Hotărâre nr. 1 din 01.01.2021

Republica Moldova

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

HOTĂRÂRE cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2020 CHIŞINĂU 11 ianuarie 2021 1 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituțională, judecând în componența: dnei Domnica MANOLE, președinte, dlui Nicolae ROȘCA, dnei Liuba ȘOVA, dlui Serghei ȚURCAN, dlui Vladimir ȚURCAN, judecători, cu participarea dnei Elena Tentiuc, șef al Secretariatului Curții, examinând în ședință plenară Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2020, având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională, articolului 61 alin. (1) și articolului 62 lit. f) din Codul jurisdicției constituționale nr.502 din 16 iunie 1995, în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, articolului 5 lit. i) și articolului 80 din Codul jurisdicției constituționale, HOTĂRĂŞTE: 1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2020, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Președinte Domnica MANOLE Chișinău, 11 ianuarie 2021, HCC nr. 1 2 Aprobat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2021 RAPORT privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2020

TITLUL I. AUTORITATEA JURISDICȚIEI CONSTITUȚIONALE ÎN REPUBLICA

MOLDOVA A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale Statutul Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituție, care stabilește, concomitent, principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilității statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc ale puterilor statului. Atribuțiile constituționale, prevăzute de art. 135 din Constituție, sunt dezvoltate în Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora.

Astfel, în temeiul prevederilor constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova; 3 f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curții Constituționale Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din șase judecători, numiți pentru un mandat de șase ani. Prin Hotărârea Curții Constituționale nr. Ag-5 din 23.04.2020, în funcția de Preşedinte al Curţii Constituţionale a fost aleasă prin vot secret, pe un termen de trei ani, doamna judecător Domnica Manole. Astfel, începând cu data de 23 aprilie 2020, Plenul Curții Constituționale a avut următoarea componență: dna Domnica MANOLE, Președinte, dl Eduard ABABEI, dl Nicolae ROȘCA, dna Liuba ȘOVA, dl Serghei ȚURCAN, dl Vladimir ȚURCAN, judecători. C. Structura organizatorică Curtea Constituțională și-a desfășurat activitatea având la bază structura organizatorică aprobată prin Decizia nr.9 din 23 martie 2018. 4 D. Sesizarea Curții Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept.

Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu.

Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr. 99 din 11.06.2020, şi art. 38 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au: a) Preşedintele Republicii Moldova; b) Guvernul; c) ministrul justiţiei; d) judecătorii/completurile de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, al curţilor de apel şi al judecătoriilor; d1) Consiliul Superior al Magistraturii; f) Procurorul General; g) deputatul în Parlament; h) fracţiunea parlamentară; i) Avocatul Poporului; i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului; 5 j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă și de conținut prevăzute de art. 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

TITLUL II. ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ

A. Aprecierea Curții dedusă din hotărârile pronunțate

1. NOȚIUNEA DE „EROARE GRAVĂ DE FAPT” DIN CODUL DE PROCEDURĂ

PENALĂ Pe 23 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a pronunțat hotărârea privind excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală1. Curtea a reținut că dacă instanța de apel a comis o eroare gravă de fapt, ca urmare a judecării unei cauze penale, atunci participanții la proces ar putea contesta cu recurs decizia în discuție. Articolul 6 pct. 111) teza I din Codul de procedură penală redă definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”, i.e. stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conținutului acestora. Totodată, același articol prevede la pct. 111) teza II că „eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a probelor”.

Curtea a subliniat că eroarea gravă de fapt vizează stabilirea eronată a faptelor și constă în confirmarea eronată a existenţei sau inexistenţei lor. În esență, stabilirea faptelor urmărește aflarea adevărului. Aceasta este posibil ca urmare a aprecierii probelor din perspectiva veridicității lor. Prin urmare, stabilirea faptelor se află într-o legătură indisolubilă cu aprecierea probelor. Legislatorul a prevăzut două modalități de comitere a erorii grave de fapt: 1) neluarea în considerare a probelor; și 2) denaturarea probelor. Cu privire la neluarea în considerare a probelor, Curtea a reținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de administrare a probelor.

Neluarea în considerare a probelor poate presupune, între altele, respingerea nejustificată a probelor propuse de către părți. Acest aspect a fost suficient pentru Curte să constate că prima modalitate de comitere a erorii grave de fapt poate avea legătură cu aprecierea greșită a probelor, din perspectiva pertinenței acestora. Cu privire la denaturarea probelor, această formă de comitere a unei erori grave de fapt are la bază schimbarea intenționată a înțelesului, naturii sau caracterului unor elemente factuale. Prin 1 Hotărârea nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală 6 urmare, denaturarea conținutului probei, comisă de către instanță, nu poate avea loc decât în procesul de apreciere a acesteia.

