Hotărâre nr. 32 din 29.12.2015

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 28 decembrie 2015, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) și b) din Constituţie, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către deputații în Parlament Violeta Ivanov, Victor Mîndru, Galina Balmoş, Alexandr Bannicov, Boris Golovin, Anatolie Gorilă, Elena Gudumac, Corneliu Mihalache, Petru Porcescu, Artur Reşetnicov, Sergiu Stati, Vladimir Vitiuc, Igor Vremea și Anatolie Zagorodnîi, pentru interpretarea articolului 98 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova și controlul constituționalității Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.

Autorii sesizării au solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea prevederilor articolului 98 alin. (1) din Constituție să se explice: „1. Cum trebuie să fie înţeleasă sintagma « consultarea fracţiunilor parlamentare »? 2. Este un drept discreţionar al şefului statului de a desemna un candidat la funcţia de Prim-ministru indiferent de existenţa sau inexistenţa unei majorităţi parlamentare?

Este obligat şeful statului, în procesul de consultări, să ţină cont de existenţa unei majorităţi parlamentare dispusă să susţină un candidat la funcţia de Prim-ministru?

Este obligat Preşedintele să poarte consultări doar cu fracţiunile, sau şi cu grupurile parlamentare de deputaţi neafiliaţi ?" 3. La 29 decembrie 2015, în baza articolului 31 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, autorii sesizării (Vladimir Vitiuc, Petru Porcescu, Galina Balmoş, Boris Golovin, Victor Mîndru) au suplimentat temeiul şi obiectul sesizării, solicitând adiţional ca prin interpretarea termenului „ desemnează ", prevăzut de articolul 98 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituțională să explice dacă: 5. „Preşedintele Republicii Moldova trebuie să desemneze candidatura sau una dintre candidaturile propuse de fracţiunea (fracţiunile) parlamentară majoritară [ partidul cu cel mai mare număr de mandate - precizarea autorului în cadrul şedinţei publice ] în cadrul consultărilor, despre care se presupune că îi va fi acordat votul de încredere?" 4. În context, autorii sesizării au pretins că Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1877 din 21 decembrie 2015, fiind emis fără consultarea tuturor fracțiunilor parlamentare, cu desemnarea unui candidat care nu a fost propus de fracţiunile consultate, contravine articolelor 6, 60, 77 alineatul (2) și 98 alineatul (1) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 28 decembrie 2015 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei. Totodată, Curtea a respins solicitarea de suspendare a acţiunii Decretului Președintelui Republicii Moldova nr. 1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, în favoarea examinării sesizării în regim prioritar, înaintea ședinței Parlamentului pentru votul de învestitură a Guvernului.

În procesul pregătirii examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului și Preşedintelui Republicii Moldova.

În şedinţa plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susţinută de către dl Eduard Răducan, reprezentant al autorilor sesizării. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Ion Creangă, şeful Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova a fost reprezentat de către dnii Valentin Țîmbaliuc, consilier în domeniul juridic şi relaţiilor instituţionale, reprezentant al Preşedintelui în relaţiile cu Parlamentul şi Guvernul, și Alexandru Ohotnicov, şef al Direcţiei generale drept a Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova. ÎN FAPT

Prin Hotărârea nr. 181 din 29 octombrie 2015, Parlamentul a exprimat vot de neîncredere (moțiune de cenzură) pentru Guvernul Republicii Moldova, ca urmare acesta fiind demis.

Prin Decretul nr. 1877-VII din 21 decembrie 2015, Preşedintele Republicii Moldova l-a desemnat pe dl Ion Sturza în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi l-a autorizat să întocmească programul de activitate şi lista Guvernului, prezentându-le Parlamentului spre examinare.

Prevederile relevante ale Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 (republicat în M.O., 2007, nr.50, art. 237), sunt următoarele: Articolul 146 Desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru „(1) După consultarea majorităţii parlamentare , Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. [...]" ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, condițiile de exercitare a atribuției Președintelui Republicii Moldova privind desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru. De asemenea, se cere verificarea constituţionalităţii desemnării domnului Ion Sturza în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum democraţia, mandatul reprezentativ şi raporturile dintre Parlament și Președintele Republicii la numirea unui nou premier.

De asemenea, Curtea reţine că, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind controlul constituţionalităţii decretelor Preşedintelui Republicii Moldova ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputații în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea reţine că a interpretat anterior articolul 98 din Constituţie prin Hotărârea nr. 16 din 24 aprilie 2000 cu privire la interpretarea unor prevederi din art.73, 82, 86, 94, 98, 100 şi 101 din Constituţia Republicii Moldova.

Curtea observă că problemele abordate de către autorii sesizării nu au constituit anterior obiect de interpretare în instanţa de contencios constituţional.

De asemenea, Curtea reţine că, prin Legea nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000, Parlamentul a revizuit Constituţia Republicii Moldova, modificând, între altele, articolul 98.

Curtea constată că autorii sesizării solicită interpretarea articolului 98 alin. (1) din Constituție şi controlul constituţionalităţii unui decret prezidenţial prin prisma acestei interpretări.

Curtea reiterează că, de fiecare dată, când se cere verificarea constituţionalităţii unor acte juridice concomitent cu interpretarea unor prevederi constituţionale, verificarea constituţionalităţii include interpretarea prevederilor în cauză în mod implicit.

