisprudența sa, Curtea a interpretat înțelesul sintagmei „consultarea fracțiunilor parlamentare” de la articolul 98 alin. (1) din Constituție şi a reținut că scopul consultărilor este de a identifica sprijinul politic al deputaților pentru o anumită persoană, capabilă să formeze un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului.

Ceea ce contează în aceste consultări este obținerea susținerii politice pentru persoana care ar putea fi desemnată în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru. Curtea a mai notat că Președintele Republicii poate veni la consultări cu o propunere proprie, care ar putea să fie acceptată. Este, însă, la fel posibil ca în cadrul acestor consultări politice candidatul propus de către Președinte pentru funcția de Prim-ministru să nu fie agreat de partenerii de consultare ai acestuia. În acest sens, Curtea a menționat că Președintele ţării nu-şi poate subordona partenerii de dialog politic pe care îi consultă. În acest rol, Președintele Republicii acționează doar în calitate de reprezentant al statului, căruia îi revine dreptul şi responsabilitatea de a găsi o cale a dialogului şi a evaluării voinței şi capacității deputaților consultați de a susține din punct de vedere parlamentar un candidat.

Desemnând candidatul pentru funcția de Prim-ministru, Președintele Republicii trebuie să facă dovada imparțialității şi a neutralității sale politice, a echidistanței sale faţă de toate grupurile parlamentare. Președintele nu are dreptul constituțional de a înlocui fracțiunile parlamentare (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, §§ 91-94; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 18). Curtea a reținut că Președintelui Republicii nu i se poate nega dreptul de a evalua calitățile, competența, experiența şi, în fond, capacitatea unei persoane, implicate politic sau nu, de a conduce Guvernul şi de a atrage sprijinul politic al majorității parlamentare, care îl va susține pe întreaga durată a legislaturii. El nu-și poate impune însă propriul candidat.

Astfel, Președintele intervine exclusiv ca reprezentant al statului, pentru a stabili şi formaliza prin însemnătatea şi solemnitatea funcției sale şi pentru a menține cu autoritatea puterii sale echilibrul între Parlament şi un posibil viitor Guvern. Curtea a subliniat că interpretarea Constituției, în sensul existenței unui drept discreționar al Președintelui ţării de desemnare a candidatului pentru funcția de Prim-ministru, poate conduce la apariția unor conflicte instituționale (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, §§ 95 şi 117; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 19). Curtea a reținut că nu exista niciun motiv constituțional şi democratic pentru ca Președintele Republicii să nu desemneze în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru persoana care dispune de sprijinul majorității parlamentare formalizate, fie ea adversă Președintelui.

Atunci când niciun partid nu deține o majoritate absolută în Parlament, Președintele ţării trebuie să consulte deputații nu doar pro forma, ci să desemneze candidatul susținut de această majoritate, chiar dacă partidul agreat de Președinte nu face parte din majoritate.

Președintele Republicii desemnează pentru funcția de Prim-ministru candidatul care îndeplinește condițiile de desemnare şi de numire şi care se bucură de sprijinul majorității parlamentare formalizate (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, §§ 118-120; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 20). Președintele ţării ar trebui să se comporte ca o autoritate care constată, dar care nu interpretează sau modifică rezultatul alegerilor, fiind constrâns, prin articolul 98 alin. (1) din Constituție, să desemneze un candidat pentru funcția de Prim-ministru după voința exprimată de alegători la alegerile parlamentare, să desemneze persoana propusă de partidul sau coaliția care a câștigat majoritatea absolută a mandatelor (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, § 122; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 21). 13 Curtea a reținut că această soluție este singura de natură să elimine, cel puțin sub acest aspect, riscul conflictului instituțional, fiind un act firesc de clarificare a atribuțiilor Președintelui Republicii în privința desemnării Prim-ministrului, în condițiile în care se asigură supremația Parlamentului, ca instituție fundamentală a democrației (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, § 125; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 22). Curtea a notat că modul de alegere a Președintelui Republicii (prin vot universal, egal, direct,

secret și liber exprimat sau de către Parlament) nu influențează în niciun fel modul de exercitare de către șeful statului a atribuției sale reglementate de articolul 98 alin. (1) din Constituție (HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 24). Prin urmare, marja discreționară a Președintelui Republicii la desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru este limitată. În cazul în care este constituită o majoritate parlamentară absolută formalizată, Președintele Republicii este obligat să desemneze candidatul înaintat de această majoritate pentru funcția de Prim-ministru. În cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută formalizată, Președintele Republicii este obligat ca, după consultarea fracțiunilor parlamentare, să desemneze un candidat pentru funcția de Prim- ministru, chiar dacă fracțiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea sa (HCC nr. 23 din 6 august 2020, punctul 2 din dispozitiv).