În aceste condiții, Curtea a constatat că există o incoerență între teza a doua din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală (conform căreia „eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a probelor”) și teza întâi din același articol (potrivit căreia eroarea gravă de fapt semnifică „stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conținutului acestora”). Această incoerență normativă creează o incertitudine juridică și este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al persoanei. Așadar, Curtea a conchis că textul „eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală contravine articolului 20 coroborat cu articolul 23 din Constituție.

2. OBLIGATIVITATEA ACORDULUI ORGANELOR SINDICALE LA

CONCEDIEREA FUNCȚIONARILOR SINDICALI

Pe 4 februarie 2020, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre privind excepția de neconstituționalitate a articolului 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii și a articolului 33 alin. (3) din Legea sindicatelor nr. 1129 din 7 iulie 20002. Curtea a stabilit că rolul sindicatului la încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului reprezintă o garanție pentru salariat, care se află în relații de subordonare față de angajator și care reclamă o protecție specială pentru a evita concedierea abuzivă. Măsura de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții salariaților aleși în organele de conducere ale sindicatelor are caracterul unei garanții împotriva eventualelor acțiuni de constrângere sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului.

Totodată, analizând articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii, Curtea a observat că dispozițiile contestate stabilesc o interdicție absolută și generală de concediere a conducătorilor organizațiilor sindicale fără acordul prealabil al organului sindical corespunzător. Acordul organului sindical constituie o condiție obligatorie, în lipsa căruia angajatorul fiind în imposibilitatea de a dispune concedierea funcționarului sindical. Normele contestate se referă în egală măsură la toate temeiurile de concediere prevăzute de articolul 86 alin. (1) din Codul muncii, indiferent dacă aceste temeiuri au sau nu au legătură cu activitatea sindicală. Acestea sunt formulate astfel, încât nu acordă nici o posibilitate angajatorului să concedieze salariatul funcționar sindical fără acordul organului sindical pentru motive care nu țin de activitatea sindicală.

Curtea a considerat că dependența absolută a concedierii salariatului funcționar sindical de acordul organului sindical îngrădește dreptul angajatorului de a-și organiza în plan intern activitatea. Prin urmare, imposibilitatea de a concedia salariații funcționari sindicali în baza temeiurilor prevăzute de lege reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate și o limitare a libertății activității de întreprinzător, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a 2 Hotărârea nr. 3 din 04.02.2020 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii 7 hotărî de sine stătător în privința organizării activității întreprinderii sale, limitare evidentă, de exemplu, în cazul reducerii numărului sau a statelor de personal.

Curtea a considerat că protecția salariaților funcționari sindicali nu poate fi asigurată prin neglijarea totală a intereselor angajatorului, care, în limitele stabilite de lege, trebuie să dispună de o anumită autonomie în organizarea și funcționarea propriei întreprinderi. Prin menținerea prevederilor contestate angajatorul ar putea fi obligat să mențină un salariat și să plătească remunerație unei persoane activitatea căreia pentru întreprindere nu reprezintă o necesitate obiectivă. Dreptul exclusiv al angajatorului de a decide asupra activității sale în funcție de conjunctura economică, comercială, în care acesta își desfășoară activitatea aducătoare de profit, este susceptibil de a fi obstrucționat.

Astfel, condiționarea concedierii salariatului funcționar sindical de acordul organului sindical poate afecta mecanismele economice și financiare ale întreprinderii, cum ar fi structura de producție, bugetul de venituri și cheltuieli, natura și volumul contractelor comerciale încheiate de unitate. Curtea a reținut că scopul urmărit al prevederilor contestate este acela de a proteja activitatea sindicală prin instituirea unor măsuri de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor, dar acesta nu poate veni în coliziune cu interesele angajatorului, care, respectând dispozițiile criticate, este pus în situația de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta dreptul de proprietate.

Prin urmare, soluția legislativă criticată din articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii nu este proporțională cu obiectivul urmărit, deoarece limitează activitatea economică a angajatorului. Prin urmare, prevederile contestate din articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii, regăsite și în articolul 33 alin. (3) din Legea sindicatelor nr. 1129 din 7 iulie 2000, nu sunt proporționale cu scopul urmărit, deoarece, așa cum Curtea a mai statuat în HCC nr. 34 din 8 decembrie 2017, § 76, conduc la limitarea activității economice a angajatorului. Curtea a constatat că dispozițiile criticate prin interzicerea de a concedia salariații membri și conducători ai organelor sindicale fără acordul organelor sindicale, în cazurile în care concedierea nu are legătură cu activitatea sindicală, contravin dispozițiilor constituționale ale articolelor 9, 46 și 126 din Constituție.

Curtea a reținut că prin anularea normelor criticate, salariaților funcționari sindicali li se păstrează, în continuare, suficiente garanții legale, care le vor asigura protecția drepturilor și intereselor.