În aceste condiţii şi în temeiul articolului 6 alin. (2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea reţine că, în prezenta cauză, solicitarea privind controlul constituţionalităţii absoarbe solicitarea de interpretare a normelor constituţionale.

Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1877-VII din 21 decembrie 2015.

Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării. Cele două probleme supuse Curţii spre soluţionare sunt interdependente. Având în vedere faptul că explicarea condiţiilor exercitării de către Preşedintele Republicii a atribuţiei de desemnare a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru influenţează raţionamentul privind constituţionalitatea actului contestat, unele aspecte vor fi abordate în comun.

Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 78, 98 alin. (1) și (3) din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional, utilizând toate metodele de interpretare legală.

Potrivit autorilor sesizării, actul contestat a fost adoptat cu încălcarea articolului 98 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: „(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare , Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru." 1. Argumentele autorilor sesizării

Autorii sesizării susțin că, într-o republică parlamentară, consultările Președintelui cu fracţiunile parlamentare în vederea desemnării unui candidat pentru funcția de Prim-ministru sunt obligatorii şi nu pot purta un caracter formal.

Astfel, în viziunea autorilor sesizării, în situaţia în care anumite fracţiuni parlamentare ajung la un consens în vederea creării unei majorități în Parlament pentru acordarea votului de încredere Guvernului și înaintează șefului statului o candidatură pentru funcția de Prim-ministru, Preşedintele este obligat să o desemneze, în temeiul prevederilor art. 98 alin. (1) din Constituție. În caz contrar, ignorarea voinţei majorităţii parlamentare înseamnă provocarea intenţionată a unui conflict instituţional între Parlament şi Preşedinte, inducerea deliberată a dizolvării legislativului şi declanşarea alegerilor anticipate.

În viziunea autorilor sesizării, Preşedintele are discreţia de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru doar în cazul în care, în urma consultărilor, constată un blocaj politic între fracţiunile parlamentare, incapabile să ajungă la un consens privind formarea Guvernului.

Totuşi, şi în acest caz, potrivit autorilor sesizării, Preşedintele trebuie să desemneze candidatura propusă de către fracţiunile parlamentare, pentru a nu atrage blocaje instituţionale din culpa lui.

În acest sens, în viziunea autorilor sesizării, Preşedintele Republicii desemnează drept candidat pentru funcţia de Prim-ministru reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică, care are cel mai mare număr de mandate parlamentare .

În acest context, autorii sesizării susţin că Preşedintele urmează să poarte consultări cu toate grupurile parlamentare, inclusiv cu deputaţii neafiliaţi.

Potrivit autorilor sesizării, pe parcursul lunilor noiembrie şi decembrie 2015, Preşedintele Republicii Moldova a avut câteva runde de consultări cu fracţiunile parlamentare în vederea desemnării candidatului pentru funcţia de Prim-ministru. Totuşi, ei, reprezentând un număr de 14 deputaţi în Parlament, foşti membri ai fracţiunii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (în continuare - „PCRM"), nu au fost consultaţi în privinţa candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nici înainte, nici după părăsirea fracţiunii, deşi şi-au anunţat disponibilitatea de a participa la crearea unei majorităţi parlamentare, capabilă să învestească Guvernul. În sprijinul acestor alegaţii, autorii sesizării menţionează faptul că au anunţat despre părăsirea fracţiunii PCRM la ora 9.00 în data de 21 decembrie 2015, în aceiaşi zi la ora 14.00 Preşedintele a avut consultări cu alte fracţiuni , iar la ora 16.00 a desemnat candidatul pentru funcţia de Prim-ministru.

În plus, potrivit autorilor sesizării, candidatura domnului Ion Sturza nu a fost propusă de către fracţiunile prezente la consultările cu Preşedintele Republicii. Ei consideră că, întrucât Preşedintele nu a ţinut cont de candidaturile avansate de către fracţiunile parlamentare invitate la consultări, candidatura domnului Ion Sturza a reprezentat efectul unei „numiri", şi nu al unei „desemnări".

Urmând aceste raţionamente, autorii sesizării pretind că, deoarece Preşedintele a omis să-i consulte în privinţa candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, precum şi a desemnat un candidat care nu a fost înaintat de către fracţiunile parlamentare, Decretul contestat a fost emis cu încălcarea cerinţelor prevăzute de articolul 98 alin.(1) din Constituţie. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia scrisă a Președintelui Republicii Moldova se menționează că, după adoptarea de către Parlament în data de 29 octombrie 2015 a moţiunii de cenzură şi demiterea Guvernului, Preşedintele Republicii Moldova a consultat în mai multe rânduri fracţiunile parlamentare, inclusiv fracţiunea PCRM (din care au făcut parte autorii sesizării până la 21 decembrie 2015), în vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

Astfel, la 9 noiembrie 2015 fracţiunea PCRM, incluzând autorii sesizării, a participat la consultări şi și-a exprimat opţiunea pentru învestirea unui Guvern tehnocrat, această opinie fiind făcută publică. Prin urmare, grupul celor 14 deputaţi, autori ai sesizării, au participat la consultări prin intermediul fracţiunii parlamentare a PCRM.