Curtea a reiterat că interpretarea dată dispozițiilor constituționale comportă un caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecții raporturilor juridice. Hotărârea prin care se interpretează un text constituțional are forță de Constituție şi este obligatorie, inclusiv considerentele sale, pentru toate autoritățile Republicii Moldova.

Aceasta se aplică direct, fără nici o altă condiție de formă (HCC nr. 33 din 10 octombrie 2013, § 47; HCC nr. 2 din 20 ianuarie 2015, § 143; DCC nr. 4 din 26 februarie 2016, § 13; DCC nr. 51 din 6 iunie 2017, § 26). Pentru a vedea dacă Decretul contestat corespunde exigențelor stabilite de articolul 98 alin. (1) din Constituție, așa cum acesta a fost interpretat prin jurisprudența Curții, Curtea a verificat: a) dacă candidatul pentru funcția de Prim-ministru a fost înaintat de o majoritate parlamentară absolută formalizată; b) dacă Președintele Republicii Moldova a desemnat candidatul pentru funcția de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară absolută formalizată.

a) Dacă candidatul pentru funcția de Prim-ministru a fost înaintat de o majoritate parlamentară absolută formalizată În jurisprudența sa, Curtea a reținut că Președintele Republicii este obligat să desemneze în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru candidatul care a fost propus de o majoritate parlamentară absolută formalizată (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, punctul 3 lit. a), b) și c) din Dispozitiv). Curtea a subliniat că prin sintagma „majoritatea parlamentară” se înțelege majoritatea absolută a deputaților aleși în Parlament, care, în baza dispozițiilor constituționale, pot acorda vot de încredere Guvernului, i.e.

cel puțin 51 de deputați (a se vedea HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, § 114). În aceeași Hotărâre Curtea a reținut că majoritatea parlamentară trebuie formalizată, nu doar declarată, cu precizarea deputaților care o constituie, cu specificarea disponibilității de a susține o anumită candidatură pentru funcția de Prim-ministru şi cu notificarea oficială a Președintelui Republicii Moldova (§ 128). Curtea a reținut că condiția formalizării majorității parlamentare absolute nu trebuie interpretată în funcție de prevederile actelor infraconstituționale, spre exemplu, în funcție de Regulamentul 14 Parlamentului.

Din punctul 3 lit. c) din dispozitivul Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 29 decembrie 2015 rezultă explicit că această condiție este îndeplinită dacă: (i) actul care atestă formalizarea majorității parlamentare conține date cu privire la numărul și deputații concreți care constituie majoritatea parlamentară absolută; (ii) actul reflectă disponibilitatea deputaților de a susține o anumită candidatură pentru funcţia de Prim-ministru; (iii) actul este comunicat Președintelui Republicii Moldova în mod oficial. În această cauză, Curtea a observat că, pe 11 februarie 2021, 54 de deputați au semnat o Declarație de constituire a majorității parlamentare pentru susținerea dnei Mariana Durleșteanu în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru.

De asemenea, Declarația în discuție a fost citită în ședința plenară a Parlamentului și comunicată Președintelui Republicii. Având în vedere cele menționate supra, Curtea a reținut că condiția înaintării candidatului pentru funcția de Prim-ministru de către o majoritate parlamentară absolută formalizată este îndeplinită. b) Dacă Președintele Republicii Moldova a desemnat candidatul pentru funcția de Prim- ministru înaintat de majoritatea parlamentară absolută formalizată Pentru a îndeplini această condiție, Președintele Republicii este obligat să emită un decret prin care să desemneze candidatul pentru funcția de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară formalizată (HCC nr. 23 din 6 august 2020, punctul 2 din dispozitiv).

În această cauză, Curtea a observat că pe 11 februarie 2021, după comunicarea Declarației de constituire a majorității parlamentare pentru susținerea dnei Mariana Durleșteanu în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru, Președintele Republicii a consultat fracțiunile parlamentare și a emis Decretul nr. 32-IX, prin care a desemnat-o pe dna Natalia Gavrilița în calitate de candidat pentru funcția de Prim-ministru.