În acest sens, Codul muncii prevede că „concedierea salariaților membri de sindicat se admite cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical din unitate" (articolul 87 alin. (1)); activitățile funcționarilor sindicali care își îndeplinesc obligațiile și își realizează drepturile indicate la articolul 387 alineatele (1)-(5) nu pot servi pentru angajator drept temei de concediere a acestora ori de aplicare a altor sancțiuni ce le-ar afecta drepturile și interesele ce decurg din raporturile de muncă (articolul 387 alin. (6)); funcționarii sindicali beneficiază de dreptul de acces în justiție, pentru a-și apăra drepturile lor în eventualitatea unor abuzuri care au stat la originea concedierii lor (articolul 355), iar la examinarea litigiului individual de muncă de către instanța de judecată, angajatorul este obligat să demonstreze legalitatea și să indice temeiurile eliberării din serviciu a salariatului (articolul 89 alin. (2)). Prin urmare, legislatorul a instituit garanții împotriva concedierii abuzive de către angajator de care pot beneficia salariații funcționari sindicali.

8 Curtea a remarcat faptul că declararea neconstituționalității prevederilor articolelor 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii și 33 alin. (3) din Legea sindicatelor nu împiedică Parlamentul să reglementeze procedura de consultare prealabilă a organului sindical corespunzător în cazul concedierii persoanelor alese în organul sindical și a conducătorilor sindicali neeliberați de la locul de muncă de bază.

3. CRITERIUL NUMERIC ȘI REPREZENTAREA TERITORIALĂ PENTRU

ÎNREGISTRAREA PARTIDELOR POLITICE

Pe 25 februarie 2020, Curtea Constituţională a pronunțat hotărârea privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice3 . În speță, pe 8 februarie 2018, un grup de persoane au depus la Ministerul Justiției o cerere pentru înregistrarea unui partid politic, care însă a fost restituită fără adoptarea unei decizii. După o adresare repetată, Ministerul Justiției a refuzat înregistrarea partidului pe motiv că acesta nu îndeplinește cerința criteriului numeric și a reprezentării teritoriale pentru înregistrarea partidelor politice. În cadrul examinării cauzei în instanța de judecată, reclamanții au ridicat excepția de neconstituționalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice.

La etapa admisibilității, Curtea a reținut că în actele sale anterioare, adoptate în această materie, ea s-a limitat doar la constatarea competenței Parlamentului de a stabili reguli de înregistrare a partidelor politice, considerând-o ca fiind discreționară, fără a apela la testul proporționalității măsurilor instituite în acest sens de către Legislativ. Conștientizând acest fapt, Curtea a decis să analizeze proporționalitatea normei contestate prin prisma articolului 41 din Constituție, care garantează libertatea partidelor și a altor organizații social-politice.

Astfel, Curtea a considerat că trebuie să analizeze dacă cele trei condiții cumulative impuse la înregistrarea partidului politic: 1) cerința numărului de patru mii de cetățeni cu drept de vot; 2) cerința ca membrii partidului să fie domiciliați în cel puțin jumătate din unitățile administrativ- teritoriale de nivelul al doilea; 3) cerința de a întruni nu mai puțin de 120 de membri în fiecare din unitățile administrativ-teritoriale menționate constituie o măsură necesară într-o societate democratică, în conformitate cu prevederile articolului 54 din Constituție. Cu privire la faptul dacă norma contestată este clară, Curtea a observat că legea stabilește criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o asociație de cetățeni pentru a dobândi statutul juridic de partid politic, acestea fiind accesibile, clare și previzibile.

Cu privire la faptul dacă norma contestată urmărește realizarea unui scop legitim, Curtea a constatat că în nota informativă la proiectul de lege privind partidele politice nu au fost prezentate argumente care ar justifica instituirea unor condiții pentru înregistrarea unui partid politic. 3 Hotărârea nr. 5 din 25.02.2020 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice 9 Din contextul general al măsurii respective Curtea a dedus că scopul urmărit constă în asigurarea reprezentativității partidelor politice și evitarea fragmentării excesive a spectrului politic, astfel promovându-se stabilitatea sistemului politic și protecția încrederii publice în partidele politice.

Aceste obiective pot fi subsumate scopurilor legitime generale de apărare a securităţii naţionale, a integrității teritoriale și a ordinii publice, prevăzute de articolul 54 alin. (2) din Constituție. Cu privire la faptul dacă există o legătura rațională între cerința reprezentării și scopurile legitime urmărite de aceasta, Curtea a reținut că din punct de vedere abstract cerința criteriului numeric și a reprezentării teritoriale poate contribui la realizarea obiectivelor menționate mai sus. Cu privire la faptul dacă cerința reprezentării este necesară pentru atingerea scopurilor propuse, Curtea a menționat că în domeniul reglementat de norma contestată Parlamentul deține o anumită marjă discreționară.