Pe de altă parte, reprezentantul Preşedintelui a invocat şi faptul că grupul celor 14 deputaţi care au părăsit fracţiunea PCRM, autori ai sesizării, nu a solicitat să participe la consultări în data de 21 decembrie 2015, ziua când a fost făcută publică separarea de fracţiune, dar şi desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, spre deosebire de un alt grup alcătuit din 3 deputaţi neafiliaţi. Potrivit reprezentantului Preşedintelui, în cazul în care un asemenea interes ar fi fost exprimat, grupul celor 14 deputaţi ar fi fost invitat pentru consultări, opinând că trebuie consultate nu numai fracţiunile, ci şi grupurile de deputaţi.

Potrivit Președintelui, la consultările din 21 decembrie 2015, fracţiunile parlamentare nu au convenit asupra unei candidaturi pentru funcţia de Prim-ministru, nici asupra creării unei majorităţi parlamentare. În asemenea situaţie, făcând uz de dreptul acordat prin articolul 98 alin. (1) din Constituţie, dar şi ţinând cont de faptul că termenul constituţional de învestire a noului Guvern expira, Preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul nr. 1877-VII privind desemnarea domnului Ion Sturza drept candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

Parlamentul a menționat că procedura constituţională de consultare prealabilă a fracţiunilor parlamentare a demarat la 6 noiembrie 2015 și s-a încheiat cu desemnarea la 21 decembrie 2015 a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.

Cu referire la grupul format din cei 14 deputați, care au părăsit fracțiunea PCRM, Parlamentul consideră că acesta are un statut incert. Potrivit articolului 4 alin. (11) din Regulamentul Parlamentului, „ orice modificare intervenită în componenţa fracţiunii parlamentare se aduce la cunoştinţa Parlamentului în şedinţa plenară ". Prin urmare, deoarece nu au avut loc şedinţe plenare, faptul părăsirii fracţiunii PCRM de către cei 14 deputaţi nu a fost adus la cunoştinţa Parlamentului.

În partea ce ţine de procedura consultării fracţiunilor parlamentare, Parlamentul menționează că Preşedintele Republicii, înainte de a desemna o candidatură pentru funcţia de Prim-ministru, este obligat să o înainteze fracțiunilor parlamentare pentru examinare, în scopul obţinerii sprijinului majorităţii parlamentare, sau să solicite fracţiunilor parlamentare să propună pentru consultări alți candidați, pe care acestea sunt dispuse să îi susţină.

Potrivit Parlamentului, candidatura pentru funcţia de Prim-ministru urmează a fi examinată de toate fracţiunile parlamentare. În cazul în care fracțiunile parlamentare nu constituie majoritatea necesară pentru acordarea votului de încredere Guvernului, atunci consultarea întregului legislativ, inclusiv a deputaţilor independenţi, devine absolut necesară, mai ales că aceştia pe parcursul legislaturii pot ajunge să reprezinte un număr semnificativ.

În acest context, Parlamentul consideră că, în cazul în care nu poate fi identificată o majoritate parlamentară, şeful statului urmează să aibă în vedere un candidat ce ar putea să reprezinte un factor de consolidare a unei majorităţi parlamentare în vederea votării unui Guvern. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale 3.1.1. Interpretarea jurisdicţională

În partea ce ţine de modificarea formală şi neformală a Constituţiei, Comisia de la Veneţia a menţionat: „109. Amendamentul formal nu este singura formă de modificare constituțională, iar în unele sisteme nici măcar cel mai important. Lăsând la o parte actele revoluționare sau ilegale, cele mai importante două căi alternative de modificare legitimă a Constituţiei sunt interpretarea jurisdicţională și evoluția convențiilor politice nescrise ce completează sau contrazic textul scris. Modul în care aceste două mijloace funcționează într-un anumit sistem constituțional influențează necesitatea unui amendament formal". [ Raport privind amendamentul constituțional, adoptat de Comisia de la Veneția, în cadrul celei de-a 81-a sesiuni plenare (CDL-AD(2010)001, 11-12 decembrie 2009) ]

Cu referire la rolul interpretării jurisdicţionale, Comisia de la Veneţia a menţionat: „110. Numeroasele sisteme constituționale arată cu abundenţă că pot avea loc chiar modificări substanțiale fără a schimba textul, datorită interpretării jurisdicţionale. Exemplul clasic este modul în care Curtea Supremă a SUA a dezvoltat de-a lungul anilor conținutul constituției de la 1787, cu mult dincolo de cele 27 amendamente formale aduse. Deși nu există exemple europene în care curţile au jucat un rol atât de important în modelarea constituției, există totuşi în Europa un anumit număr de curţi care au contribuit substanțial la dezvoltarea constituțiilor lor prin interpretare şi aplicare dinamice. Este vorba, în special, de țări dotate cu „curți constituționale", un model care, pe parcursul ultimilor ani, a fost adoptat de aproape toate țările din Europa Centrală și de Est. [...] 112. Comisia de la Veneția în mod repetat a salutat și a aprobat modelul de „curţi constituționale", care este acum larg răspândit în Europa. Acest model este, în general, favorabil interpretării constituționale jurisdicţionale. Astfel de curţi pot în mod legitim contribui la dezvoltarea sistemelor lor constituționale naționale. [...]" [ Raport privind amendamentul constituțional, adoptat de Comisia de la Veneția, în cadrul celei de-a 81-a sesiuni plenare (CDL-AD(2010)001, 11-12 decembrie 2009) ]

Astfel, interpretarea textului Constituţiei de către autoritatea de jurisdicţie constituţională, care poate deduce din dispoziţiile exprese ale Constituţiei noi principii de valoare constituţională, este una din modalităţile prin care se realizează multiplicarea normelor constituţionale.