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că Președintele Republicii poate evalua calitățile, competenţa, experiența şi, în fond, capacitatea candidatului propus de majoritatea parlamentară să conducă Guvernul şi să-şi atragă sprijinul politic al majorității parlamentare (HCC nr. 32 din 29 decembrie 2015, § 95; HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 19). În această cauză, Președintele Republicii, la emiterea Decretului nr. 32-IX din 11 februarie 2021, nu a obiectat cu privire la calitățile personale și profesionale ale candidatului propus de majoritatea parlamentară. Obiecțiile Președintelui Republicii Moldova au fost îndreptate spre deputații care au susținut candidatul pentru funcția de Prim-ministru.

Astfel, prin faptul că nu a fost desemnat candidatul pentru funcția de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară formalizată, Decretul contestat contravine articolului 98 alin. (1) din Constituție, așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții. Cu privire la solicitarea autorilor sesizării de a aprecia dacă prin refuzul de a desemna candidatul majorității parlamentare la funcția de Prim-ministru Președintele Republicii: (i) a încălcat prevederile din Constituție și/sau din Hotărârile Curții Constituționale; (ii) a încălcat obligația imparțialității și neutralității politice în procesul desemnării candidatului pentru funcția de Prim-ministru, Curtea a reținut următoarele.

În jurisprudența sa, Curtea a notat că pentru a aprecia dacă refuzul Președintelui Republicii de a desemna candidatul pentru funcția de Prim-ministru, propus de majoritatea parlamentară, reprezintă o faptă gravă, în sensul articolului 89 alin. (1) din Constituție, trebuie avute în vedere elementele menționate mai sus 15 (HCC nr. 23 din 6 august 2020, § 55). În același timp, la § 54 din Hotărârea citată, Curtea a reținut că poate aprecia dacă o acțiune sau o inacțiune a Președintelui Republicii constituie o faptă gravă care justifică suspendarea din funcție şi demiterea acestuia, cu condiția ca sesizarea să fi fost depusă în baza articolului 135 alin. (1) lit. f) din Constituție [constatarea circumstanțelor care justifică demiterea Președintelui Republicii Moldova].

În această cauză, sesizarea a fost depusă în baza articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție [controlul constituționalității decretului Președintelui Republicii Moldova]. Prin urmare, acest capăt al sesizării a fost declarat inadmisibil. Totodată, Curtea a observat caracterul deficitar al cooperării dintre Președintele Republicii și Parlament în cadrul celei de-a doua runde de consultări privind desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru. Curtea a reiterat că scopul consultării îl reprezintă identificarea sprijinului politic al unei majorități parlamentare pentru o persoană capabilă să formeze un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului. Consultarea care rezultă din norma constituțională a articolului 98 alin. (1) este un dialog autentic asumat de părți, dialog care trebuie realizat cu bună-credință, în mod sincer și responsabil, astfel încât să fie atins scopul menționat mai sus.

Așadar, Președintele Republicii și deputații din Parlament trebuie să manifeste un comportament constituțional loial și să dea dovadă de respect reciproc în vederea asigurării unei cooperări esențiale procesului de învestire a unui Guvern și, implicit, bunei funcționări a statului. Astfel, pentru a se evita un blocaj instituțional cauzat de lipsa unui dialog bazat pe respect și diligență între Președintele Republicii și Parlament, Curtea a considerat necesar ca părțile să recurgă la noi consultări, care să respecte Constituția și care să fie conforme cu jurisprudența Curții.

5. COMPETENȚELE UNUI GUVERN AL CĂRUI MANDAT A ÎNCETAT

Pe 4 martie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre pentru controlul constituționalității articolelor 15 alin. (2) lit. d), e), f), alin. (3), 23 alin. (3) și (6) și a articolului 26 alineatele (6) - (9) din Legea cu privire la Guvern nr. 136 din 7 iulie 20175. Cu privire la interdicția efectuării remanierilor guvernamentale de către un Guvern al cărui mandat a încetat, Curtea a reținut că schimbarea modului de alegere a Președintelui Republicii nu a condus la sporirea sau la reducerea competențelor acestuia sau ale Prim- ministrului în domeniul remanierilor guvernamentale. Din momentul adoptării Constituției și până în prezent, competențele Președintelui Republicii și ale Prim-ministrului în domeniul remanierilor guvernamentale au rămas neschimbate.