Competența Curții este să verifice dacă legislatorul nu a depășit în mod vădit limitele marjei sale discreționare. Curtea a menționat că deși este evident că măsura analizată este excesivă, dacă este comparată cu alternativele pe care legislatorul le-ar fi avut la dispoziție, i.e. reducerea condiției criteriului numeric și al reprezentativității pentru înregistrarea partidului politic sub limitele reglementate în prezent, specificul condiției criteriului numeric și al reprezentativității este că acestea lasă loc de discuții cu privire la cea mai bună soluție în cazul înregistrării unui partid politic. Comparând reglementarea cerinței reprezentării la nivel național cu reglementarea acestei cerințe în alte state, Curtea a constatat că nu există un consens european cu privire la formula de calcul al numărului minim de membri necesar pentru înregistrarea unui partid politic.

Având în vedere aceste fapte, Curtea a reținut că nu ține de competența sa să stabilească un număr concret, care să reprezinte, totodată, o soluție adecvată. Stabilirea acestui număr ține de competența legislatorului. Totodată, Curtea a observat că, în vederea atingerii scopului scontat de asigurare a reprezentativității partidelor politice, de evitare a fragmentării excesive a spectrului politic, de promovare a stabilității sistemului politic și de protecție a încrederii publice în partidele politice, pot fi stabilite anumite condiții nu pentru constituirea partidelor politice, dar pentru participarea acestora la alegeri. De asemenea, există o măsură suplimentară de asigurare a atingerii scopului legitim scontat, și anume pragul minim de reprezentare, stabilit de articolul 94 din Codul electoral pentru alegerile parlamentare.

Astfel, partidele politice, blocurile electorale și candidații independenți care au întrunit un număr mai mic de voturi decât cel specificat în lege se exclud, printr-o hotărâre a Comisiei Electorale Centrale, din procesul de atribuire a mandatelor. Cu privire la faptul dacă există un echilibru corect între principiile concurente, Curtea a reținut că la această etapă ea trebuie să cântărească, pe de o parte, stabilitatea sistemului politic și protecția încrederii publice în partidele politice, care este un principiu protejat, și, pe de altă parte, libertatea de asociere în partide politice, care este un principiu afectat. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit că condiția criteriului numeric și al reprezentativității pentru partidul politic în curs de înregistrare este justificată numai dacă permite crearea și funcționarea în condiții optime a unei pluralități de partide 10 politice care să reprezinte interesele diferitelor grupuri ale populației.

Este important să se asigure accesul pe arena politică al diferitelor partide politice în condiții care să le permită să- și reprezinte electoratul, să atragă atenția asupra preocupărilor acestuia și să-i apere interesele (Partidul Republican al Rusiei v. Rusia, 12 aprilie 2011, § 119; a se vedea, mutatis mutandis, cauza Partidul Popular Creștin Democrat v. Moldova, 14 februarie 2006, § 67). În plus, Curtea Europeană a reținut că orice ingerință în libertatea de asociere trebuie să corespundă unei „nevoi sociale imperioase" (Gorzelik și alții v. Polonia [MC], 17 februarie 2004, § 95). Curtea a reținut că condiția criteriului numeric și al reprezentativității teritoriale instituie un obstacol greu de depășit la înregistrarea unui partid politic.

Acest fapt implică, în mod evident, un prag ridicat care limitează în mod excesiv beneficiul libertății de asociere în partide politice. Condiția în discuție stabilește cerințe restrictive disproporționate pentru înregistrarea unui partid politic, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții de ordin cantitativ și teritorial-reprezentativ. De asemenea, Curtea a constatat în aplicarea normei contestate lipsa unui echilibru corect între interesele colective și cele individuale.

Comisia de la Veneția, în Opinia CDL-AD(2007)025 cu privire la proiectul de lege privind partidele politice din Moldova, de asemenea a menționat că reglementarea condiției reprezentativității la un număr de 5000 de persoane domiciliate în cel puțin jumătate din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, dar nu mai puțin de 150 de membri în fiecare din unitate, este „neobișnuit de ridicată", „aproape imposibil de atins pentru orice asociație locală", „impune o povară dificilă asupra cetăţenilor, care încearcă să-și exercite drepturile lor legitime conform prevederilor articolului 11 al Convenţiei Europene", are „o forţă potenţial restrictivă" și ca atare „este disproporţională și nu este necesară într-o societate democratică". În fine, Curtea a reținut că criteriul numeric de 4000 de persoane și cerința reprezentativității teritoriale de minim 120 de membri în cel puțin jumătate din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, pentru partidul în curs de înregistrare, constituie o măsură excesivă și disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit.

Curtea a considerat că o asemenea restricție nu este justificată, depășește domeniul de aplicare al unei marje de discreție acceptabile a Parlamentului și, prin urmare, este incompatibilă cu prevederile articolelor 41 și 54 din Constituție. Pentru a oferi Parlamentului posibilitatea proiectării unei soluții legislative rezonabile, Curtea a decis ca efectele prezentei Hotărâri să fie aplicate din 31 iulie 2020. În același timp, Curtea a avut în vedere faptul că ea a fost sesizată printr-o excepție de neconstituționalitate. Curtea a reținut că excepţia de neconstituţionalitate „exprimă o legătură organică, logică între problema de constituționalitate şi fondul litigiului principal" și că accesul la justiție (inclusiv la justiția constituțională) trebuie înțeles ca un drept de acces concret și efectiv.