Prerogativa cu care Curtea a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit.b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale , care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei , situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.

De asemenea, Curtea determină sensul autentic şi deplin al normelor constituţionale în corelație cu alte prevederi constituționale, pentru a asigura unitatea materiei constituționale, rațiunea și funcționarea instituțiilor, precum și echilibrul puterilor .

Diversele categorii de prevederi constituționale ridică întrebări variate și deseori necesită o abordare destul de diferită în ceea ce privește interpretarea şi aplicarea.

Spre deosebire de dispoziţiile privind drepturile omului, care sunt mai generale şi mai flexibile, regulile instituționale ce reglementează o procedură specifică de guvernare sau de competență ar trebui să fie clare, cu scopul de a crea stabilitate politică și previzibilitate.

Interpretarea regulilor instituționale se concentrează asupra echilibrului puterilor executivă, legislativă și judiciară stabilite de Constituție, în lumina standardelor europene și internaționale privind democrația și statul de drept, precum și a patrimoniului constituțional comun privind formele de guvernământ europene, luând în considerare particularităţile naţionale. 3.1.2. Practica altor state privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru şi formarea Guvernului

Acest proces este specific fiecărei societăţi în parte, dar el se află sub acţiunea unor factori, cum ar fi : - natura regimului politic şi a sistemului constituţional; - forma de guvernământ; - locul şi rolul, atribuţiile şi prerogativele celorlalte instituţii ale puterii de stat în sistemul vieţii politice, în special ale Parlamentului şi instituţiei şefului statului.

În societăţile democratice există o diversitate de situaţii, roluri ale şefului statului şi ale Parlamentului în constituirea Guvernului.

În republicile parlamentare , legislativul are un rol major în desemnarea şefului Executivului şi a celorlalţi membri ai Guvernului (Germania, Italia). Președintele are rolul de a media conflictele politice și de a reprezenta pe plan extern țara, neavând atribuții executive.

În republicile semiprezidenţiale (Franţa, Rusia), şeful statului exercită un rol important în construirea şi funcţionarea Guvernului, fără ca aceasta să însemne eludarea sau încălcarea puterii legislativului. Președintele propune Parlamentului Prim-ministrul spre validare și numeşte miniștrii, la propunerea Prim-ministrului.

În statele cu formă de guvernământ prezidențială (SUA), nu există Prim-ministru, atât funcția de şef al Guvernului, cât și cea de șef al statului fiind îndeplinită de Președintele statului. În republicile prezidențiale, Președintele țării (ales direct de către cetățeni) exercită întreaga putere executivă, preşedintele este şi seful executivului, el formează echipa şi conduce Guvernul, însă acțiunile sale sunt puternic controlate de Parlament, prevenind astfel abuzurile.

Principiul, de la care se porneşte în statele democratice, indiferent de forma de guvernământ, este acela că Guvernul trebuie să exprime voinţa majorităţii politice din Parlament, iar pentru a guverna trebuie să aibă sprijinul acestei majorităţi parlamentare .

Aceasta este practica democratică, nu doar în republicile parlamentare. În Franţa , de exemplu, Constituţia spune despre desemnarea (numirea) Prim-ministrului doar atât: " Preşedintele republicii numeşte Prim-ministrul ", fără consultări, fără alte constrângeri. Teoretic, Preşedintele Franţei ar putea să numească Prim-ministru pe oricine, pe cineva din partidul său, indiferent de majoritatea parlamentară. În practică, însă, Preşedintele Franţei nu a numit niciodată pe altcineva decât pe cel propus de majoritatea parlamentară, chiar şi atunci când aceasta aparţinea adversarilor săi sau în pofida faptului că partidul prezidenţial era reprezentat de cei mai mulţi parlamentari, iar majoritatea parlamentară era formată de două partide mai mici.