În Hotărârea nr. 7 din 18 mai 2013, Curtea a reținut că, în cazul unui Guvern demisionar, mandatul Prim-ministrului interimar este a fortiori circumscris mandatului restrâns al Guvernului demisionar din care face parte. Prim- ministrului interimar nu-i pot fi acordate atribuții identice cu cele ale Prim-ministrului titular în domeniul remanierilor guvernamentale. La § 92 din Hotărârea citată, Curtea a făcut o mențiune despre pericolele aplicării articolului 98 alin. (6) din Constituție în cazul unui Guvern al cărui mandat a încetat.

Curtea a reținut că în cazul în care s-ar permite să se efectueze remanieri guvernamentale în cadrul unui Guvern demisionar, Prim-ministrul interimar şi Președintele Republicii ar putea să schimbe, unul câte unul, întreaga componență a Guvernului al cărui 5Hotărârea nr. 7 din 04.03.2021 pentru controlul constituționalității articolelor 15 alin. (2) lit. d), e), f), alin. (3), 23 alin. (3) și (6) și a articolului 26 alineatele (6) - (9) din Legea cu privire la Guvern nr. 136 din 7 iulie 2017 16 mandat a încetat, eludând orice formă de control parlamentar. De altfel, un Guvern demisionar nu mai poate fi sancționat de Parlament prin moțiune de cenzură (a se vedea § 115 din Hotărârea citată). În acest sens, la § 96, Curtea a reținut că această situație contravine spiritului Constituției şi reprezintă un pericol pentru democrația parlamentară.

Într-un stat de drept este inadmisibilă adoptarea de norme ce ar permite permanentizarea unei guvernări în condiții de interimat. Curtea a observat că Hotărârea citată a fost pronunțată în contextul în care Guvernul a fost demis prin moțiune de cenzură. Totuși, așa cum articolul 103 alin. (2) din Constituție stabilește competențe egale atât pentru un Guvern demis, cât și pentru un Guvern care a demisionat, Curtea a considerat că pericolul schimbării componenței unui Guvern prin eludarea controlului parlamentar sunt valabile pentru toate motivele de încetare a mandatului Guvernului (i.e. exprimarea votului de neîncredere sau demisia). Așadar, având în vedere raționamentele menționate supra, Curtea a reținut că articolul 98 alin. (6) din Constituție poate fi aplicat doar în cazul unui Guvern cu competențe depline.

Acest articol nu este aplicabil în cazul remanierilor guvernamentale în cadrul Guvernului al cărui mandat a încetat. Cu privire la limitarea marjei discreționare a Președintelui Republicii la desemnarea Prim-ministrului interimar, Curtea a reținut că, pe de o parte, articolul 101 alin. (2) din Constituție stabilește că în cazul imposibilității Prim-ministrului de a-şi exercita atribuțiile sau în cazul decesului acestuia Președintele Republicii va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează, dacă Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.

Pe de altă parte, articolul 23 alin. (3) din Legea cu privire la Guvern prevede că până la numirea Prim- ministrului interimar atribuțiile acestuia sunt exercitate de prim-viceprim-ministru, în cazul lipsei prim-viceprim-ministrului – de către cel mai în vârstă viceprim-ministru, iar în cazul lipsei viceprim-miniștrilor – de către cel mai în vârstă ministru. Sub acest aspect, Curtea a observat că norma constituțională reglementează o situație diferită de cea stabilită de prevederea contestată. Astfel, norma constituțională devine incidentă în cazul „imposibilității Prim-ministrului de a-şi exercita atribuțiile sau în cazul decesului acestuia”. Pentru a rezolva această problemă, Constituția prevede că Președintele Republicii trebuie să desemneze un alt membru al Guvernului în calitate de Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern.

Spre deosebire de această circumstanță, articolul 23 alin. (3) din Legea cu privire la Guvern reglementează o situație premergătoare celei prevăzute de articolul 101 alin. (2) din Constituție, deoarece ea intervine „până la numirea Prim-ministrului interimar [de către Președintele Republicii]”. Astfel, în vederea evitării unei intermitențe, exercitarea atribuțiilor Prim- ministrului interimar are loc de către un membru al Guvernului ope legis. În același timp, în situația prevăzută de articolul 101 alin. (2) din Constituție, interimatul se exercită în baza Decretului Președintelui Republicii cu privire la desemnarea Prim-ministrului interimar. Din momentul emiterii de către șeful statului a decretului respectiv, exercitarea atribuțiilor Prim- ministrului interimar, în baza prevederilor articolului 23 alin. (3) din Legea cu privire la Guvern, încetează.

Așadar, având în vedere lipsa unei legături a prevederilor contestate cu obiectul reglementat de norma constituțională, Curtea a reținut inaplicabilitatea articolului 101 alin. (2) din Constitu