Astfel, pentru a da efect prezentei Hotărâri în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea a decis ca aceasta să producă efecte imediate pentru autorii sesizării.

La adoptarea acestei soluții, Curtea a avut în vedere și opinia Comisiei de la Veneția Amicus curiae pentru Curtea Constituțională din Georgia cu privire la efectele 11 deciziilor Curții Constituționale asupra hotărârilor judecătorești definitive în cauze civile și administrative (Veneția, 22-23 iunie 2018, CDL-AD(2018)012, §§ 53-56), și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Frantzeskaki și alții v. Grecia (dec.), 12 februarie 2019, § 42). În cazul în care Parlamentul nu va revizui Legea nr. 294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice în conformitate cu raționamentele expuse în prezenta hotărâre până la data de 31 iulie 2020, autoritatea competentă va asigura înregistrarea partidelor politice cu respectarea condițiilor stabilite de lege, cu excepția prevederilor declarate neconstituționale.

4. GARANȚIILE SALARIALE ÎN CAZUL SUSPENDĂRII RAPORTURILOR DE

MUNCĂ Pe 10 martie 2020, Curtea Constituțională a adoptat o hotărâre prin care s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a unor prevederi ale articolului 27 alin. (5) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar și ale punctului 8 din Anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 1231 din 12 decembrie 2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar4. Curtea a reținut că prin adoptarea Legii nr. 270/2018 s-a urmărit introducerea unui nou sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar. Acest sistem nou putea să conducă la reducerea salariilor de funcție ale unor categorii de angajați bugetari comparativ cu cele primite de ei anterior.

Legislatorul a prevăzut garanții de compensare a diferenței de salariu (articolul 27 alineatele (1) -(3) din Lege). Garanțiile respective se referă la plata diferenței de salariu și la acordarea compensației, dacă în baza noii legi li se calculează un salariu mai mic decât cel primit până la suspendarea raporturilor de muncă sau dacă salariul constituie mai puțin de 2000 lei. Curtea a observat că de la garanțiile acordate au fost excluși angajații care aveau raporturile de muncă suspendate la data intrării în vigoare a legii (articolul 27 alin. (5) din Lege). Așadar, de plata diferenței de salariu sau acordarea compensației nu beneficiază doar persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate, inclusiv, din cauza concediului de maternitate sau de îngrijire a copilului.

Curtea a constatat că norma legală, care lipsește de plata diferenței de salariu sau a plăților compensatorii angajații bugetari ale căror raporturi de muncă erau suspendate la data intrării în vigoare a acestei legi, reprezintă o ingerință în dreptul persoanelor la muncă, garantat de articolul 43 din Constituție. Pentru a examina constituționalitatea acestei ingerințe, Curtea a verificat: (i) dacă ingerința este „prevăzută de lege” și (ii) dacă ingerința urmărește realizarea unui scop legitim.

Cu privire la condiția „prevăzută de lege”, Curtea a reținut că norma contestată stabilește cert că persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate nu vor primi diferența de salariu sau 4 Hotărârea nr. 6 din 10.03.2020 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi ale articolului 27 alin. (5) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar și ale punctului 8 din Anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 1231 din 12 decembrie 2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar 12 plățile compensatorii, astfel, această normă întrunește condiția „prevăzută de lege”, precum și că condiția accesibilității și previzibilității.

Cu privire la realizarea unui scop legitim prin această normă, Curtea a observat că scopul declarat al legii constă în asigurarea unui sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar transparent, echitabil, atractiv, simplu de gestionat, capabil să reflecte și să remunereze performanța, în cadrul căruia salariul de bază să reprezinte principalul element al remunerației personalului. De asemenea, între principiile sistemului unitar de salarizare a fost trecut și principiul nediscriminării, echității și coerenței, în sensul asigurării tratamentului egal și a remunerării egale pentru muncă de valoare egală (articolul 3 alin. (1) lit. b) din aceeași Lege). În acest context, Curtea a constatat că diminuarea plăților salariale pentru persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate nu se încadrează în scopurile declarate de legislator la adoptarea Legii privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar și este contrară principiilor acesteia.

Curtea a reținut că, în opinia prezentată, Parlamentul a recunoscut că adoptarea măsurilor de diminuare a salariului a avut loc în condițiile politicii sociale și de personal care urma să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Curtea a considerat că insuficiența declarată a resurselor bugetare nu reprezintă un raționament obiectiv și rezonabil pentru restrângerea drepturilor constituționale. În aceste condiții, Curtea a reținut că scopurile declarate de legislator la neaplicarea garanțiilor față de angajații care aveau raporturile de muncă suspendate la intrarea în vigoare a Legii privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar nu se încadrează în nici unul din scopurile prevăzute de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Prin urmare, Curtea a conchis că prevederile contestate contravin articolelor 16 și 43 din Constituție.