Acest lucru s-a întâmplat de trei ori în ultimii 30 de ani, cel mai notabil caz a avut loc în 1986, când socialistul François Mitterrand l-a numit Premier pe adversarul său Jacques Chirac (ulterior l-a numit la fel pe Eduard Balladur, iar câţiva ani mai târziu preşedintele Chirac l-a numit Premier pe socialistul Lionel Jospin). Această practică a fost justificată având la bază următoarele argumente de ordin constituţional: " De ce avem o coabitare sau o coexistenţă? În fond ce ne spune lucrul acesta? Atunci când există o nouă majoritate , care se impune în 16 martie 1986, Preşedintele Republicii demisionează sau cedează (" se demet ou se soumet "). Sau care este rolul meu? De ce m-au ales francezii? Fără îndoială, pentru că în 1981 am fost în fruntea unei vaste mişcări de stânga; pentru că am fost, şi pentru că încă sunt socialist şi pentru că lumea a dorit să vadă socialiştii la lucru, dar şi pentru că un Preşedinte al Republicii devine imediat altceva decât reprezentantul unui partid sau unei fracţiuni a opiniei franceze: el devine Preşedintele tuturor francezilor . Iar Constituţia, care este legea noastră supremă, obligă Preşedintele la un anumit rol . Voi fi succint: înainte de toate Preşedintele Republicii trebuie să asigure - eu trebuie să asigur - continuitatea statului şi funcţionarea corectă a puterilor publice, asta spune articolul 5 al Constituţiei noastre . Nu poţi asigura continuitatea statului dacă atunci când are loc un eveniment electoral pleci. Acest lucru nu este acceptabil. Atunci, a asigura continuitatea statului este ceea ce am făcut pe 17 martie, când am anunţat francezii că voi apela la un reprezentant eminent al noii majorităţi , ceea ce am făcut pe 18 martie. În al doilea rând, Constituţia în articolul 5 îmi cere, cere Preşedintelui Republicii, să fie garantul independenţei naţionale şi integrităţii teritoriale, ceea ce vrea să spună că Preşedintele are un rol eminent, nu exclusiv, dar eminent, primordial, în domeniile afacerilor externe şi de apărare, fiind seful armatelor. Voi termina zicând că mai există un al treilea punc t, care se află în preambulul Constituţiei, de asemenea în articolul 2: Preşedintele trebuie să vegheze la aplicarea marilor principii pe care se bazează republica indivizibilă, laică, democratică şi socială. Respect rolul guvernului . Nu voi interveni decât dacă găsesc implicate una dintre cele trei responsabilităţi pe care tocmai le-am enumerat . " [Interviu acordat de Mitterrand (TF1, 29 martie 1987)]

În republicile parlamentare în care Preşedintele este ales de către Parlament (Estonia, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Malta, Ungaria), competenţele de desemnare a Prim-ministrului şi de dizolvare a Parlamentului variază.

În Ungaria , Constituţia prevede că Prim-ministrul este ales de Adunarea Națională la propunerea Președintelui Republicii (art. 16 alin. (3)). În practică însă Preşedintele desemnează liderul partidului politic care a obţinut majoritatea de locuri în Adunarea Națională a Ungariei pentru funcţia de Prim-ministru. Dacă nici un partid nu a obţinut majoritatea, Președintele cere liderului celui mai mare partid să încerce să formeze un guvern de coaliție. Prin urmare, alegerea membrilor unui partid în Parlament echivalează cu un vot pentru ca liderul partidului să devină Prim-ministru.

În Grecia , Constituţia prevede că Președintele Republicii numește Prim-ministrul și, la propunerea acestuia din urmă, numește și revocă ceilalți membri ai Guvernului și secretarii de stat. Este numit Prim-ministru șeful partidului care deține majoritatea absolută a locurilor în Parlament. În cazul în care niciun partid nu deține majoritatea absolută, Președintele Republicii îi va acorda șefului partidului cu o majoritate relativă un mandat exploratoriu pentru a evalua dacă există posibilitatea de a forma un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului (Art. 37).

În Estonia , potrivit Constituţiei, Președintele Republicii desemnează un candidat la funcția de Prim-ministru pe care Parlamentul îl autorizează prin vot să formeze Guvernul. În cazul în care candidatul nu reușește să formeze Guvernul, în condițiile și termenele prevăzute, dreptul de a desemna un candidat la funcția de Prim-ministru revine Parlamentului (Art. 89).

În Letonia , potrivit Constituţiei, Guvernul este alcătuit de către Prim-ministru, căruia Președintele i-a încredințat acest lucru (Art. 56). Pentru a-și îndeplini atribuțiile, Prim-ministrul și ceilalți miniștri trebuie să se bucure de încrederea Parlamentului în fața căruia răspund pentru activitatea lor (Art. 59). Pe de altă parte, Președintele are doar dreptul să propună dizolvarea Parlamentului, în acest sens fiind organizat un referendum național (Art. 48).

În Malta , potrivit Constituţiei, Președintele Republicii desemnează în funcția de Prim-ministru un membru al Camerei Reprezentanților, care, în opinia sa, este cel mai competent să solicite sprijinul majorității membrilor respectivei Camere și, acționând în baza recomandării făcute de Prim-ministru, va desemna ceilalți miniștri dintre membrii Camerei Reprezentanților (Art. 80).

În Cehia , Președintele Republicii numește Prim-ministrul și, pe baza propunerii acestuia, pe ceilalți membri ai Guvernului și le încredințează administrarea ministerelor sau a altor departamente. Dacă Guvernul nu primește în a doua tentativă votul de încredere al Camerei Deputaților, Președintele Republicii numește Prim-ministrul pe baza unei propuneri a Președintelui Camerei Deputaților (Art. 68).

În Italia , Președintele Republicii numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea acestuia, miniștrii (Art. 92). În practică, Preşedintele consultă preşedinţii celor două camere, delegaţiile grupurilor parlamentare şi senatorii pe viaţă. Președintele Republicii poate dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului doar după consultarea președinților Parlamentului (Art. 88).

În Germania , Preşedin­tele Federal numeşte Cancelarul Federal ales de Bundestag (Art. 63).

În nici o republică parlamentară Președintele ales de majoritatea parlamentară nu are dreptul de a dizolva Parlamentul pentru motivul că majoritatea absolută a deputaților nu-i acceptă candidatul la șefia guvernului.