5. MECANISMUL DE SELECTARE ȘI DETERMINARE A JUDECATORILOR DE

INSTRUCȚIE ÎN CAZUL LIPSEI VREUNEI CANDIDATURI

Pe 24 martie 2020, Curtea Constituţională a pronunțat hotărârea privind constituționalitatea articolului 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească5. În speță, pe baza demersului Președintelui Judecătoriei Chișinău, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus, printr-o hotărâre din martie 2019, transferarea judecătorului, autor al excepției de neconstituționalitate, de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău. Autorul excepției a pretins în fața Curții că norma contestată de la articolul 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravine principiilor independenței și inamovibilității judecătorului, garantate de articolul 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

Curtea a examinat constituționalitatea prevederii contestate prin prisma următoarelor chestiuni: 5 Hotărârea nr. 7 din 24.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească 13 (i) dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție respectă cerința cu privire la acordul judecătorului pentru transfer, și (ii) dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este clar și în măsură să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient.

Cu privire la prima chestiune, Curtea a reținut că constituanta a utilizat formulări rigide în textul articolului 116 alin. (5) din Constituție, evidențiind faptul că inamovibilitatea judecătorului reprezintă un principiu fundamental. Așa cum acest principiu nu este absolut, Curtea a notat că judecătorul poate fi transferat fără acordul acestuia, dacă acest fapt are loc: (a) în legătură cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare; (b) în legătură cu reorganizarea judiciară; sau (c) în legătură cu sprijinirea unui tribunal învecinat. Prevederile articolului 151 alin. (2) din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc faptul că judecătorul de instrucție este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimțământul acestuia, la propunerea președintelui instanței judecătorești.

Totodată, Legea stabilește la articolul 151 alin. (5) o derogare de la regula consimțământului în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau în cazul în care mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. În această situație, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Curtea a observat că judecătorul poate fi desemnat în funcția de judecător de instrucție chiar dacă nu consimte acest fapt. Această situație reprezintă o derogare de la regula generală stabilită de articolul 116 alin. (5) din Constituție, care prevede că transferarea judecătorilor se face numai cu acordul acestora.

Astfel, Curtea a observat că norma contestată se încadrează în cea de-a a treia excepție de la principiul general al inamovibilității judecătorului, deoarece „transferul este temporar și are ca scop sprijinirea unui tribunal învecinat”. Curtea a reținut că norma contestată este constituțională, sub aspectul articolului 116 alin. (5) din Constituție. Cu privire la cea de-a doua chestiune, Curtea a trebuit să examineze dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este apt să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient.

Curtea a observat că textul „candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti” din norma contestată nu prevede expres în ce mod și conform căror criterii președintele instanței va determina candidatura judecătorului de instrucție. Prima facie, legislatorul i-a acordat președintelui instanței o marjă de discreție cu privire la alegerea metodei de determinare a candidaturii judecătorului de instrucție. Totuși, dat fiind faptul că autorul excepției contestă doar proporționalitatea măsurii, Curtea a admis că norma contestată este clară. Cu privire la proporționalitatea măsurii contestate, Curtea a reținut că atât necesitatea de a asigura independența judecătorului, cât și necesitatea administrării justiției în mod eficient 14 reprezintă valori protejate de articolul 116 din Constituție.

Niciuna din ele nu constituie o valoare absolută și, prin urmare, ambele pot fi limitate prin optimizarea lor. De asemenea, nu există o ierarhie între independența judecătorului și administrarea justiției în mod eficient, ci mai curând o conlucrare între aceste două valori pentru realizarea unui scop comun, cum este cel al asigurării dreptului la un proces echitabil al participanților. În primul rând, Curtea a constatat că nici legea, nici prevederile Regulamentului privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie nu stabilesc obligația președintelui de instanță ca, în cadrul procedurii de selectare și determinare a candidaturii, să țină cont de situația particulară a judecătorului, situație care ar putea exclude transferul (e.g.

sarcina; creșterea de unul singur a unui minor; îngrijirea unui membru de familie etc.). Norma contestată este insensibilă la situațiile obiective în care se pot afla unii judecători. În al doilea rând, Curtea a observat că legea nu-l obligă pe președintele instanței de judecată să-și motiveze demersul prin care propune Consiliului Superior al Magistraturii desemnarea unui judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție. În această situație judecătorul selectat poate rămâne fără un răspuns la întrebarea de ce a fost el cel selectat și nu un alt judecător. Mai mult, această situație îi poate crea judecătorului selectat suspiciuni privind reaua-intenție din partea președintelui instanței de judecată.

În al treilea rând, Curtea a reținut că în cazul în care niciun judecător nu dorește să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, înseși selectarea și determinarea discreționară de către președintele instanței de judecată a candidaturii sunt problematice. Astfel, în redacția sa inițială, Legea contestată prevedea că, în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorți, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal. În al patrulea rând, Curtea a observat că, deși legea limitează durata mandatului la trei ani, ea nu limitează numărul mandatelor.

În forma sa inițială, legea stabilea că judecătorul de instrucție este numit pentru un mandat de trei ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate consecutive. Astfel, norma contestată permite selectarea și determinarea fără consimțământ și în mod repetat a aceluiași judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucţie. În al cincilea rând, Curtea a constatat că legea obligă președintele instanței de judecată să selecteze doar un singur candidat pentru funcția de judecător de instrucție. Pentru judecătorul selectat, acest fapt reprezintă o incertitudine cu privire la motivul selectării sale de către președintele instanței. Din perspectiva președintelui instanței de judecată, acest fapt îi permite să selecteze și determine un candidat pe care îl preferă din motive subiective.

Din perspectiva rolului Consiliului Superior al Magistraturii, selectarea și determinarea unui singur candidat de către președintele instanței de judecată limitează marja de discreție a Consiliului în acest proces. Mai mult, legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către președintele instanței de judecată. În această situație, rolul președintelui instanței devine dominant. Curtea a reținut că legislatorul a reglementat un mecanism de selectare și desemnare a judecătorilor de instrucție într-un mod care favorizează administrarea eficientă a justiției. Mecanismul în discuție poate asigura o selectare și o desemnare rapidă a judecătorilor de 15 instrucție.

În același timp, această rapiditate stabilește o pondere mai mică pentru independența judecătorilor, care este și ea o valoare la fel de importantă într-un stat de drept. Curtea a reamintit că administrarea eficientă a justiției nu este un scop în sine. Atât administrarea justiției, cât și independența judecătorilor au scopul să asigure dreptul la un proces echitabil. În acest sens, legislatorul trebuia să optimizeze cele două valori, asigurând un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient, așa cum ar face-o existența unor garanții împotriva arbitrariului. Așadar, prevederile articolului 151 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească sunt de natură să afecteze principiul independenței judecătorului stabilit de articolul 116 alin. (1) din Constituție.

Astfel, în baza jurisprudenței sale, Curtea a reținut că până la modificarea Legii de către Parlament, mecanismul de selectare și determinare a judecătorilor de instrucție va avea loc pe baza procedurii tragerii la sorți, așa cum acesta a fost reglementat de articolul 151 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească în redacția sa anterioară.

6. RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR CONSTITUȚIONALI

Pe 26 martie 2019, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre pentru interpretarea articolului 137 din Constituție6, care prevede că judecătorii Curții Constituționale sunt inamovibili pe durata mandatului, sunt independenți și se supun numai Constituției. Întrebările formulate de autorul sesizării au vizat: (1) posibilitatea tragerii la răspundere juridică a judecătorilor constituționali pentru voturile și opiniile exprimate în exercitarea funcției lor; (2) posibilitatea tragerii la răspundere penală a judecătorilor constituționali pentru comiterea unor infracțiuni care nu țin de exercitarea funcției lor; (3) procedura de tragere la răspundere penală a judecătorilor constituționali; (4) păstrarea imunităţii funcționale a judecătorilor constituționali pentru voturile și opiniile exprimate în exercitarea funcției după încheierea mandatului lor.

Curtea a reținut că o componentă importantă a statului o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională, care se situează în afara sferei puterii legislative, celor executive sau judecătoreşti, rolul său fiind cel de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului.

Curtea a reiterat că exercitarea oricărei forme de presiune asupra judecătorilor Curţii Constituționale, atât înainte de adoptarea hotărârii, cât şi ca un act de răzbunare pentru 6 Hotărârea nr. 9 din 26.03.2020 pentru interpretarea articolului 137 din Constituție 16 soluţiile adoptate, este inadmisibilă, fiind incompatibilă cu respectarea statului de drept, a autorităţii Curţii şi a supremaţiei Constituţiei. Nerespectarea principiului independenței Curții Constituționale nu reprezintă doar o sursă de instabilitate politico-juridică internă. Ea poate presupune condamnări ale statului pe plan internațional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ezită să sugereze că procedurile judiciare pot intra în câmpul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care pretinde independență din partea tribunalului care judecă un litigiu, chiar și atunci când acestea au loc în fața unei Curți Constituționale.

Curtea a subliniat că, în afară de sarcina protecției drepturilor fundamentale garantate de Constituție, ea trebuie să se asigure că autoritățile publice din diferite ramuri ale puterii statului rămân în limitele prescrise de Constituție și este nevoită să rezolve, uneori, conflictele care apar între acestea. Sarcina Curții este, în acest sens, una deosebită pentru menținerea regimului democratic. Comisia de la Veneția reamintește despre importanța curților constituționale în implementarea practică a democrației, a preeminenței dreptului și a protecției drepturilor omului. Prin urmare, judecătorii Curții Constituționale au nevoie de garanții puternice pentru independența lor. Curtea a notat că independența Curții Constituționale reprezintă una din valorile de bază ale sistemului democratic, iar existenţa sa este esenţială pentru realizarea tuturor celorlalte valori ale sistemului.