În Uniunea Europeană nu există niciun exemplu în care o ţară nu poate numi un guvern din cauza unui blocaj, cauzat de ignorarea de către Preşedinte a voinţei majorităţii parlamentare. 3.1.3. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ desemnează modul de exercitare şi manifestare a puterii de stat, constituirea şi funcționarea organelor acesteia.

În partea ce ţine de alegerea unei forme de guvernământ, Comisia de la Veneția a subliniat constant necesitatea existenţei unor reguli clare şi previzibile, ce ar exclude conflictele politice: „Din moment ce noi constituții au fost adoptate pentru prima dată în cea mai mare parte din Europa de Est și Centrală la mijlocul anilor , 90, în mai multe țări au existat amendamente ulterioare care au consolidat parlamentele naționale. În acest sens, Comisia a afirmat în mod repetat că alegerea între un sistem parlamentar și prezidențial este una politică, pe care fiecare stat aparte trebuie să o facă în mod liber. Cu toate acestea, sistemul ales trebuie să fie cât mai clar posibil, iar dispozițiile nu trebuie să creeze spaţiu pentru complicații inutile și conflicte politice. Într-un sistem parlamentar, trebuie să fie respectate cerințe fundamentale care derivă din principiul separației puterilor. În schimb, dacă este ales un sistem prezidențial, ar trebui să fie îndeplinite anumite cerințe minime de influență și control parlamentar." [ Raport privind amendamentul constituțional, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 81-a sesiuni plenare (CDL-AD(2010)001, 11-12 decembrie 2009), § 143 ]

În partea ce ţine de forma de guvernământ în Republica Moldova, Curtea reaminteşte constatările statuate în jurisprudenţa sa consacrată privind reforma constituţională din anul 2000: „Potrivit art.1 alin.(2) din Constituţie, forma de guvernământ a statului este republica. Conform doctrinei de drept, modalitatea de alegere a şefului statului determină forma de guvernământ: republică parlamentară sau republică prezidenţială, şi situează, din punct de vedere legal, şeful statului pe o anumită poziţie faţă de Parlament şi, în special, faţă de popor. În republica prezidenţială şeful statului este ales de către cetăţeni şi, din punct de vedere legal, se situează pe aceeaşi poziţie cu Parlamentul, dispunând de prerogative mai largi, ca urmare a faptului că mandatul său vine de la întreaga naţiune, de la popor. Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului statului de către Parlament şi datorită acestui fapt poziţia legală a şefului statului este inferioară şi subordonată Parlamentului. [...] În contextul celor enunţate Curtea menţionează că până la data de 05.07.2000, potrivit art.78 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova era ales de către cetăţeni şi din punctul de vedere al reprezentativităţii deţinea aceeaşi poziţie cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi. Preşedintele avea dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art.141 alin.(1) lit.c)), de a desemna un candidat la funcţia de Prim-ministru fără consultarea fracţiunilor parlamentare (art.98 alin.(1)), de a lua parte la şedinţele Guvernului, de a prezida şedinţele Guvernului la care participa, de a consulta Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.83 din Constituţie) etc. A doua perioadă de dezvoltare constituţională, conform doctrinei de drept, întruneşte caracteristicile unei republici parlamentare, în care prerogativele Preşedintelui ţării sunt mai restrânse. Modificarea formei de guvernământ impune alt statut juridic decretelor prezidenţiale şi, respectiv, alte obiecte (domenii) de reglementare. Prin Legea nr.1115-XIV din 05.07.2000 legiuitorul a modificat art.78 din Constituţie, atribuind Parlamentului prerogativa de a alege Preşedintele ţării. În consecinţă, poziţia legală a şefului statului a devenit inferioară poziţiei Parlamentului, concomitent Preşedintele a fost lipsit de un şir de prerogative enunţate anterior. [...] Curtea Constituţională consideră că în cadrul republicii parlamentare, în care statutul şefului statului este inferior statutului Parlamentului, Preşedintele îşi exercită funcţia de garant al suveranităţii, al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării conducându-se de normele constituţionale care statuează atribuţiile Preşedintelui şi de actele organului reprezentativ suprem în domeniile respective." [ Hotărârea nr.17 din 12 iulie 2010, Hotărârea nr. 30 din 1 octombrie 2013 ]

Astfel, în privinţa statutului juridic al Preşedintelui Republicii Moldova, urmează a fi operată distincţia între mandatul dinainte şi după reforma constituţională menționată supra .

Prin urmare, Curtea reţine că interpretarea articolului 98 alin. (1) din Constituţie urmează a fi făcută ţinându-se cont de forma de guvernământ parlamentară din Republica Moldova. În acest sens, orice interpretare trebuie să ţină cont de echilibrul puterilor şi arhitectura instituțională a statului, precum şi de obligaţia constituţională a autorităţilor statului de a-şi exercita cu bună-credinţa şi în spiritul colaborării loiale competenţele pe care Legea fundamentală le stabileşte în sarcina fiecăreia. 3.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză

Potrivit articolului 60 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova.

Potrivit articolului 77 din Constituție, Președintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Această normă constituțională atribuie Șefului statului un rol dublu, și anume: 1) de a reprezenta statul și 2) de a fi garantul suveranității, independenței naționale, unității și integrității teritoriale a țării.

Din logica construcţiei constituţionale a statelor de drept, şefii de stat nu exprimă o voinţă de natură politică, deoarece aceasta s-ar confunda inevitabil cu voinţa subiectivă, prin urmare discreţionară, a titularului funcţiei respective.

În Hotărârea nr. 7 din 18 mai 2013 Curtea a reţinut: „106. În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul „frânelor şi contrabalanţelor", puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, exercitată în procesul învestirii Guvernului. Conform procedurilor constituţionale, Guvernul, ca exponent al puterii executive, este opera comună a legislatorului, ca autoritate reprezentativă supremă, căreia poporul i-a delegat cea mai înaltă valoare - suveranitatea şi puterea de stat (art.2 din Constituţie) şi a şefului de stat, ca garant al suveranităţii (art.77 din Constituţie)."

Curtea reţine că din dispoziţiile articolului 98 din Constituţie rezultă că Preşedintele este obligat să colaboreze cu Parlamentul în ceea ce priveşte numirea Guvernului, ambele autorităţi publice având rolul lor constituţional în derularea procedurilor de numire a Guvernului. 3.2.1. Relaţia dintre Parlament și Președintele Republicii în formarea Guvernului

Curtea reţine că procesul constituirii Guvernului are un caracter complex, incluzând mai multe etape: a) desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru; b) elaborarea programului de guvernare şi constituirea echipei guvernamentale; c) obţinerea votului de învestitura din partea Parlamentului; d) depunerea jurământului de credinţă.

Curtea constată că articolul 98 alin. (1) din Constituție prevede atribuţia exclusivă a Preşedintelui republicii de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. În acelaşi timp, Curtea reţine că, deşi este exclusivă, atribuţia de desemnare nu poate fi însă discreţionară, deoarece Preşedintele va desemna un candidat pentru funcţia de premier numai în urma consultării fracţiunilor parlamentare.

De asemenea, Curtea reţine că textul constituţional nu prevede, după desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, dreptul Preşedintelui republicii de a exprima rezerve faţă de echipa guvernamentală acceptată de Parlament sau faţă de programul de guvernare. Astfel, din momentul în care a desemnat candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele republicii nu mai are nici o responsabilitate, fie politică, fie juridică, faţă de modul în care această persoană obţine susţinerea majorităţii parlamentare.

Din momentul în care este desemnat de Preşedintele Republicii, candidatul pentru funcţia de Prim-ministru are latitudinea de a include orice persoană în lista membrilor Guvernului, pe care o va înainta Parlamentului. Este un drept discreţionar al candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, pe care acesta şi-l poate exercita, asumându-şi, însă, răspunderea pentru eşecul respingerii sale în plenul Parlamentului, inclusiv a programului de guvernare, deoarece lista membrilor Guvernului este susţinută în bloc, iar Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra listei integral, şi nu a persoanelor înscrise în listă.

Dacă programul şi lista membrilor Guvernului sunt acceptate de Parlament, se deschide procedura de numire a Guvernului, în care Preşedintele republicii îşi ia rolul activ, dar unul formal şi strict protocolar, care se rezumă la emiterea Decretului şi la primirea jurământului de credinţă.

Aşadar, în procedura de formare şi învestire a Guvernului esenţial este votul Parlamentului . Guvernul va răspunde politic doar în faţa Parlamentului, care îl poate demite.

În baza raţionamentelor menţionate, analizând ponderea fiecăreia dintre cele două autorităţi publice în procedura de formare a Guvernului, Curtea constată că rolul Parlamentului este unul decisiv în raport cu rolul Preşedintelui Republicii. Această diferenţă de pondere se datorează esenței parlamentare a formei de guvernământ. 3.2.2. Relaţia dintre Parlament și Președintele Republicii în desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru a) Consultarea fracţiunilor parlamentare

În scopul determinării sensului "consultărilor" Președintelui cu fracțiunile parlamentare, Curtea va analiza rațiunea acestei instituţii în vederea desemnării candidatului pentru funcția de Prim-ministru.

Curtea reţine că s copul consultărilor este de a identifica sprijinul politic al deputaților pentru a anumită persoană, capabilă să formeze un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului . Ceea ce contează în aceste consultări este obţinerea susţinerii politice pentru persoana ce ar putea fi desemnată în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Anume în această cheie trebuie interpretată consultarea la care recurge şeful statului.

În acelaşi scop, Preşedintele poate veni la consultări cu o propunere proprie, care ar putea să fie acceptată. Este, însă, la fel posibil ca în cadrul acestor consultări politice candidatul propus de către Preşedinte pentru funcţia de Prim-ministru să nu fie agreat de partenerii de consultare ai acestuia.

În acest context, Curtea reţine că Preşedintele nu îşi poate subordona partenerii de dialog politic pe care îi consultă. În acest rol, Preşedintele Republicii acţionează doar în calitate de reprezentant al statului, căruia îi revine dreptul şi responsabilitatea de a găsi o cale a dialogului şi a evaluării voinţei şi capacităţii deputaţilor consultaţi de a susţine din punct de vedere parlamentar pe un anumit candidat.