Fundamentul independenţei constă în obiectivitate şi neutralitate, care sunt primele principii ale judecăţii Curții Constituționale. Judecătorii constituționali rezolvă cazurile de pe rolul Curții potrivit Constituției, trebuind să fie liberi în gândirea și în conștiința lor, fără teamă şi fără prejudecăţi, trebuind să acționeze imparțial, cu simţul dreptăţii şi al conştiinţei, fără vreo presiune sau vreun stimulent. Independenţa judecătorilor constituționali este consolidată prin acordarea imunității față de răspunderea penală pentru opiniile și voturile lor, în exercitarea mandatului. Conceptul de imunitate judiciară capătă o importanță deosebită, mai ales acolo unde justiția constituțională și justiția în general se pot confrunta cu efectele schimbărilor politice și sociale.

Imunitatea trebuie să aibă întotdeauna legătură cu rolul și cu activitățile desfășurate de instituția în care activează persoana, al cărei membru este sau pe care o reprezintă. Acest tip de imunitate este una funcțională, nu generală. Nu trebuie să existe o scutire de la răspundere care nu are legătură cu rolul și cu activitatea profesională a persoanei. Așadar, imunitatea funcțională urmărește protejarea judecătorului de incriminarea sa pentru opiniile sale juridice. Beneficiarul nu este persoana însăși, ci independența instanței. Este o exigență importantă care derivă din însăși natura și calitatea independenței, imparțialității și transparenței judiciare. Imunitatea funcțională nu-i asigură judecătorului impunitatea pentru o infracțiune pe care a comis-o.

Imunitatea protejează luarea deciziilor judecătorești în mod independent, fapt care presupune că un judecător nu poate fi pedepsit pentru opinia juridică sau pentru concluzia la care a ajuns în procesul de luare a deciziei. Totuși, judecătorul poate fi pedepsit dacă se demonstrează că acesta a comis o infracțiune, e.g. dacă a votat pentru soluția unei hotărâri în favoarea unei persoane de la care a luat mită (infracțiunea de luare de mită). Este importantă diferențierea activității infracționale a unui judecător care a condus la emiterea unei decizii de decizia tribunalului însuși, de vreme ce o activitate infracțională a unui 17 judecător poate consta doar dintr-un act, altul decât exprimarea unei opinii juridice.

Judecătorul trebuie pedepsit pentru acte de corupție, spre exemplu dacă ia mită pentru soluționarea unui caz într-un anumit mod (i.e. primirea unui bun valoros în schimbul unui act oficial, fie acesta o hotărâre sau o decizie). În această situație, judecătorul nu este pedepsit pentru opinia juridică exprimată sub forma unei hotărâri judecătorești, ci pentru luarea de mită și pentru soluționarea cauzei în funcție de acea mită. Ca în cazul oricărei alte persoane, învinuirea penală a unui judecător îi poate afecta reputaţia și un arest îi poate distruge definitiv reputația. O acuzație penală sau chiar o simplă ameninţare în acest sens ar putea fi folosite de către procuratură pentru exercitarea presiunii asupra unui judecător.

Având în vedere că, în Europa de Est, poziția de judecător este adesea mai dezavantajată în comparație cu cea a procurorului, învinuirile false sau chiar amenințările cu acuzații de corupție pasivă sau de trafic de influență ar putea fi folosite ca un instrument pentru a-l determina pe judecător să se conformeze cu dorințele altor autorități. Protecția judecătorilor Curții Constituționale în fața răspunderii juridice pentru pronunțarea unor opinii în procesul de luare a deciziilor este deosebit de importantă, pentru că judecătorii constituționali adoptă, adesea, hotărâri în cazuri politice de mare sensibilitate.

Dacă acest tip de protecție nu le este disponibil și, de exemplu, ar avea loc o schimbare politică în țară, judecătorii Curții Constituționale ar putea fi trași la răspundere penală cu ușurință pentru hotărârile lor, în cazul în care guvernul nou-stabilit nu ar fi de acord cu soluțiile anterioare ale acestora sau în cazul în care în fața Curții Constituționale se contestă o măsură legislativă importantă pentru noul guvern. Odată permis acest tip de răspundere în privința judecătorilor Curții Constituționale, el ar putea fi utilizat cu ușurință pentru a-i supune presiunilor în procesul de luare a deciziilor, prin amenințarea cu tragerea la răspundere penală. Cu privire la subiectele vizate în sesizare, Curtea a reținut că: (1) În sensul articolului 137 din Constituție, judecătorii constituționali trebuie protejați prin imunitatea funcțională, care este condiția fundamentală pentru garantarea independenței sale.

Judecătorii constituționali nu trebuie trași la răspundere pentru voturile și opiniile exprimate și pentru acțiunile legale întreprinse în exercitarea funcției lor. Această soluție constituie, în condițiile socio-politice din Republica Moldova, o abordare echilibrată p