Desemnând, în urma consultărilor la care se face referinţă în articolul 98 din Constituţie, candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii trebuie să facă dovada imparţialităţii şi neutralităţii sale politice, echidistanţei sale faţă de toate grupurile parlamentare. Preşedintele nu are dreptul constituţional de a se suprapune grupurilor parlamentare.

În acelaşi timp, Preşedintelui nu i se poate nega dreptul de a evalua calităţile, competenţa, experienţa şi, în fond, capacitatea unei persoane, implicate politic sau nu, să conducă Guvernul şi să-şi atragă sprijinul politic al majorităţii parlamentare, care îl va susţine pe întreaga durată a legislaturii, dar nu are un suport constituţional să-şi impună propriul candidat. Astfel, Preşedintele intervine exclusiv ca reprezentant al statului, pentru a stabili şi formaliza prin însemnătatea şi solemnitatea funcţiei sale şi pentru a menţine cu autoritatea puterii sale echilibrul între Parlament şi un posibil viitor Guvern. b) Fracţiunile parlamentare şi deputaţii independenţi sau neafiliaţi

Curtea reţine că o serie de prevederi constituţionale fac referinţă la fracţiunile parlamentare. Astfel, în afară de articolul 98 alin. (1), Constituţia mai prevede la articolul 64 alin. (3) că vicepreşedinţii Parlamentului se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare. De asemenea, potrivit art. 85 alin. (1), în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul.

În acelaşi timp, normele constituţionale nu reglementează modul de constituire, funcţionare şi încetare a acestor entităţi.

În acest context, Curtea observă că, potrivit prevederilor regulamentare, fracţiunile parlamentare reprezintă principala formă de organizare politică a partidelor parlamentare în cadrul Parlamentului şi se constituie prin asocierea deputaţilor care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid politic, ale aceleiaşi formaţiuni politice, alianţe politice sau alianţe electorale. Aceste grupuri, fracţiuni, conform funcţiilor pe care le îndeplinesc, fac parte din structura organizatorică a Parlamentului pe bază de afinitate politică şi sunt organe de lucru ale acestuia.

În lipsa reglementărilor constituţionale de constituire şi încetare a fracţiunilor parlamentare, dispoziţiile din Regulamentul Parlamentului ce reglementează fracţiunile parlamentare urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor constituţionale referitoare la statutul deputatului, din punctul de vedere al raporturilor dintre acesta şi fracţiunea parlamentară sau partidul al cărui membru este.

Curtea reţine că articolul 68 din Legea Fundamentală stabileşte caracteristicile mandatului parlamentar, şi anume că, „în exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul poporului" şi „orice mandat imperativ este nul". Acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ şi constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat.

Întru interpretarea acestor dispoziţii constituţionale, Curtea, prin Hotărârea nr. 8 din 19 iunie 2012, a statuat: „34. În viziunea Curţii, mandatul de parlamentar exprimă relaţia parlamentarului cu întregul popor, în serviciul căruia este, nu numai cu alegătorii care l-au votat, deşi aceştia beneficiază de prezenţa parlamentarului în virtutea obligaţiei sale de a ţine legătura cu alegătorii. Astfel, sintagma „a fi în serviciul poporului" de la articolul 68 alin. (1) din Constituţie înseamnă că, din momentul alegerii şi până la încetarea mandatului, fiecare deputat devine reprezentantul poporului în integralitatea sa şi are drept misiune să servească interesului comun, cel al poporului, şi nu doar partidului din care provine. [...] 35. În definirea acestor interese, opţiunea parlamentarului este liberă, chiar dacă el face parte dintr-un partid pe care îl reprezintă în Parlament. În conformitate cu articolul 2 alin. (2) din Constituţie, nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. În acest sens, principiile fundamentale ale statului de drept trebuie respectate cu sfinţenie pentru a se obstacula tentaţia pe care ar putea-o avea unul sau mai multe partide politice, devenite majoritare în Parlament, de a-şi transforma "aleşii" în "activişti ai partidului" sau structurile administraţiei publice centrale sau locale în "organe de partid", centrale sau locale. [...] 43. Astfel, deoarece nu sunt reprezentanţii unei fracţiuni a populaţiei, parlamentarii nu pot fi apărătorii unor interese particulare, ei sunt absolut liberi în exercitarea mandatului lor şi nu au obligaţia de a îndeplini angajamentele pe care şi le-ar fi putut asuma înaintea alegerii sau eventualele instrucţiuni din partea alegătorilor formulate pe parcursul mandatului. Aleşii nu au obligaţia legală să-şi susţină partidul sau deciziile grupului lor în cadrul Parlamentului. Mai mult, în cazul în care deputatul, prin comportamentul său, provoacă daune acestuia, partidul sau grupul din care face parte poate să-l excludă, însă această excludere nu antrenează pierderea mandatului parlamentar. Aceasta, în mod evident, nu împiedică deputatul ca, odată ales, să îşi onoreze angajamentele şi să se conformeze disciplinei de vot a grupului parlamentar din care face parte. [...] 47. Aceste caracteristici conferă deputatului un regim special de protecţie împotriva presiunilor alegătorilor şi ale partidului cu sprijinul căruia a intrat în Parlament. [...]"

Comisia de la Veneţia, în Raportul nr. CDL-AD(2009)027 privind mandatul imperativ şi practicile simil